Caracterizarea lui Ghiță din nuvela „Moara cu noroc”

1. Context
Ioan Slavici, adept al realismului clasic, este un scriitor care s-a afirmat la sfârșitul
secolului al XIX-lea. Una dintre scrierile reprezentative pentru viziunea moralizatoare a
autorului asupra lumii și asupra salutului tradițional transilvănean este nuvela realistă de
factură psihologică „Moara cu noroc”, publicată în anul 1881, în volumul „Novele din popor”.
Tema nuvelei constă în consecințele nefaste și dezumanizante ale setei de înavuțire în
contextul pătrunderii influențelor capitaliste în satul transilvănean din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.
Titlul reprezintă, în sens denotativ, un reper spațial, locul desfășurării întâmplărilor, Moara cu
noroc fiind plasată la răscruce de drumuri, între Ineu și Fundureni. În sens conotativ, „moara”
sugerează frământările interioare ale personajului principal, iar sintagma „cu noroc” poate
face referire la prosperitatea de care s-a bucurat familia după mutarea la Moara cu noroc sau
poate fi ironie literară deoarece norocul se transformă treptat în ghinion.
2. Precizarea statutului social, psihologic, moral al personajului
După cum mărturisește George Călinescu, personajele din nuvelă reprezintă „acel amestec
de bine și rău ce se află în oamenii adevărați”.
Ghiță este cel mai bine conturat personaj din nuvelistica lui Slavici, un personaj „rotund”, al
cărui destin arată efectele nefaste ale dorinței de îmbogățire. Fiind un personaj realist, este un
personaj tipic pentru o anumită categorie socială (tipul cârciumarului interesat de bani), iar
dezumanizarea sa este urmărită prin tehnici specifice analizei psihologice.
Inițial, din punct de vedere social, personajul are o condiție socială modestă, este un
cizmar, care trăiește împreună cu soția sa, Ana, copilul lor și mama Anei. Nemulțumit de
statutul său, se hotărăște să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc pentru a câștiga rapid
bani, ca să-și deschidă un atelier și să asigure familiei un trai mai bun. Evoluția personajului
este anticipată de dialogul de la începutul nuvelei, dintre soacră și Ghiță, în care cei doi
prezintă două concepții despre viață și fericire diferite. Soacra este o fire conservatoare,
adepta valorilor tradiționale, în timp de Ghiță își dorește bunăstare materială, fiind un spirit
întreprinzător, receptiv la pătrunderea influențelor capitaliste.
Din punct de vedere moral, Ghiță este inițial un om onest, blând, harnic și cumsecade,
un soț iubitor care are grijă de familia sa, dar după apariția lui Lică Sămădăul, „om rău și
primejdios” la Moară, acesta se înstrăinează de familie și se dezumanizează treptat. Începe să-
și considere familia un impediment în calea îmbogățirii sale și este implicat în nelegiuirile
sămădăului pierzându-și imaginea de om cinstit în fața familiei sale și a întregii comunități.
 Statutul psihologic este conturat de conflictul interior al personajului, care oscilează în
permanență între cele două valori: familie și bani. După ce se instalează în sufletul său dorința
de îmbogățire, Ghiță se transformă, devine ursuz, nu mai comunică și se îndepărtează din ce
în ce mai mult de Ana. Frământările interioare ale lui Ghiță sunt redate prin tehnici specifice
analizei psihologice: monolog interior, stil indirect liber și dialog.
3. Evidențierea unei trăsături a personajului prin două secvențe comentate
Nuvela psihologică prezintă procesul de dezumanizare al protagonistului, generat de lăcomie
și manifestat prin înstrăinare față de familie, minciună, răzbunare, gelozie și crimă. Ghiță își
pierde liniștea sufletească și pe aceea a „colibei” din cauza dorinței de îmbogățire.
Înstrăinarea lui Ghiță față de familie începe în momentul venirii lui Lică la cârciumă, care se
impune în mod autoritar în fața cârciumarului încă de la început, spunându-i regulile: „Eu
voiesc să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și
voiesc ca nimeni în afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles”.
Deși înțelege că Lică reprezintă un pericol și încearcă, inițial, să se apere de acesta,
cumpărându-și doi câini, două pistoale și își mai ia o slugă, pe Marți, Ghiță este lacom și nu se
poate sustrage ispitei câștigului, mai ales că își dă seama că nu poate rămâne la Moară fără
acordul Sămădăului: „El se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășie cu Lică,
vedea banii înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii: de dragul acestui câștig ar fi fost gata
să-și pună pe un an, doi capul în primejdie”.
Treptat, Ghiță își schimbă atitudinea față de familia sa, devine interiorizat, mohorât, violent, îi
plac jocurile crude, se poartă brutal cu Ana și față de copii, ajungând să regrete faptul că are
familie și că nu-și poate asuma total riscul îmbogățirii alături de Lică. Sub pretextul că o
voință superioară îi ghidează gândurile și acțiunile, Ghiță devine laș, fricos și subordonat în
totalitate Sămădăului.
Datorită generozității lui Lică, starea materială a lui Ghiță devine tot mai înfloritoare,
numai că omul începe să-și piardă încrederea în sine. Cum Sămădăului nu-i convine un om
care să nu-l știe de frică, distruge imaginea de om cinstit pe care Ghiță o avea în ochii
celorlalți. Astfel, cârciumarul se trezește implicat fără să-și dea seama în jefuirea arendașului
și în uciderea unei femei și a unui copil. După jaf, este chemat să depună mărturie și i se dă
drumul acasă numai „pe chezășie”. La proces jură strâmb, și devine în felul acesta complicele
lui Lică. Are totuși momente de sinceritate, când cere iertare soției și copiilor.
Ghiță se degradează din punct de vedere moral, pierzând încrederea celorlalți. Arestul și
judecata îi provoacă mustrări de conștiință. De rușinea lumii, de dragul soției și al copiilor, se
gândește să plece de la Moara cu noroc. Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer nici
cu acesta până la capăt deoarece nu-i spune că el își oprește jumătate din sumele aduse de
Lică la Moară.
Dezumanizarea protagonistului reiese și finalul nuvelei, unde acesta atinge ultima
treaptă a degradării sale morale. Orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe
Lică, în ziua de Paști, Ghiță își aruncă soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Speră ca
Ana să reziste influenței lui Lică, însă aceasta dezamăgită de lașitatea soțului ei, într-un gest
de răzbunare, i se dăruiește Sămădăului. Până se întoarce cu jandarmul Pintea de la Ineu, Lică
fuge de la han, stricându-i planul de răzbunare. Dându-și seama că soția l-a înșelat, Ghiță o
ucide pe Ana. Din soțul tandru și responsabil, cârciumarul devine capabil de crimă. Naratorul
notează gesturile și mimica lui Ghiță care-i trădează încordarea: „Ghiță, galben la față, ca și
când i-ar fi secat tot sângele din vine, stătea întins pe pământ”, tulburarea: „Deodată el sări ca
ieșit din fire în picioare”, premeditarea: „intrând, el închise ușa în urma sa, o încuie și aruncă
cheia într-un colț”.
În ciuda implorărilor Anei: „nu vreau să mor, Ghiță! Nu vreau să mor”, acesta o ucide
fără a-și putea justifica acțiunea: „nu știu!...simt numai că mi s-a pus ceva de-a curmezișa în
cap și că nu mai pot trăi, iară pe tine nu pot să te las vie în urma mea”. Ucigând-o pe Ana cea
lipsită de apărare, Ghiță se plasează pe poziția de forță în raportul călău-victimă, drept
răzbunare că nu s-a putut poziționa astfel față de Lică. Din ordinul Lui Lică, Ghiță este
împușcat de Răuț, iar cârciuma incendiată.

4. Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj

Fiind o nuvelă psihologică, principalul conflict regăsit în text este cel interior. Personajul
pendulează în permanență între dorința de rămâne un om cinstit, iubitor, devotat familiei sale
și cea de a se îmbogăți rapid alături de Lică Sămădăul. Astfel, în plan exterior conflictul
interior se reflectă în confruntarea dintre cei doi, Ghiță și Lică.
Personajul este caracterizat atât în mod direct de către narator și alte personaje, cât și în mod
indirect, prin acțiunile sale, relația cu celelalte personaje sau comportament. Specifice nuvelei
psihologice sunt și tehnicile de investigație psihologică: scenele dialogate, monologul interior,
stilul indirect liber, notația gesticii, a mimicii, a tonului vocii.
Portretul fizic al lui Ghiță este redus la câteva detalii: la început: „înalt și spătos”,
pentru ca, mai apoi, trăsăturile cârciumarului să reflecte frământările sale. De exemplu, în ziua
procesului de la Oradea-Mare, Ghiță jură strâmb și devine complicele lui Lică, iar scriitorul
observă: „nu mai era el, omul puternic și plin de viață, în câteva zile pielița obrajilor i se
încrețise și perii capului îi dăduseră în cărunțeală”.
 Ghiță este caracterizat direct de celelalte personaje. Lică își dă seama că Ghiță este om
de nădejde și chiar îi spune acest lucru: „Tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și
ești om cu minte”. La final, Ana îi cedează lui Lică, deoarece, spune ea, în ciuda nelegiuirilor
comise, Lică e „om”, pe când Ghiță „nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești”, adică a
devenit un caracter slab.
Frământările sale interioare sunt urmărite prin tehnicile analizei psihologice: notarea
gesturilor: „ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai înainte, ci
râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, monolog interior: „Ei! Ce să-mi fac?...Așa
m-a lăsat Dumnezeu! Ce s-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea? Nici
cocoșatul nu e însuși vinovat că are cocoașe în spinare” sau stil indirect liber: „Dar acești trei
ani atârnau de Lică. Dacă se pune bine cu dânsul, putea să-i meargă de minune, căci oamenii
ca Lică sunt darnici.” Transformarea lui Ghiță este surprinsă și de Ana: „simțea că de câtva
timp bărbatul ei s-a schimbat”. Trăsăturile de caracter ale personajului sunt redate și prin
dialog: „Lică, tu trebuie să înțelegi că oameni ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni
neprețuiți”.
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea fiind relatată la persoana a III-a de un
narator obiectiv, omniscient și omniprezent, detașat de întâmplările povestite, care dezvoltă o
viziune narativă „din spate” cu focalizare zero.
Stilul nuvelei este sobru, concis, fără podoabe. Limbajul naratorului și al personajelor
valorifică aceleași registre stilistice: limbajul regional, ardelenesc, limbajul popular și
oralitatea.
„Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că
urmărește efectele dorinței de îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței,
conflictul interior al protagonistului.