Camil Petrescu- Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

roman modern, subiectiv, de analiză psihologică

Relația dintre două personaje

Introducere:
Diferența dintre omul tradițional și cel modern se poate face având în vedere modul în care
aceștia se raportează la lume și la o forță transcedentală. Astfel, dacă pentru omul tradițional
realitatea exterioară și fenomenele ei există independent de voința lui, pentru omul modern singura
realitate care contează este cea a propriului eu. De asemenea, dacă omul tradițional crede în
divinitate și într-un destin prestabilit, omul modern traversează o reală criză a comunicării cu
transcendența, căci, așa cum afirma Nietzsche : “Dumnezeu a murit!”. Așadar, ființa modernă, fie se
instituie pe sine ca divinitate a propriei lumi, fie caută să descopere Absolutul în diverse experiențe
de viață: iubirea, războiul, erudiția etc.
Reprezentativă pentru viziunea omului modern asupra lumii este relația dintre Ștefan
Gheorghidiu și Ela, personajele romanului subiectiv, de analiză psihologică, “Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război”, al lui Camil Petrescu, apărut în anul 1930.

Ilustrarea a două elemente de structură și de compoziție ale textului

narativ studiat, semnificative pentru relația dintre cele două personaje
În primul rând, așa cum se prefigurează încă din titlu, romanul abordează două teme majore:
iubirea și războiul, percepute ca forme de cunoaștere a sinelui și a lumii. Prima parte a discursului
epic surprinde istoria geloziei lui Ștefan Gheorghidiu, rememorarea celor doi ani și jumătate de
căsătorie cu Ela. Protagonistul recurge la memoria voluntară pentru a aduce în prezentul propriei
conștiințe perioada căsniciei, în vederea analizei și interpretării acestei relații. De fapt, pentru
Gheorghidiu, această poveste de iubire se constituie într-o adevărată experiență de cunoaștere. Ea
este comparată cu o alta, cea a războiului, în vederea relevării adevăratei sale semnificații În urma
celor două experiențe ontologice trăite, personajul-narator ajunge la conștientizarea faptului că drama
colectivă a războiului este mult mai puternică decât cea individuală, a erosului, că Absolutul morții
eclipsează Absolutul iubirii.
În al doilea rând, pentru că este o proză de analiză psihologică, romanul “Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” dezvoltă un amplu conflict intrerior traversat de protagonist.
Drama interioară a lui Ștefan Gheorghidiu provine tocmai din discrepanța dintre lumea ideală, a
absolutului, în care crede intelectualul, și lumea reală, a relativului. La începutul căsniciei,
Gheorghidiu o transformă pe Ela într-un ideal de feminitate. Odată cu primirea moștenirii de la
unchiul avar Tache Gheorghidiu, femeia pe care o credea “suflet din sufletul meu” pare că se
îndepărtează de imaginea ideală, devenind din ce în ce mai preocupată de latura materială a
existenței. Suferința intelectualului provine din neacceptarea invaziei realului în propriul sistem de
valori. În cele din urmă, traversând experiența frontului, personajul lui Camil Petrescu, care își vede
prăbușit întregul sistem de valori, adoptă starea de ataraxie stoică, luând decizia de a se despărți de
cea pentru care odinioară era capabil chiar să ucidă.
În aceeași ordine de idei, perspectiva narativă este una subiectivă, cu o viziune “împreună
cu”, aparținându-i unui narator implicat, homodiegetic, care narează la persoana I. Astfel, o aparent
banală poveste de iubire dintre studentul la Filosofie, Ștefan Gheorghidiu, și frumoasa Ela, studentă
la Litere, dobândește, în romanul camilpetrescian, o notă de certă modernitate cu atât mai mult, cu
cât este redată din perspectiva unică, subiectivă a personajului-narator. În acest sens, cititorul nu se
va putea pronunța asupra fidelității sau infidelității Elei, de vreme ce accesul la această idilă îi este
facilitat doar prin prisma bărbatului îndrăgostit.
Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a protagonistului sunt cele specifice prozei
de analiză psihologică. Realitatea interioară a personajului-narator îi este dezvăluită cititorului prin
intermediul monologului și al autocaracterizării, ca mijloace ale introspecției. În plus, trăsăturile de
caracter ale lui Ștefan Gheorghidiu se evidențiază și prin modul în care personalitatea sa se reflectă
în conștiința celorlalte personaje ale textului. De exemplu, pragmaticul unchi Nae îi surprinde
inadaptabilitatea la lumea mercantilă în care trăiește:“ N-ai spirit practic! O să îți pierzi toată averea!
Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză”. O doamnă pe care o
întâlnește întâmplător îi evidențiază luciditatea: “Ah, dumneata ești dintre cei care fac mofturi
interminabile și la masă, dintre cei ce caută fire de păr în orice fel de mâncare. Oh, nu, atâta
luciditate e dezastruoasă, insuportabilă”. Ela însăși îi amendează bunătatea, pe care femeia o
consideră un punct vulnerabil. De fapt, comportamentul lui Ștefan în relație cu Ela, adevărat mijloc
indirect de caracterizare, reflectă ideea de iubire “ca proces de autosugestie”. În acest sens, atitudinea
îndrăgostitului se modifică de la milă, duioșie, obisnuință, gelozie, capacitatea de a ucide, la
indiferență.

Prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al fiecăruia dintre cele

două personaje, prin raportare la conflictul/conflictele romanului studiat
Statutul social al celor două personaje este surpins în capitolul al doilea, când cititorul află
că Ștefan Gheorghidiu este student la Filosofie, iar Ela, studentă la Litere. Cei doi se căsătoresc,
trăind o adevărată iubire-pasiune, astfel încât lui Ștefan i se pare că duc o existență de cuplu sustrasă
oricăror norme sociale. Primirea unei moșteniri neașteptate de la unchiul avar, Tache Gheorghidiu,
coincide cu schimbarea statutului social și psihologic al personajelor. Protagonistul trăiește cu
convingerea că soția sa se îndepărtează din ce în ce mai mult de idealul de feminitate, fiind
peocupată de discuțiile despre bani, de mondenități, de afaceri, de latura materială a existenței.
Această metamorfoză în comportamentul soției îi provoacă o reală suferință tânărului îndrăgostit care
afirmă referitor la Ela că: “Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții vulgare”.
Autoanaliza trecutului poveștii de iubire relevă constantele psihologiei lui Ștefan
Gheorghidiu. Cunoscuta secvență narativă în care cei doi sunt surprinși în excursia de la Odobești,
prilejuită de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena, dezvăluie trăsăturile de caracter ale
personajului masculin. Acesta analizează cu luciditate excesivă gesturile soției sale, lăsându-se
afectat, începând cu momentul în care Ela depune eforturi exagerate pentru a-i asigura un loc în
mașina sa domnului G. Orgoliul și egoismul lui Gheorghidiu se relevă în momentul în care soția sa
gustă din felul de mâncare al avocatului cunoscut în urmă cu două zile. Personajul-narator trăiește
un puternic sentiment de gelozie, atunci când o vede pe Ela cuprinsă de suferință din pricina faptului
că domnul G. nu s-a așezat într-o seară lângă ea la masă. Tot dintr-un orgoliu exagerat, Gheorghidiu
adoptă, despărțiți fiind, postura unui Don-Juan, tocmai din dorința de a-și face soția geloasă: “Eram
văzut aproape în fiecare seară la brațul unei alte femei”.
Viziunea despre lume a autorului se reflecta, îndeosebi, la nivelul statutului moral al
personajelor. La fel ca Hyperion, personajul eminescian, Ștefan Gheorghidiu renunță la lumea ideilor
absolute pentru a trăi experiența erosului. În momentul în care conștientizează că lumea realului este
una artificială, dominată de valoarea banului, protagonistul adoptă starea de ataraxie. Gheorghidiu
este un inadaptat la lumea în care trăiește. Măreția acestui personaj constă tocmai în faptul că el nu
este dispus să accepte compromisul. Spre deosebire de el, Ela pare o adaptată la această lume.
Ruptura cuplului provine tocmai din conștientizarea de către personajul-narator a faptului că el și
soția sa trăiesc, după cum ar spune Ernesto Sabato, în “tuneluri paralele”.

Evidențierea, prin două episoade/citate/secvențe comentate, a modului în

care evoluează relația dintre cele două personaje
Analiza relației de cuplu este evidențiată, în plan discursiv, printr-o serie de secvențe
narative, menite a reliefa zbuciumul interior al personajului-narator. Relevant rămâne, însă, episodul
narativ în care Ștefan Gheorghidiu se află în permisie la Câmpulung, unde petrece o noapte de
iubire alături de Ela. Bolnav de gelozie, nu se poate bucura de voluptatea aceste nopți, ci analizează
gesturile soției. Astfel, un simplu gest banal al femeii de a-și aprinde o țigară îl “îmbolnăvește” pe
bărbatul aflat în căutarea de certitudini: “Nu aveam nicio dovadă că mă înșelase, dar am conștientizat
atunci că acel gest vine din dorința ei de a poza goală, de a face impresie, un gest de care ea nu-și
mai dădea seama, dar care a devenit revelator pentru ceea ce nu știam eu”.
Finalul discursului epic se constituie într-o altă secvență narativă semnificativă pentru
ilustrarea modului în care evoluează relația dintre cele două personaje. Întors de pe front, Ștefan
Gheorghidiu conștientizează că nu mai simte nimic față de Ela, despre care afirmă că “O priveam cu
indiferența cu care privești un tablou”. Primește o scrisoare anonimă, prin care este înștiințat că Ela l-
a înșelat cu domnul G., însă această epistolă nu-i provoacă niciun sentiment: “Mă simt extenuat și
mi-e indiferent, chiar dacă este nevinovată.“ Așadar, fără sa dea vreo explicație, protagonistul decide
să se despartă de cea pentru care odinioară era capabil chiar să ucidă: “I-am scris că-i las totul, de la
obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul…”.
În concluzie, cuplul de personaje, Ștefan-Ela, rămâne reprezentativ pentru viziunea despre
lume a unui autor care s-a îndepărtat de modelul tradițional de scriitură, optând pentru modernizarea
romanului românesc, prin adoptarea modelului proustian.