Iona

de Marin Sorescu

Specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, drama ilustrează viața reală, într-un
conflict complex al personajului care trăiește întâmplări și situații tragice, având un destin
nefericit.
,,Iona” de Marin Sorescu face parte din trilogia intitulată ,,Setea muntelui de sare”,
alături de ,,Paracliserul” și ,,Matca”, drame - parabole (simbolice), pe tema destinului uman,
parafrazând mitul meșterului Manole (,,Paracliserul”), respectiv mitul potopului. Apărută în
1968, ,,Iona” este o dramă modernă, o meditație filozofică, în care se prezintă condiția omului
în societatea contemporană, prin conturarea unui personaj-idee, construit prin ironie și
tragism.
Piesa se încadrează în modernism atât la nivel tematic, cât și la nivelul tehnicilor
abordate, în primul rând, prin reinterpretarea unui mit consacrat, anume mitul biblic al lui
Iona, din Vechiul Testament, înghițit de o balenă, pedepsit de Dumnezeu, pentru că nu
ascultase porunca acestuia de a propăvădui adevărul despre credință în cetatea Ninive.
Căindu-se, Iona este eliberat din burta balenei, trei zile mai târziu. Sorescu păstrează numai
contextul (personajul înghițit de un pește), pe care îl reconstruiește și căruia îi atribuie o nouă
semnificație, personajul lui Sorescu nesăvârșind niciun păcat și neavând nici posibilitatea
eliberării în fapt.
O altă trăsătură modernistă constă în decorul minimalist, esențializat, în manieră
expresionistă, menit să sugereze, mai mult decât să reprezinte realitatea. Decorul reprezintă o
metaforă a societății, ,,acvariul” fiind simbolul-cheie al piesei: o lume-carceră, limitată,
artificială, în care oamenii, lucrurile sunt pești: ,,Trăim și noi cum putem”. Simbolistica
acvariului, al spațiului în care individul se simte captiv, este reluată, sub altă formă, de-a
lungul întregii piese, fie sub forma ,,chitului”, fie sub cea a ,,șirului de burți”.
Utilizarea solilocviului reprezintă o altă trăsătură modernistă, fiind o formă de
conturare a personajului-idee, simbolizând strigătul tragic al individului însingurat, care face
eforturi disperate de a-și regăsi echilibrul, locul într-o lume ostilă, dar și identitatea.
Tema piesei este cea a singurătății, a efortului pe care individul îl face în încercarea de
a-și găsi drumul în viață. Această temă este în strânsă legătură cu viziunea autorului despre
lume. Întrebat ce a vrut să transmită prin această piesă, Sorescu a afirmat: ,,Știu doar că am
vrut să scriu ceva despre un om singur, îngrozitor de singur”.
Tema este dezvoltată de-a lungul celor 4 tablouri, fiecare prezentând câte o situație în
care se află personajul.
O primă secvență, în care se surprinde solitudinea protagonistului este apariția
acestuia în tabloul I, în care Iona vorbește cu sine însuși în cel mai firesc mod posibil, fără a
conștientiza pericolul în care se află, anume acela de a fi înghițit de pește. Lângă el, se află
acvariul, metaforă a spațiului claustrant, Iona trăind sentimentul autoiluzionării.
A doua secvență care prezintă izolarea personajului se identifică și în cel de-al treilea
tablou, în care Iona este captiv în interiorul peștelui, incapabil să se elibereze sau să schimbe
ceva în propriul destin. Singurătatea va aduce la pierderea memoriei protagonistului,
culminând cu pierderea identității.
Personaj principal și eponim al dramei lui Sorescu, Iona se dedublează pe tot parcursul
piesei, dialogând cu sine însuși, prin exprimarea propriilor reflecții, opinii sau concepții
privind existența și destinul uman.
Statutul social al protagonistului, acela de pescar, este unul simbolic, actul de a pescui
fiind asociat cu nevoia de cunoaștere și autocunoaștere, astfel conturându-se și statutul
psihologic și cel moral al personajului.
Iona este pescarul care trăiește viața într-o mișcare neîncetată, din pântecele unui pește
în altul, în căutarea unui orizont de lumină, deși acesta se dovedește, în final, a fi o lume
închisă, nedefinită, incotrolabilă și artificială.
Pornind de la personajul biblic, Sorescu conturează un personaj încadrat în tipologia
vinovatului fără vină, însingurat, realist, dornic de a interacționa cu alții, dependent de
comunicare.
Prima ipostază a personajului este aceea de pescar ghinionist. Pescuitul în acvariu, o
simulare a vocației, denotă o conștiință personală a ratării, dar care nu afectează ambiția
personajului de a căuta o ieșire din impasul existențial în care se află. Fascinația pe care o
exercită marea asupra sa trădează un individ sensibil, capabil de a gândi metaforic lumea,
având nostalgia absolutului. Imaginația personajului este evidentă, marea trezind în conștiința
pescarului asocieri cu existența: ,,Ce mare bogată avem...Ce moarte lungă avem”.
A doua ipostază a personajului este cea de individ captiv, care-și păstrează încă
optimismul concretizat în speranța unei eliberări. Iona pornește cu teamă în aventura inițiatică
de identificare cu absolutul, logosul fiind cel care-l însoțește pe tot parcursul călătoriei sale
către sine. Dorința de comunicare nu-l părăsește nicio clipă, solilocviul demonstrând
capacitatea intelectuală superioară a personajului. Iona se autoiluzionează permanent,
dorindu-și libertatea și anihilarea spaimei de singurătate prin sugestie ,,fac ce vreau, vorbesc.
Să vedem dacă pot să și tac. Să îmi țin gura. Nu îmi e frică”. Curajos, spintecă burțile peștilor,
sperând că se va elibera, păstrându-și permanent jovialitatea, deși captivitatea sa pare
interminabilă.
Ultima ipostază a eroului este reprezentată de personajul eliberat prin moarte, o moarte
simbolică, ce îi aduce fericirea regăsirii sinelui. Sinuciderea lui Iona nu este o înfrângere, ci o
salvare, o asumare a ideii că lupta continuă și după ce condiția tragică a fost asumată.
Personaj modern, Iona se conturează prin dedublare, ceea ce sugerează că își înfruntă
destinul prin comunicare. Un rol deosebit în crearea personajului îl au și didascaliile. Autorul
îi schițează în mod direct portretul moral ,,ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine
însuși, își pune întrebări și răspunde, se comportă ca și cum în scenă ar fi 2 personaje”.
Indirect, trăsăturile lui Iona reies din modul în care vorbește cu sine ,,Am pornit-o bine, dar
drumul, el a greșit” sau acționează.
Apariția dramei „Iona” de Marin Sorescu marchează un moment de referință în
evoluția dramaturgiei românești moderne, reușind o sincronizare cu literatura europeană prin
valorificarea unui mit reinterpretat prin personajul-idee, prin tehnica dedublării și a
solilocviului, prin tema abordată, autorul fiind convins că omul trebuie să-și găsească puterea
în propria ființă.