Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război
de Camil Petrescu

I. Încadrarea în curent
În spațiul literaturii române interbelice, Camil Petrescu este o prezență emblematică,
reușind o rapidă sincronizare cu tendințele prozei europene moderne, prin deplasarea
accentului în zona analizei stărilor de conștiință și a proceselor sufletești complexe.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se înscrie printre
capodoperele literaturii române moderne, atât la nivelul tehnicilor narative abordate, cât și la
nivel tematic.
În primul rând, relatarea acțiunii se face la persoana I, dintr-o perspectivă subiectivă a
naratorului-personaj, urmărindu-se cu insistență crearea senzației de autenticitate ,,Să nu
descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc
ele. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”. O altă trăsătură modernistă a scrierii se referă
la formula narativă a „romanului în roman” (romanul iubirii este inserat în romanul
războiului). De asemenea, caracterul psihologic al romanului este susținut de tehnici specifice
precum: analiza psihologică, autoanaliza (introspecție), memoria involuntară (elemente
exterioare aleatorii declanșează amintiri importante pentru personaj), monolog interior etc.
În al doilea rând, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu ilustrează estetica modernismului și la nivel tematic, fiind un roman citadin, centrat
pe problematica intelectualului, dar și un roman psihologic, de analiză a vieții interioare.

II. Tema
Tema inadaptării intelectualului la o lume mediocră se cristalizează prin mai multe arii
tematice: dragostea și războiul, cunoașterea și setea de absolut, tema moștenirii și cea a
societății bucureștene în preajma Primului Război Mondial.
O primă secvență narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului Ștefan
Gheorghidiu este aceea a mesei în familie, din casa bătrânului avar, Tache, prilej cu care
acesta din urmă hotărăște să-i lase cea mai mare parte din avere lui Ștefan. Astfel, de Sfântul
Dumitru, Ela și Ștefan sunt invitați la masă la unchiul Tavche, unde celălalt unchi, Nae
Gheorghidiu, ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproșează atât lui
Ștefan, cât și tatălui său mort, Corneliu, pe care - în plus - îl acuză că nu i-a lăsat nicio
moștenire fiului. Ștefan încearcă să-și apere tatăl și le spune unchilor lui ce crede despre ei.În
mod surprizător, unchiul Tache este impresionat de izbucnirea de sinceritatea a lui Ștefan și îi
lasă acestuia din urmă cea mai însemnată parte a averii, deși Nae Gheorghidiu remarcă mai
târziu că nepotul lui este lipsit de spirit practic ,,N-ai spirit practic. Ai să-ți pierzi averea [...]
Cu filosofia dumitale nu faci doi bani” (caracterizare directă).
Moștenirea va genera numeroase discuții familiale, fiindcă atât Nae, cât și mama și
surorile lui Ștefan îi vor intenta proces, pentru a obține o parte cât mai mare din avere.
Atitudinea soției care se implică cu îndârjire în discuțiile despre bani îl surprinde în mod
dureros: ,,Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având
nevoie să fie protejată, nu să intervină atât de energic interesată”. Dezgustat, Ștefan
Gheorghidiu cedează o parte din avere în favoarea familiei, dar se simte tot mai izolat de
lumea meschină și egoistă în mijlocul căreia trăiește, mai ales că își dă seama că nici femeia
iubită nu-l înțelege. Primirea moștenirii generează criza matrimonială, fiindcă se pare că Ela
se lasă în voia tentațiilor mondene și începe să-și compare soțul cu dansatorii din noul lor cerc
de prieteni, în dezavantajul lui Ștefan. Tot din orgoliu, el refuză să intre în competiție cu
ceilalți, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual să-și schimbe garderoba și să adopte
comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciați de Ela. Din dorința de a trăi o
experiență existențială, pe care o consideră definitorie pentru formarea lui ca om, dar și din
orgoliu, Ștefan se înrolează voluntar, deși ar fi putut să evite participarea la război, folosindu-
se de averea sa, așa cum procedează Nae Gheorghidiu sau soțul verișoarei sale, moșierul
Iorgu.
Războiul constituie o altă secvență semnificativă pentru orgoliul protagonistului, care
constată că realitatea frontului nu corespunde imaginii despre eroism pe care și-o formase
înaintea înrolării: ,,Orgoliului meu i se pune acum, de altfel, și o altă problemă. Nu pot să
dezertez, căci mai ales, n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o
voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc”.
În plus, în roman se conturează și alte trăsături ale eroului, precum: natura analitică și
reflexivă, luciditatea, sensibilitatea exagerată, inteligența, conștiința propriei valori în raport
cu filfizonii mondeni apreciați de Ela. Fraza emblematică pentru eroul camilpetrescian ,,Câtă
luciditate, atâta pasiune și, deci, atâta dramă”, rostită mai întâi în drama ,,Jocul ielelor”, este
reformulată de protagonistul romanului, într-o discuție cu o doamnă cunoscută
întâmplător: ,,Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum, de
altfel, atenția sporește și durerea de dinți”.
 În ultimul capitol, ,,Comunicat apocrif”, deznodământul înfățișează efectele celor două
experiențe asupra personajului. Titlul capitolului se referă, pe de o parte, la comunicatele
contradictorii care sosesc de pe front, iar, pe de altă parte, face trimitere la o scrisoare
anonimă pe care o primește Gheorghidiu și în care i se dezvăluie că soția îl înșală. Însă după
experiența frontului și trăirea dramei colective, obosit să caute certitudini, Ștefan nu mai este
interesat să verifice autenticitatea acestei scrisori. Bărbatul, care odinioară se credea capabil
de crimă din gelozie, devine indiferent și detașat de iubirea pentru Ela, hotărând să-i lase
soției ,,tot trecutul”.

III. Titlul
Titlul dezvăluie compoziția bipolară a romanului și surprinde cele două experiențe
existențiale ale lui Ștefan Gheorghidiu, devenite teme ale cărții: iubirea și războiul.
Substantivul ,,noapte” este o metaforă a incertitudinii care îl devorează interor pe protagonist.
Adjectivele ,,ultima” și ,,întâia”, așezate într-o ordine semnificativă, sugerează
disponibilitatea protagonistului de a depăși o experiență și de a intra într-o altă experiență.

IV. Compozițional
Compozițional, se abordează principiul memoriei involuntare, declanșate de un
conflict de idei –discuția de la popota ofițerilor pe baza unui fapt divers. Cele 13 capitole sunt
distribuite în două ,,cărți” (cartea întâia, 6 capitole; cartea a doua, 7 capitole) și au titluri
rezumative sau metaforice.

V. Incipit - Final

VI. Structural
Structural, romanul se realizează din interferența a două planuri narative, legate de
prezența unui singur narator, în a cărui conștiință se reflectă atât evenimentele unui timp
istoric real, cât și cele rememorate, ale unei durate interioare.
În planul conștiinței personajului-narator, alternează narativul (al evenimentelor
rememorate, din care se reconstituie povestea de iubire) cu analiticul, în care
sunt ,,radiografiate” stări de conștiință și se analizează patologia geloziei.
 Al doilea plan narativ este cel al realității obiective imediate, urmărind mai întâi
societatea bucureșteană (mediul studențesc, lumea oamenilor de afaceri, viața politică și cea
mondenă), apoi viziunea demitizată a războiului.

VII. Concluzii
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu rămâne o
scriere emblematică a literaturii române, care aparține modernismului și care revigorează
spiritul interbelic, prin abordarea temei inadaptării intelectualului însetat de absolut într-o
societate ostilă, mediocră, dar și prin caracterul de roman psihologic.