Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu

E1 – Particularități ale unui roman interbelic, modern de tip subiectiv, psihologic, al experienței

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) de Camil Petrescu, publicată în
perioada interbelică, este un roman modern, de tip subiectiv, psihologic, al experienței, ilustrând înnoirea
romanului românesc prin sincronizarea cu filosofia și cu celelalte domenii ale cunoașterii, dar și cu
literatura universală, potrivit viziunii lui Eugen Lovinescu.
Dintre mutațiile estetice propuse de modernismul lovinescian, romanul lui Camil Petrescu reflectă
intelectualizarea prozei, cultivarea tematicii citadine și dezvoltarea romanului de analiză. Romanul modern
de tip subiectiv are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, timpul
psihologic care se substituie timpului cronologic, fluxul conștiinței, memoria afectivă (involuntară),
narațiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, autenticitatea trăirii, stilul anticalofil.
O trăsătură a romanului modern este relatarea la persoana I, naratorul fiind personajul principal, Ștefan
Gheorghidiu, care oferă o perspectivă unică asupra evenimentelor și asupra trăirilor proprii. Situarea eului
narativ în centrul povestirii îi conferă autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca
evenimente interioare, interpretate, analizate: „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel, dar nu puteam
suporta prea mult minciuna și ochii îmi deveneau, de la ei, triști”. La Camil Petrescu, ca și la Proust, timpul
este subiectiv, iar romanul înseamnă experiență interioară; în consecință, și construcția romanescă devine
mai liberă, determinată de condiția memoriei și a introspecției: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce
aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu. [...] Eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi.” (Camil Petrescu, „Noua structură și opera lui Marcel Proust”). Noului roman, așadar, îi este
caracteristic timpul prezent și subiectiv, precum și folosirea persoanei I, care actualizează gânduri, îndoieli,
fapte trecute, înglobându-le în cele prezente, totul fiind subordonat memoriei, singura care poate da
sentimentul concretului.
O altă trăsătură a romanului modern este luciditatea analizei trăirilor și a sentimentelor, în defavoarea
acțiunii, opera lui Camil Petrescu fiind una de observație a vieții interioare, de analiză psihologică.
Evenimentele exterioare, uneori aparent nesemnificative, capătă proporții hiperbolizate în conștiința
protagonistului și declanșează analiza ecourilor acestora. Sunt utilizate tehnici moderne ale prozei
analitice, fluxul conștiinței și introspecția („Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit din cauza
iubirii.”), prin care sunt analizate sentimentul iubirii, gelozia, orgoliul umilit, incertitudinea. Narațiunea
reflectă esența concretă a vieții, structurându-se pe o pasiune („monografie a îndoielii”- Constantin
Ciopraga), iar personajele sunt exemplificări ale unor principii, niște conștiințe individuale.
Textul narativ este structurat în două părți precizate încă din titlu, care indică temele romanului și, în
același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere, trăite de protagonist: dragostea și
războiul. Titlul constituie și o metaforă a timpului psihologic, a modului în care timpul obiectiv și
evenimentele exterioare sunt asimilate în prezentul conștiinței. Dacă prima parte reprezintă rememorarea
iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a doua, construită sub forma jurnalului
de campanie al protagonistului, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Deși
distincte, cele două părți ale romanului sunt unificate de prezența unei singure conștiințe, care se
autodefinește în raport cu realitatea exterioară și care narează evenimentele la persoana I, precum și de un
artificiu de compoziție, prin relatarea unei scene de la popota ofițerilor din regimentul XX, în cadrul căruia
tânărul Gheorghidiu se află concentrat ca sublocotenent. Scena din capitolul I, „La Piatra Craiului, în
munte”, este ulterioară evenimentelor care vor fi narate, în continuare, în prima parte, dar are tocmai
rostul de a stabili o ordine a planurilor discursului narativ și de a le unifica.
În ceea ce privește structura interioară a romanului, se poate vorbi despre descrierea monografică a unei
iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare, de acord al afectului cu spiritul și de declin. Sentimentul
este minat de o luciditate niciodată părăsită, care disecă faptele, înmulțind argumentele pentru
infidelitatea femeii. Acest plan, subiectiv, este prezent în ambele părți ale romanului. Al doilea plan,
obiectiv, este fundalul pe care se desfășoară o lume, un întreg univers în care se consumă experiențe:
moștenirea și războiul. Cele două planuri se dezvoltă paralel și uneori interferează.
Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul se desfășura între personaje, în romanul
psihologic al lui Camil Petrescu conflictul este interior și se produce în conștiința personajului-narator, care
trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa, Ela. Acest conflict interior este
generat de discrepanța dintre aspirațiile eroului de a se izola de lumea înconjurătoare și realitatea
societății în care trăiește și în care nu se poate adapta.
Incipitul fixează cu precizie realistă coordonatele spațio-temporale ale evenimentelor: „În primăvara
anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie
din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal.” La popota ofițerilor, Ștefan Gheorghidiu
asistă la o discuție despre dragoste și despre fidelitate, pornind de la un fapt divers citit în ziar: un bărbat
care și-a ucis soția infidelă fusese achitat la tribunal. Această discuție a camarazilor săi declanșează, ca și în
opera lui Proust, memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi și jumătate de
căsătorie cu Ela, însă evenimentele din trecut sunt ordonate și analizate cu luciditate. Retrăirea explică și
sistematizează fapte care vor conduce la opțiunea finală.
Cel de-al doilea capitol, „Diagonalele unui testament”, debutează abrupt: „Eram însurat de doi ani și
jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșală.” Tânărul, pe atunci, student la Filosofie, se
căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană, crescută de o mătușă. Iubirea bărbatului se
naște din admirație, din duioșie, dar, mai ales, din orgoliu, fiind măgulit de admirația pe care o are toată
lumea deoarece este iubit de una dintre cele mai frumoase studente. După căsătorie, cei doi soți trăiesc
modest, dar sunt fericiți. Semnificativă pentru tema iubirii, ilustrând armonia din interiorul cuplului, este
secvența narativă care înfățișează masa în familie, din casa bătrânului avar, Tache, unchiul lui Ștefan.
Astfel, Ștefan și Ela sunt invitați la masă, iar Nae și Tache ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă
atât a fiului, Ștefan, cât și a tatălui, Corneliu, acuzat, în plus, că nu a lăsat nicio moștenire copiilor. Orgoliul,
intransigența și demnitatea îl determină pe Ștefan să apere memoria tatălui, vorbind despre pericolele pe
care le presupune orice moștenire, deoarece odată cu averea, copiii moștenesc și calitățile părinților: „un
obraz mai gros, un stomac în stare să digereze și ouă clocite, ceva din sluțenia nevestei luate pentru averea
ei, neapărat o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua.” Familia întreagă este consternată, cu excepția unchiului
Nae, care este vesel deoarece îl și vede dezmoștenit pe Ștefan, și a Elei, care îl privește cu emoție și
admirație, dovedind solidaritate și aceeași înțelegere superioară a situației: „Singuri noi riscam, cu voie
bună, o moștenire, și ea se dovedea astfel, atât de frumos dezinteresată, ca să apărăm memoria unui om.”
Atitudinea Elei se va schimba odată cu primirea surprinzătoare a moștenirii, care generează conflicte în
interiorul familiei. Implicarea îndârjită a Elei în discuțiile despre bani îl surprinde în mod dureros pe Ștefan:
„Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie
protejată, nu să intervină atât de energic interesată.” Mai mult, spre deosebire de soțul său, Ela este atrasă
de viața mondenă, la care are acces datorită noului statut social al familiei. Moștenirea schimbă cursul
existenței cuplului și îi dă posibilitatea lui Gheorghidiu de a trăi lăuntric, de a reflecta asupra existenței lui
individuale, asupra conflictului cu el însuși, pentru că afectul și intelectul vor fi într-o permanentă luptă.
Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, declanșată cu ocazia excursiei de la Odobești,
cuprinsă într-o secvență narativă semnificativă pentru tema iubirii. Natură reflexivă și hipersensibilă,
bărbatul suferă pentru că are impresia că este înșelat. Mici incidente, gesturi fără importanță, privirile pe
care Ela le schimbă cu domnul G. se amplifică în conștiința protagonistului: „Toată suferința asta
monstruoasă îmi venea din nimic.”, recunoaște Ștefan, într-un moment de sinceritate. Nevoia de absolut îl
determină să-și analizeze cu luciditate stările și să-și exagereze suferința. Când, în ajunul plecării, Ela îi pare
foarte supărată din pricina întârzierii domnului G., lângă care stătea la masă, Ștefan își simte orgoliul lezat
și trăiește o suferință catastrofală: „Niciodată nu m-am simțit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit.
Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi
descopeream că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul.” Ela apare ca o femeie infidelă, dar trădarea ei nu
este evidentă, ci se constituie dintr-o suită de împrejurări pe care Ștefan le interpretează într-o manieră
proprie. Ea consideră că nu a înfăptuit nimic reprobabil, că nu s-a comportat altfel decât celelalte femei și
că „sensibilitatea imposibilă” a lui Ștefan este aceea care amplifică neînțelegerile dintre ei.
După excursia de la Odobești, iubirea ce părea până atunci indestructibilă, începe să fie serios pusă la
îndoială, mai ales de către Ștefan. Relația lor devine o succesiune de separări și împăcări, de respingeri și
apropieri. Concentrat pe Valea Prahovei, unde aștepta intrarea României în război, Gheorghidiu primește o
scrisoare de la Ela, prin care aceasta îl cheamă urgent la Câmpulung, unde se mutase pentru a fi mai
aproape de el. Femeia vrea să-l convingă să treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a putea fi asigurată
din punct de vedere financiar, în cazul morții lui pe front. Gheorghidiu este rănit de egoismul soției și este
convins că plănuiește divorțul pentru a rămâne alături de domnul G., pe care Ștefan îl întâlnește în oraș.
Din cauza izbucnirii războiului, Ștefan nu mai are ocazia să se convingă dacă soția îl înșală sau nu. Rănit și
spitalizat, Gheorghidiu se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela, hotărăște să se despartă de ea și să-i
lase „tot trecutul”.
Experiența războiului este relatată din perspectiva combatantului, într-o viziune realistă, fără scene
eroice, ca în romanul „Mănăstirea din Parma” de Stendhal. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri
absurde, învălmășeală, dezordine, frig și, nu în ultimul rând, tragismul confruntării cu moartea.
Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator față de rostul existenței sale.
El înțelege că viața combatanților ține de hazard, că, în fața morții, omul mai păstrează doar instinctul de
supraviețuire: „Nu mai e nimic omenesc în noi”. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama
individuală a iubirii.
Ultimul capitol, intitulat „Comunicat apocrif”, este ilustrativ pentru devenirea interioară a protagonistului.
Titlul poate fi interpretat în dublu sens: pe de o parte, se referă la comunicatele contradictorii care sosesc
de pe front, iar, pe de altă parte, trimite la scrisoarea anonimă pe care o primește protagonistul la
întoarcerea de la război și în care i se dezvăluie că soția lui îl înșală. Dacă incipitul este construit în manieră
realistă, finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, așa cum se întâmplă în general în proza de analiză
psihologică. Astfel, Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini și să se îndoiască, se simte detașat de tot
ceea ce îl legase de Ela. Prin renunțarea la trecut, adică atât la timpul trăit, cât și la cel rememorat,
Gheorghidiu se eliberează de drama erotică.
Stilul anticalofil, pentru care optează romancierul, susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză
corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian, modul neautentic de a vorbi.
Cu toate acestea, este utilizat și un limbaj conceptualizat, eseistic, cu referințe culturale, predominant
neologic, în concordanță cu statutul de intelectual al personajului-narator și cu predispozițiile sale analitice:
„Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un
peisaj și un cap străin și vulgar”.
În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu prezintă
drama intelectualului, în raport cu două experiențe fundamentale, iubirea și războiul. Ștefan Gheorghidiu
este inadaptatul superior, lucid și hipersensibil, care încearcă să recompună lumea în funcție de aspirația
lui către absolut și care are orgoliul de a renunța la o iubire care nu mai coincide cu imaginea pe care și-o
făurise despre aceasta. Textul narativ ilustrează înnoirea romanului românesc interbelic, caracterizat de
aspirația spre autenticitate, actul de creație constituind pentru autor un act de cunoaștere, de descoperire,
și nu de invenție.