Constituția din 1923

După Marea Unire, România și a dublat teritoriul (de la 137 000 km2 la 295 000 km2 ) iar
populația a crescut mai mult decât dublu. Va crește și procentul minorităților naționale. Românii
reprezentau doar 71,9% din populația de peste 18 milioane. Restul populației era reprezentat de
maghiari (7,9%), germani (4,1%), evrei (4%) și alte naționalități.
În 1923, a fost dată o nouă Constituție, necesară României după Marea Unire (”Constituția
Unificării”). Crescuse populația, trebuiau acordate drepturi minorităților și apăruseră noi confesiuni. A
fost adoptată de un Parlament cu majoritate liberală, transformat ad-hoc în Adunare constituțională.
Aceasta este votată în Cameră la 26 martie 1923 iar Senat la 27 martie 1923. A fost promulgată prin
Decretul din 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923. Inițial a fost
contestată de PNR și țărăniști, dar apoi a fost acceptată unanim de toți factorii politici.
În mare, se menține textul din 1866 (76 de articole), dar readaptate noilor realități. Constituția
din 1923 (8 titluri și 138 de articole) a reprezentat o sinteză între vechea Constituție (8 titluri și 133 de
articole) și reformele votate la Iași în 1917, păstrând principiile esențiale stabilite in 1866. Prin
Constituția din 1923 se introduce: votul universal (inlocuind votul cenzitar), obligatoriu, acordând
drept de vot bărbaților de peste 21 de ani, apare termenul de ”stat național, unitar și indivizibil” (art
1) și apare un Consiliu Legislativ care trebuia să avizeze legile, dar al cărui organism era consultativ, nu
deliberativ. Sub impactul votului universal, numărul alegătorilor a sporit considerabil, iar caracterul
reprezentativ al Corpurilor legiuitoare a devenit mai pregnant. În același timp, se menține principiul
separării puterilor în stat astfel: puterea legislativă – este deținută colectiv de rege si Parlament,
puterea executivă – este exercitată de Guvern, în numele regelui și este încredințată regelui, care o
exercită în modul reglementat prin Constituție, prin miniștrii săi iar puterea judecătorească – este
deținută de Înaltea Curte de Justiție și Casație și de tribunale. Prerogativele regelui rămân în mare
cele stabilite în 1866, astfel: persoana regelui este declarată inviolabilă iar responsabilitatea actelor
sale o au miniștrii, numește și revocă miniștrii, sancționează și promulgă legile dar numai după
votarea lor de majoritatea ambelor adunări, etc.
Așadar, Constituția din 1923 păstrează intact spiritul liberal al Constituției din 1866, printr-o
formă superioară din punct de vedere al tehnicii legislative și, într-un limbaj modernizat și specializat,
adaptează vechile taxe la situația politică, economică și socială din România Mare. Ea a perfecționat
sistemul de control al respectării libertăților cetățenești și al regimului politic în stat și a consacrat în
plan juridic Marea Unire din 1918.