„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte

de război”
Camil Petrescu

Ilustrarea ti pului de roman modern, subiecti v, de analiză psihologică

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, a fost publicat

în 1930, la zece ani după capodopera lui Liviu Rebreanu, Ion.
GENEZA OPEREI stă sub semnul biograficului, pentru că unele pagini din
jurnalul de campanie ale lui Camil Petrescu au fost utilizate în operă. După
cum mărturisește scriitorul, a vrut să scrie o nuvelă despre război, dar fiind
prea amplă, a devenit punctul de plecare pentru roman. În același scop,
transfigurării artistice, timp de zece ani a strâns materiale: cărți, articole de
ziare, fotografii, tot ceea ce putea să ajute la reconstituirea atmosferei unei
epoci și a alcătuit fișe pentru personajele sale, adevărate dosar de
documentare.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman
modern, subiectiv, în care se construiește un personaj inteligent și lucid.
Accentul cade, în această epocă, pe trăirile interioare ale eroului principal
întâi ca o confesiune a protagonistului, Ștefan Gheorghiu, confesiune
susținută și de notele de subsol, dar și d alternarea planului interior, a
reflecției și al trăirilor, cu cel exterior, al societății bucureștene din preajma
Primului Război Mondial și al frontului. Relatarea evenimentelor se face
prin rememorarea evenimentelor, prezentate sub forma analizei lucide prin
reflectarea în propria conștiință.
TEMA romanului se raportează la trăirea a două evenimente majore din
viața uni om- sentimentul erotic și experiența morții, în fața cărora omul
simte efectul înstrăinării sau cum spunea Camil Petrescu însuși: „ În fața
morții și în dragoste, omul apare în autenticitatea lui”.
TITLUL este format format printr-o metaforă , formând cele două
experiențe existențiale și reflexive pe care le trăiește Ștefan Gheorghidiu
iubirea și războiul, chiar tema romanului.

1
Simbolul primei nopți din titlu ar putea fi cel sugerat de Ovid S.
Crohmălinescu: Dragostea devine astfel un act acaparator, devorat, care
tinde să analizeze personalitatea partenerului”, iar cel de-al doilea
substantiv din titlu, „ noapte” joacă rolul uni simbol al morții. Între „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” se scrie istoria unui intelectual
care aspiră la cunoaștere absolută, la ideile pure, la libertate.
Titlul susține și structura romanului, cele două planuri pe care se dezvoltă
acțiunea și se construiește personajul principal, reprezentate de cele două
părți ale operei: Cartea întâi și Cartea a doua. Textura internă este
susținută de capacitatea reflexivă a eroului de a se privi pe sine din două
perspective, ca subiect al cunoașterii și ca obiect al cunoașterii, rezultat al
autoanalizei și al introspecției.
Din punct de vedere compozițional, se constată echilibru și unitatea formei,
obținute prin cele șapte capitole ale fiecărei părți și un epilog numit:
„ Comunicat apocrif”. La acestea se adaugă unitatea perspectivei, artificiul
compozițional care leagă prima parte de cea de-a doua, prin plasarea în
incipit a unei scene, care, din punct de vedere cronologic, aparține celei de a
doua părți, în care este prezentat războiul.
Acțiunea romanului este discontinuă, ca urmare a împletirii timpului prezent
cu rememorarea trecutului. Începe ex-abrupt, în prezent (realitatea
frontului): „În primăvara anului 1916 ca sublocotenent proaspăt, întâia
dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la
fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal” și face un salt, prin
mijlocirea memoriei afective, în trecut ( povestea de dragoste) : „Eram
însurat de doi ani și jumătatea cu o colegă de la Universitate și bănuiam că
mă înșală.”
Ștefan Gheorghidiu, personajul principal, asistă la o discuție despre
dragoste între ofițer, pornind de la un articol de ziar, în care se menționă că
un bărbat a fost achitat după ce și-a ucis soția, care-l înșelase. Discuția are
loc la popotă, care deși este descrisă ca un loc aus... „«Popota» unde
suntem acum e într-o odaie mică, sătească, mai sus decât toate satele
românești din munte. E abia mai mare ca o colibă, văruită în alb, cu două
paturi înguste la perete, acoperite cu velințe vechi, și care acum ne slujesc
și drept scaune de masa. O lampă de «gaz» dă o lumină galbene , aproape
la fel de leșinată ca a vinului, din paharele mai mari de apă, de dinainte.

2
Masa, e firește, de brad ca la cârciumile de la drum mare și acoperită cu
pânză țărănească” devine un spațiu colocvial, ce dezvăluie lumea, pornind
de la faptul divers: „iar discuția e la fel cu toate discuțiile literare,
filozofice, artistice, politice, militare, religioase, ale oamenilor care, în
saloane, în restaurante, în tren, în sala de așteptare a destinului, «își spune
părerea lor» cu convingerea neînduplecată cu care larvele îți țes în jur
gogoși”
Un timp, eroul nu intervine în discuție, ascultând doar părerile unor ofițeri
precum Floroiu, Corabu și Dimiu, pentru că vrea să obțină o permisie.
Trăiește sentimente intense și dramatice la gândul că nu va putea să-și vadă
soția aflată la Câmpulung: „În mine era o foială de șerpi...”atunci când nu i
se acorda permisia își exprimă brutal părerea despre superficialitatea celor
care discutau: „Discuția dumneavoastră e copilăroasă și primară. Nu
cunoașteți nimic din psihologia dragostei. Folosiți un material
nediferențiat.”
Discuția de la popotă constituie cauza declanșării memoriei afective al
personajului- narator și a rememorării poveștii de dragoste cu Ela, soția sa.
Ștefan Gheorghidiu, student la filozofie se căsătorește din dragoste cu Ela, o
studentă la litere. Deși erau săraci, cei doi se iubeau și lumea lor mică era
perfectă.
Dintr-un capitol cu nume balzacian, „Diagonalele unui testament” în care,
încă odată se dezvăluie natura ideală a protagonistului, aflăm că Ștefan
moștenește, după moartea unchiului său, bătrânul avar Tache Gheorghidiu, o
avere care îi schimbă destinul. Tinerii căsătoriți pătrund în cercurile
mondene ale capitalei, abandonându-și treptat vechii prieteni. Viața lor se
compune acum din participarea la ceaiuri dansante, excursii în bandă,
vizionarea tuturor premierelor de la teatru și nu doar a spectacolelor bune,
cum făceau înainte. La insistența altui unchi al său deputatul Nae
Gheorghidiu și a omului de afaceri analfabet. Tănase Vasilescu Lumânăraru,
dar și a Elei, Ștefan intră în afaceri, în industria metalurgică, însă neavând
spirit practic pierzând suma și să retragă din asociație.
În capitolul „E tot filozofie...” sunt surprinse aspecte din viața de intelectual
al lui Ștefan, dar și din viața casnică. Personajul se construiește, sub ochii
noștri, ca intelectual preocupat de speculații privind concepțiile lui Kant și
ale lui Schopenhauer. Încearcă, într-o scenă sugestivă să-i explice și Elei

3
problema cunoașterii prin simțuri și prin rațiune. Lecția de filozofie fiind de
fapt, un pretext pentru prezentarea unui episod erotic.
Curând, Ștefan are bănuiala că Ela nu mai este fata de care s-a îndrăgostit și
trăiește un tulburător sentiment de îndoială, care dă naștere unui conflict
interior. Evenimentele și întâmplările aparent inocente capătă în conștiința
lui dimensiunile unui adevărat catastrofale. Analizând modul în care
romancierul prezintă disoluția iubirii, T. Vianu consideră: [...] ceea ce
iubește mai bine autorul Ultima noapte de dragoste...nu este atât afundarea
în regiunile obscur științifică în descoperirea complexelor sufletești tipice”
Eroul consideră că toată suferința lui a început din cauza unui domn G, pe
care la cunoscut la o petrecere. În timpul unei excursii, organizate de
Anișoara, verișoara lui Ștefan, la Odobești, Ela i-a acordat o atenție prea
mare lui Domnul G, ceea ce a trezit în sufletul soțului o suferință crâncenă:
Fiecare credeam că femeia care ne iubește are, păstrate pentru noi, anumite
mici gesturi de mângâiere și frumusețe, gesturi cărora noi le dăm un anume
înțeles și ne e o suferință crâncenă să vedem că le are și pentru altul.”
Parcă o altă Ela se afla în fața lui, iar această nouă imagine îi produce o
durere fizică și psihică. A încercat să ceară explicații, dar Ela nu a
recunoscut nimic, mai mult, a încercat să-l convingă de faptul că acestea
sunt regulile în societatea mondenă: „Așa sunt petrecerile astea. Odată
acasă niciuna nu se mai gândește la cunoștințele și întâmplările de aci”.
Pentru el, însă, momentul era grav, iar cuvintele ei ascundeau, în loc să
dezvăluie adevărul: „ Cuvântul e oricând un mijloc de imperfect de
comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevăr, tot ce e conținu, mai scapă,
printre silabe și propozițiuni, ca aburul prin țevile plesnite”.
La întoarcerea de la Odobești, Ștefan face un bilet sinistru” și compară
turnurile medievale, care de multe ori de multe ori se sfârșeau cu aducere
acasă pe scut a unora, cu propria situație: „Așa cum mă întorceam eu, cu
imaginea familie iubite, ucisă”.
Momentele provocate de gelozie, dar și de repetarea despărțirii, după
excursia de la Odobești sau când, venind pe neașteptate, n-o găsește acasă
( capitolul „Între oglinzi paralele”), îi provoacă lui Ștefan chinul unei
analize, pe cât de lucide pe atât de dureroase: Am suferit din nou mistuitor.
Ziua și noaptea (literalmente), nu puteam gândi decât la ea”. La două

4
săptămâni după cea de-a doua împăcare, Ștefan este concentrat și aranjează
ca ea să plece la Câmpulung.
A doua experiență, decisivă în planul cunoașterii o reprezintă războiul.
Imaginea războiului este determinată, transformată fașă de acea erotică pe
care i-o consacrase clasicismul. Încă din primul capitol, personajul-narator
are o atitudine critică și ironică la adresa pregătirilor de război, a
fortificațiilor de pe Valea Prahovei: „Niște șănțulețe ca pentru scurgere de
apă, acoperite ici și colo cu ramuri și frunziș, întărite cu pământ ca de un
lat de mână, erau botezate de noi tranșee și apărau un front de vreo zece
kilometri”. Peste această slabă pregătire se suprapun atacurile furibunde ale
dușmanilor, care seamănă, haos, moarte, mutilare fizică și psihică.
Secvențele din roman în care este descris războiul sunt susținute de pagini
din jurnalul de campanie al campanie al autorului, accentuând impresia de
autenticitate. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” conține
unele dintre cele mai cutremurătoare imagini ale războiului din literatura
română.
Pe front, în preajma morții și alături de soldații săi, eroul are parte de
experiențe unice: comunicarea cu simplitatea sufletească a poporului prin
receptarea doine spre drumul spre Rucăr: „Aci, la răspântia de drum mare,
îmi simt tot sufletul deschis ca o rană. E o întâlnire cu cântecul pământului,
și stranie transpunerea între chinurile iubirii mele de oraș și chinurile
adunate, ca o drojdie, în sufletul ăsta obștesc de răspântie”, apropierea de
oameni ca elementară solidaritate: „Acum oamenii de aci... îmi sunt singurii
aproape și sunt mai aproape de ei decât de mama și de surorile mele” și
descoperirea universului infinit: „ [...] n-aș vrea să existe pe lume o
experiență definitivă ca ceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai
exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc [...] cu un eu limitat în
infinită lumii, niciun punct de vedere, nicio stabilitate de raporturi nu mai
era posibilă, și deci nicio putință de realizare sufletească”.
Spectacolul terifiant, ordine contradictorie, spaimă de moarte, imagini
vizuale și auditive, hiperbolizate sunt liniile de forță ale viziunii artistice.
Acțiunea este dinamică, precipitată de ritm susținut. Abundă verbele de
mișcare la timpul prezent și interjecțiile verbale. În mijlocul Apocalipsei,
Ștefan simte responsabilitate față de oamenii din plutonul său și, mai ale,
multă compasiune. Are, de asemenea, impresia că se detașează de realitate și
reflectează asupra ei precum unii dintre condamnații la moarte, căci războiul
5
pare o nesfârșită noapte. În ciuda ororilor, războiul îl ajută să se regăsească,
să descopere adevărurile majore ale existenței.
Este rănit, și după o perioadă de spitalizare, se întoarce acasă. După
experiența războiului reîntâlnirea cu Ela nu-i mai produce emoții și suferință.
Observă cu ironie semnele ironiei îmbătrânit pe chipul ei și pe trupul ei și
brusc decide să se despartă de ea.
Finalul este deschis: :A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe
care o aveam să mai petrec în permisie. I-am dăruit neveste-mi încă o sumă
ca aceea cerută de ea la Câmpulung, m-am interesat să văd cu ce
formalitate îi pot dărui casele de la Constanța, i-am scris că-i las absolut
tot ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți...de la lucrări personale la
amintiri. Adică tot trecutul”. Îmbogățit prin experiența războiului și eliberat
de limitările unei iubiri care i-a produs o suferință profundă, Ștefan este
pregătit pentru o altă etapă a existenței sale.
Fundalul romanului este realizat ca frescă socială, așa cum se întâmplă în
romanele realiste. Este conturat spațiul citadin, în care trăiește o lume
eterogenă, mediocră, perfect adaptată; bogați avari, afaceriști analfabeți,
politicieni abili. Țelul suprem este banul, care se poate obține prin afaceri,
precum Vasilescu Lumânăraru sau printr-o căsătorie convenabilă, cum a
făcut unchiul Tache. Moștenirea este vânată de toți, ca la Balzac. Familia nu
are rădăcini afective, tocmai de aceea pare să se îndepărteze de rosturile ei
tradiționale.
Apare un tip nou, politicianul consacrat: „ Nae Gheorghidiu e unul din cel
mai deștepți și mai periculoși din țara românească”, și noi teme de
dezbatere: politica și războiul.
Viața mondenă a capitalei este descrisă prin obiceiurile celor bogați: serate,
petreceri, discuții superficiale aflate la limita moralității.
Armate este ilustrată prin tipuri și ipoteze de ofițeri și soldați, dar și prin
descrierea detaliată a frontului și a războiului.
În acest context, personajul principal, ilustrând tipul intelectualului, pare
desprins de realitate și trăiește o dramă a cunoașterii absolute.
Ștefan Gheorgidiu este un narator-actor, adică îndeplinește atât funcția de
personaj principal, cât și pe aceea de reprezentare a lumii ficționale, fiind un

6
alter-ego al autorului încât ordonarea și coerența materialului epic se fac prin
perspectiva conștiinței sale. El ilustrează intelectualul nonconformist,
inadaptat într-o societate dominată de bani și de snobism dezinteresat de
latura material a existenței, adept al filozofiei idealiste, pe care o aplică
asupra realității imperfecte.
Personajul, aproape nu are portret fizic, însă nu-i lipsesc datele de
identitate/stare civilă, tânăr student la filozofie, la Universitatea din
București, provenind dintr-o familie săracă, al cărui tată, Corneliu
Gheorghidiu, profesor universitar și publicist recunoscut, murise de tânăr
lăsând familia cu datorii. Mama sa și cele doua surori alcătuiau familia.
Avea doi unchi, bătrânul avar Tache și deputatul Nae, un liberal apreciat. Se
căsătorește din dragoste cu Ela, o colegă de facultate. Devine și el profesor
universitar, este concentrat și pleacă pe front, în Primul Război Mondial.
Trăiește intens sentimente contradictorii, bănuind că soția îl înșală și, după o
dureroasă experiență a războiului, revine în capitală și se desparte de ea.
Portretul moral al personajului reiese din primele pagini ale romanului, în
scena de la popotă, când își dezvăluie concepția despre iubire. Găsim, în
monologul interior, argumentele aspirației sale către absolut: „O iubire
mare e mai curând un proces de autosugestie...[...] Orice iubire e ca un
monoideism, voluntar la început, potologic pe urmă.[...] Trebuie să se știe
că și iubirea are riscurile ei, că acei care se iubesc au drept de viața și de
moarte, unul supra celuilalt”. Analizând sentimentul până în cele mai
adânci resorturi ale sale, Ștefan concluzionând că a iubit întâia din orgoliu,
pentru ca apoi să ajungă să nu mai poată trăi fără Ela: „Simțea că femeia
aceasta era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea, că ne
întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, și aveam
să pierim la fel amândoi”.
Personalitatea complexă a personajului se completează cu alte trăsături care
reies din evenimentele ce au urmat căsătoriei și din analiza acestora. Masa
luată împreună cu familia, la unchiul Tache, este construită din motive și
tehnici balzaciene ( moștenirea, avarul, orfanul, tehnica detaliului
semnificativ). Cu această ocazie, Ștefan apără onoarea tatălui său, acuzat de
unchii săi că „fusese nepractic și neserios”, dezvăluindu-și dezinteresul total
fașă de condiția materială a existenței, dar și aprecierea pentru tipul de
inteligență analitică. Dacă respectatul deputat Nae Gheorghidiu critică
gândirea filozofică: „Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în
7
afaceri nicio brânză”. Ștefan comentează avizat: „E greu să scoți că la
firile mediocre inteligența rămâne deasupra intereselor. La origină (Berson
are neîndoios dreptate ) inteligența n-a fost un mod practic, un instrument
de adaptare la mediu, un mijloc pentru apărarea intereselor, la impresia
majoritatea a oamenilor ea a rămas și azi același lucru”.
Dintr-o asemenea concepție s-a născut și ironia mușcătoare a unui răspuns
decisiv, formulat în apărarea memoriei tatălui: „De cele mai multe ori
părintele care lasă avere copiilor la transmite și calitățile prin care a făcut
avere: un obraz gros, un stomac în stare să digere și ouă clocite, ceva din
urâțenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o șiră a spinării flexibilă
ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu
cocoașă rigidă ca o buturugă). Orice moștenirea, s-ar putea zice, un bloc”.
Luciditatea analizei și superioritate reflecțiilor apar și în pasajele monologate
privind sentimentul de tristețe datorat distrugerii iubirii și decăderii
persoanei fașă de care își manifestă afecțiunea: „Era o suferință de
neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanță”.
Analizând modul în care personajul-narator prezintă discuția iubirii, T.
Vianu consideră: „, [...] ceea ce izbutește mai bine autorul Ultimei nopți de
dragoste..., nu este atât afundarea în regiunile obscure ale conștiinței, cât
exactitate aproape științifică în despicarea complexelor sufletești tipice”.
Astfel, după părerea lui T. Vianu, există câteva etape ale analizei:
„Comparația fizică este primul simptom al iubirii care se îndepărtează”,
argument dedus dintr-o replică a Elei, după ce la cunoscut pe elegantul
domnul G: „N-ar fi bine să-ți comanzi azi sau mâine două costume noi?”;
„Refuzul intimității este al doilea simptom - aluzie la
comportamentul Elei, în timpul excursiei de la Odobești;
„Și deodată iubirea care suferea se transformă în desprețul
lucid”.
Realitatea cumplită a războiului produce în sufletul lui Ștefan alte ecouri.
Relativitatea vieții, tema de moarte și de suferință fizică, solidaritatea cu
semenii pe front conduc la o cunoaștere superioară, la o redescoperire a
sinelui în raport cu o lume alienată. La acest nivel al conștientizării, Ștefan
poate să renunțe la Ela, femeia superficială, adaptată în societate
caracterizată prin inteligență practică.

8
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu
este un roman înc are experiențele personale se îmbină cu ficțiunea prin
moduri și tehnici interesante ale prozei moderne, de analiză psihologică,
autorul reușește să-și demonstreze teoria despre roman: „Eram ca într-o
imensă și întâmplările acestea mici, amănunțite până la fracții de impresie,
erau printre cele mai importante din viața mea. Astăzi când le scriu pe
hârtie, îmi dau seama, iar și iar, că tot ce povestesc nu are importanță decât
pentru mine, că nici nu are să fie povestit [...] căci singura existență reală e
aceea a conștiinței”.