ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI (1930), de CAMIL

PETRESCU

ESEU
Tema şi viziunea despre lume
Trăsături ale romanului psihologic/ de analiză psihologică/ subiectiv/ al experienței
Construcția personajului

Prof. dr. LUMINIŢA DIMA

În perioada interbelică, epocă de mare efervescență intelectuală, romanul românesc se

sincronizează cu romanul european. Direcția modernistă este reprezentată de romanul de
analiză psihologică, teoretizat și experimentat de Camil Petrescu. În conferința ,,Noua
structură și opera lui Marcel Proust”, publicată în volumul ,,Teze și antiteze” (1933), Camil
Petrescu prezintă trăsăturile specifice romanului psihologic de factură proustiană:
citadinismul, psihologismul, autenticitatea, subiectivitatea, luciditatea, relativismul,
fragmentarismul, intelectualismul și anticalofilia.
Mai întâi, influențat de psihanaliza lui Sigmund Freud, de intuiționismul lui Henri
Bergson și de fenomenologia lui Edmund Husserl, Camil Petrescu scrie o literatură de
cunoaștere sincronă cu filozofia și știința epocii, axată pe autenticitate, pe filtrarea realității
prin propria conștiință. Singura realitate pe care o poate povesti scriitorul este realitatea
conștiinței sale, după cum scrie în ,,Noua structură și opera lui Marcel Proust”: ,,Orice aș
face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I.” Astfel, în centrul romanului este așezat, ca în opera lui Marcel
Proust, ,,eul narativ”, care ,,povestește lumea văzută prin el, existând prin el”. În concepția lui
Camil Petrescu numai oamenii superiori care au o bogăție sufletească, o înflorire a
sensibilității trebuie să scrie, întrucât ,,au ceva de spus.” Un astfel de om superior este Ștefan
Gheorghidiu, eroul romanului ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, un alter –
ego al scriitorului care realizează o reformă radicală și profundă a romanului.
Publicat în anul 1930, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman
citadin, subiectiv, de analiză psihologică de factură proustiană, un roman ,,ionic” (Nicolae
Manolescu, ,,Arca lui Noe”) și un roman al experienței care aduce o nouă viziune despre
iubire și despre război. Considerat de G. Călinescu ,,o proză superioară”, romanul
camilpetrescian este o replică polemică la proza tradițională clasică, realistă și naturalistă.
Axat pe principiul estetic al autenticității, romanul prezintă dramele existențiale și de
conștiință ale lui Ștefan Gheorghidiu, naratorul-personaj care ,,se povestește pe sine” (narator
autodiegetic). Notele de subsol adaugă un plan auctorial care sporește impresia de
autenticitate.
Apoi, romanul este structurat în două părți: ,,monografia îndoielii” (Constantin Ciopraga)
și ,,jurnalul de front”, unitatea compozițională fiind asigurată de prezența unei singure
conștiințe. Însetat de absolut, de cunoaștere pură, Ștefan Gheorghidiu trăiește două experiențe
existențiale substanțiale: iubirea și războiul, convins că ,,În fața morții și în dragoste omul
apare în toată autenticitatea lui”. Aceste experiențe ilustrează cele două mari teme explicite
ale romanului – Erosul și Thanatosul – , implicând și alte teme literare specifice: setea de

1
absolut, cunoașterea, moștenirea și societatea bucureșteană antebelică. Scriitorul radiografiază
ecourile pe care evenimentele le au în conștiința personajului principal, analizează cu acuitate
rezonanța lor, folosind procedee proustiene: instrospecția, memoria involuntară și fluxul
conștiinței.
În ,,Jurnalul de campanie” este inserat ,,romanul de dragoste” trăit și scris cu luciditate și
cu pasiune de Ștefan Gheorghidiu. El ,,nu doar povestește iubirea răvășită de gelozie, dar o și
așterne pe hârtie [...]. E un <<romancier>> virtual”. Discuția despre iubire de la popota
ofițerilor, relatată în primul capitol ,,La Piatra Craiului în munte”, este o scenă semnificativă
pentru declanșarea memoriei afective voluntare și involuntare. Specifică romanului psihologic
proustian, discontinuitatea cronologică este ilustrată de inserția în jurnalul de război a
retrospectivei ample a experienței conjugale, din capitolele II – V, care constituie analepsa
romanului. Evenimentele nu sunt prezentate, așadar, în succesiunea lor, ci în funcție de
ecourile memoriei afective și ale conștiinței protagonistului. Ipostazele multiple ale dragostei
și întregul parcurs al poveștii de iubire dintre Ștefan și Ela sunt anticipate în primul capitol
prin dialogul polemic al ofițerilor relevând complexitatea iubirii imposibil de redus la ,,o
formă tipică”. Astfel, memoria involuntară nu este declanșată de o senzație ca la Marcel
Proust, ci de o dezbatere și un conflict de idei. Lui Ștefan Gheorghidiu concepțiile despre
dragoste ale căpitanilor Dimiu, Corabu și Floroiu i se par simpliste și conformiste. Definițiile
pe care el le dă iubirii dezvăluie o concepțe filozofică idealistă, absolutistă: ,,Orice iubire e ca
un monodeism [...]”; ,,cei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt”.
Discuția despre dragoste îi stârnește lui Ștefan Gheorghidiu ,,răscoliri” și ,,dureri amorțite”,
declanșând rememorarea poveștii sale de dragoste. Fraza care deschide capitolul al doilea
,,Diagonalele unui testament ” este edificatoare pentru incertitudinea și gelozia devoratoare
ale intelectualului hipersensibil, hiperlucid și hiperanalitic: ,,Eram însurat de doi ani și
jumătate cu o colegă de la universitate și bănuiam că mă înșeală”. Incipitul ex-abrupto fixează
intriga și reliefează conflictul psihologic între rațiune și pasiune.
Student la Filosofie, Ștefan Gheorghidiu se căsătorește din dragoste cu frumoasa și
inteligenta Ela, studentă la Litere: ,,Ne luasem din dragoste, săraci amândoi’’. Moștenirea
neașteptată, lăsată lui Ștefan de bogatul său unchi, Tache Gheorghidiu, transformă viața
tânărului cuplu. Afacerile și lumea mondenă în care intră îl dezgustă pe intelectualul superior,
inadaptabil, și îi amplifică drama de conștiință. Înstrăinarea soției, despărțirile și împăcările
repetate, contradicțiile, o masă în familie, o plimbare la șosea, excursia la Odobești, sunt
aspecte care erodează relația conjugală și duc la ,,ruperea axei sufletești”, la pierderea
încrederii lui Ștefan în eficacitatea inteligenței sale. Este torturat de suspiciunea că Ela îi este
infidelă, că aceasta ar fi ajuns ,,o femeie de lume”, admirată de Grigoriade, un avocat și un
gazetar mediocru, însă bun dansator.
Căutător de absolut, Ștefan Gheorghidiu suferă din dragoste și din orgoliu rănit, respingând
acuzația de gelozie: ,,Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit atât din cauza iubirii”.
Orice gest sau cuvânt al soției ia proporții cataclismice și este analizat obsesiv ca probă a
infidelității conjugale. Pentru intelectualul superior iubirea este o problemă de cunoaștere, iar
falimentul iubirii reprezintă falimentul inteligenței. După experiența războiului, eroul reușește
să depășească drama erotică și să se despartă de Ela, lăsându-i ,,absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preț, la cărți... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul’’.Perspectiva
subiectivă a bărbatului gelos care suspectează în cochetăria soției lui o dovadă de infidelitate
relativizează evenimentele și psihologia personajelor. De aceea, cititorul nu poate ști cu
siguranță dacă Ela îl înșală sau nu pe Ștefan Gheorghidiu.
În continuare, experiența războiului, prezentată în ,,Jurnalul de campanie”, îl ajută pe
Ștefan Gheorghidiu să-și reconsidere atitudinea față de sine, față de Ela și față de lume.

2
Drama individului devine insignifiantă în fața dramei colective care îi revelează tânărului
sublocotenent înrolat voluntar în Primul Războiul Mondial, tragismul și absurdul războiului.
Prezentat prima dată în literatura noastră într-o viziune demitizantă, războiul la Camil
Petrescu înseamnă haos, învălmășeală de oameni și ordine contradictorii, în care individul
devine o simplă marionetă. Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” este
semnificativ pentru tabloul apocaliptic al războiului. Aglomerarea senzațiilor auditive și
notarea reacțiilor fiziologice prin onomatopee, epitete, comparații și metafore sugerează latura
inumană, abominabilă a războiului: ,,sbierăturile groaznice au ceva de șarpe de fier” […].
,,Animalic, oamenii se strâng unii în alții. Nu mai e nimic omenesc în noi”. Dacă dragostea
este trăită cerebral de Ștefan Gheorghidiu – ,,îmi ard creierii” – , în schimb, războiul este
trăit prin simțuri. Paradoxal, pe lângă ororile și realitățile absurde ale războiului, omul
descoperă sensul solidarității, camaraderia și generozitatea. Pentru Ștefan Gheorghidiu
războiul este ,,o experiență definitivă” care îl eliberează de toate incertitudinile iubirii.
În sfârșit, ca orice erou de roman subiectiv, Ștefan Gheorghidiu este caracterizat prin
mijloace moderne, specifice prozei de analiză psihologică: monologul interior, introspecția,
fluxul conștiinței și memoria involuntară (caracterizare indirectă). Alter-ego al scriitorului,
Ștefan Gheorghidiu este construit prin însumarea mai multor ipostaze cristalizate în
simultaneitate sau prin alternanță: filozoful fascinat de cunoaștere, mistuit de setea
absolutului, intelectualul inadaptat, excesiv de lucid și de analitic, îndrăgostitul torturat de
incertitudini, ofițerul care, conducând atacul, conștientizează iminența morții și limitele sale.
Aceste ipostaze, când divergente, când complementare, alcătuiesc un personaj ,,rotund”
dilematic, relativizat.
Așadar, romanul ,,ionic”, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” se
distinge prin tehnicile moderne folosite: jurnalul, memoria involuntară, introspecția și
retrospecția, monologul interior, jocul planurilor narative, acronia și autenticitatea
experiențelor dramatice trăite plenar și intens de intelectualul fascinat de absolut. Erosul și
Thanatosul rămân marile teme ale romanului camilpetrescian care marchează sincronizarea
prozei noastre cu marea proză europeană interbelică.