Ochiul esteticului

S-a remarcat în mai multe rânduri începutul "balzacian" al Enigmei Otiliei. înainte de toate, caracterullui situat:
un decor de epocă în care îşi face apariţia un personaj în haine de epocă; şi despre unul, şidespre altul, ni se
spune în câteva fraze esenţialul.

Cu ajutorul străzilor, caselor şi mobilelor, • cunoaştem oamenii. Este deci vorba de o reconstituire în toată
regula, de departe către aproape şi din afară către înăuntru. Psihologia fiind considerată o funcţie a mediului,
cu mediul trebuie totdeauna început.

Metoda reconstrucţiei balzaciene se revendică de la o ştiinţătotală şi universală mai degrabă decât de la

vreuna din ştiinţele pozitive ale secolului său. Locurile,casele, zidăria, mediul, gesturile şi fizionomia umană,
trecutul şi viitorul colectivităţilor sau indivizilorsunt ca liniile unei palme gigantice în care se poate citi secretul
universului. Balzac e acest chiromantce se prezintă ca un savant pozitiv, un astrolog şi un magician care verifică
în laborator legile uneifizici misterioase
Acest realism presupune,din punct de vedere sociologic, o anumita încredere profundă în forţele de afirmare
din societate. Subcritica legitimistă a instituţiilor burgheze, există la Balzac un mare elan sufletesc, o energie
vitală, cene indică în autorul Comediei umane un burghez din epoca ascensiunii triumfale a clasei. Spiritul
balzacian e întreprinzător şi neobosit ca al unui bancher din vremea lui Ludovic-Filip. Balzac îşi conduce
romanul - destinele eroilor - ca un astfel de bancher.

Continuă, fireşte, să se scrie balzacian, însă marile drumuri ale speciei ocolesc tot mai des provinciile ce au fost
cândva proprietatea autorului Comedie iumane. ( J. Călinescu, el, nu scrie pur şi simplu balzacian, şi Enigma
Otiliei nu este, să spunem, Sfârşitde veac în Bucureşti. La G. Călinescu, balzacianismul este redescopeit
polemic, într-un moment încare romanul se schimbase o dată cu clasa socială care-i dăduse naştere.

Se naşte de aicicontradicţia dintre formula totalizatoare şi mecanic cauzalistă a lui Balzac şi structurile sociale
şimentale ale unei lumi risipite şi individualiste. Formula cedează presiunii: numai prejudecata ne poateface să
vedem în Enigma Otiliei metoda lui Balzac din Căutarea absolutuluiLa G. Călinescu este unbalzacianism fără
Balzac

Exactitatea de la Balzac ţintea un eșafodaj complicat, în care fiecareelement se lega de celelalte, participând la
spiritul întregului; la G. Călinescu ea este mai curând oerudiţie fastidioasă şi un scrupul excesiv, în fine, dacă
Balzac are vocaţia de a crea viaţă, G. 218Călinescu o are pe aceea de o comenta

I. Negoiţescu (Scriitorimoderni), primul care a vorbit de Enigma Otiliei ca de un roman comic, crede că sursa
comicului edublă la G. Calinescu: "o virtuozitate epică ce e de fapt modul mecanic prin tradiţie al
romanuluiclasic" şi care face din Enigma Otiliei o jucărie perfectă, de un epic "prea pur şi prea tehnic, fără
altămotivaţie decât gratuitatea sa estetică prea evidentă"; şi, în al doilea rând, lumea de sorgintecaragialescă a
romanului
Dacă Enigma Otiliei e mai modern, faptul se f " explică prin aceea că în loc sămeargă în sensul conţinutului
realist-documentar, merge în sensul, convenţiei balzaciene: pe care oîngroaşă, punând-o în evidenţă. Enigma
Otiliei este, în spirit balzacian, o reconstrucţie: dar înainte dea fi una a lumii, este una a formulei înseşi de
romanAceastă imaginaţie de gradul al doilea - aplicatăprocedeelor balzaciene, nu conţinutului - face din
Enigma Otiliei un roman 222de critic, în care realismul, balzacianismul şi obiectivitatea au devenit program
esteticul.

Demonstraţia esteticăpresupune, în sfârşit, jocul, disponibilitatea ludică: o artă a jocului (acea comedie umană,
acelsatiricon cu măşti de carnaval, de care vorbea în detaliu Nicolae Balotă în studiul său), şi un joc ălartei, în
stare de recondiţionarea clişeelor celor mai felurite şi, de un meşteşug eminent G. Calinescuironiza o dată pe
"scriitorii de meserie" care "fac romane artistice, dar fără viscere". Romanele lui intrăcu siguranţă în această
categorie. Prin Enigma Otiliei, romanul doric se priveşte în oglindă, luândparcă act de sine şi de reţeta de
fabricare care i-a stat la bază; acest roman, G. Calinescu n-a vrut să-lparodieze, nici să-l nege, ci, tocmai din
contra, să-l valideze! Comicul este aici efectul ciocnirii dintreidee şi viaţă, dintre spiritul critic (ce se manifestă
ca o intenţionalitate polemică, dar şi ca un mod detratare şi materia realistă pe care o are în vedere.

Polemizând cu Camil Petrescu, G. Călinescu dintingea două feluri de indivizi prin prisma capacităţiide adaptare
la lume: unii care se adaptează automatic, adică instinctual, şi alţii care, străduindu-se săse 224Vexplice, se
adaptează moral: "Obiectul romanului este omul ca fiinţă morală... Interesul în roman şi îngenere în observaţia
omului provine din viclenia cu care instinctele se ascund sub structura moralităţii

Puţini dintre protagoniştii Enigmei Otiliei au oconcepţie morală a vieţii, adică sunt capabili de motivaţie a
actelor proprii. Unul este fără îndoialăPascalopol, moşierul epicureu şi filosof pragmatic. Altul este Felix,în
măsura în care caută să seexplice pe sine şi trăieşte chinul nehotărârii în alegere..Toţi ceilalţi sunt din categoria
instinctivilor,ordonaţi aproape schematic de autor şi ilustrând un tipOtilia reprezintă pe tânăra fată
fermecătoare,cochetă şi insesizabilă, Aurica e fata bătrână, Moş Costache e avarul iubitor de copii, dar
fărăconştiinţa împărţirii lăuntrice, Aglae e "baa absolută", Titi, imbecilul placid, Simion, dementul senil şiaşa
mai departeŞi aici, ca şi în Cartea nunţii, un personaj e pus să aleagă şi i se oferă ipostaze simpleale umanităţii,
de care e înconjurat ca de nişte măşti.