Enigma Otiliei, de George Călinescu

Eseu structurat cu tema „Romanul realist-obiectiv, de tip balzacian”

Ca specie literară, romanul este o creaţie epică în proză, de mari dimensiuni, cu o acţiune complexă
în care sunt implicate personaje numeroase. În perioada interbelică, romanul românesc a cunoscut o
diversitate nemaiîntâlnită de teme şi forme de realizare estetică, de la romanul monografic sau cel obiectiv –
realist, la romanul experienţei, subiectiv sau cel balzacian.
George Călinescu, important critic şi prozator interbelic, ilustrează concepţia sa critică şi teoretică
despre roman, considerându-l pe Balzac modelul esenţial. În eseul “Teoria romanului”, el consideră că
romanul trebuie să fie o scriere tipic realistă, care să demonstreze idei printr-o experienţă de viaţă. Astfel,
romanul călinescian „Enigma Otiliei” ilustrează această teză a autorului, înscriindu-se în rândul creaţiilor
obiectiv-realiste, de tip balzacian. Realismul, obiectivitatea se relevă prin temă (raportarea unei societăţi
degradate moral la ban, ca valoare supremă), structură (sferică), tehnica detaliului şi crearea de
personaje tipice.
Tema romanului este evidenţiată încă din titlu, care pune accentul pe caracterul imprevizibil al
eroinei şi care face din roman o poveste a enigmei feminităţii. În intenţia scriitorului, cartea purta titlul
“Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în
contextul epocii interbelice. Fiecare dintre personajele romanului pot fi considerate părinţi ai Otiliei, pentru
că, într-un fel sau altul, îi hotărăsc destinul. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi
nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la
nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină
pasiunea cu paternitatea. De asemenea, tema moştenirii este un alt element de inspiraţie balzaciană, fiind
ilustrată prin lupta dusă de familia Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu.
Romanul este structurat pe două mari planuri narative: povestea de iubire dintre Felix şi Otilia,
pe de o parte, şi încercările familiei Tulea de a moşteni averea lui Costache, pe de altă parte.
Acţiunea romanului începe cu venirea la Bucureşti a tânărului Felix Sima, un orfan care terminase
liceul la Iaşi şi voia să devină medic. El soseşte în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu. Acesta o
creşte pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia. Giurgiuveanu are o soră, Aglae Tulea,
care o consideră pe Otilia un pericol pentru moştenire.
Lupta pentru moştenirea bătrânului este dată de Aglae şi de ginerele ei, Stănică Raţiu. Aceştia vor,
fiecare pentru el, să pună mâna pe banii lui C. Giurgiuveanu. Tocmai de aceea, ei vin foarte des în casa lui
Costache şi vor să fie siguri că bătrânul nu o înfiază pe Otilia şi nici nu face vreun testament. Cei doi
bănuiesc că moş Costache ţine ascunsă în casă o mare sumă de bani. La un moment dat, moş Costache se
îmbolnăveşte şi atunci Aglae îşi aduce toată familia în casa bătrânului, aşteptându-i moartea. Totuşi
Costache îşi revine, dar mai târziu în urma unui efort mare, paralizează, ceea ce o determină pe Aglae să se
reîntoarcă.
În cele din urmă, banii sunt furaţi de arivistul Stănică Raţiu, chiar de sub salteaua bolnavului paralizat
şi din cauză că a fost jefuit fără să poată face nimic, Costache moare.
Un alt argument care susţine obiectivitatea romanului în spirit balzacian este incipitul, care
fixează cadrul spaţial şi temporal: “Într-o seară de la începutul lui iulie 1909[…[, pe strada Antim…”
După descrierea amănunţită a străzii, a casei lui Costache, în stil tipic balzacian, sunt prezentate personajele,
în jurul cărora se va concentra conflictul. Esenţială pentru încadrarea romanului în realismul balzacian
este descrierea din primele pagini, prin situarea exactă a acţiunii în timp şi spaţiu, prin impresia de
verosimilitate dată de detaliile topografice şi prin tehnica detaliului semnificativ.
În plus, o altă metodă balzaciană este aceea a prezentării însuşirilor personajelor prin
deducerea acestora din mediul în care trăiesc. Se pătrunde astfel, prin descrierea interioarelor, în
psihologia personajelor. Balzac spunea că o casă e un document moral şi sociologic, iar exemplul în acest
sens este casa lui Costache Giurgiuveanu. Prin contrastul dintre pretenţia de bogăţie şi bun gust a locatarilor
şi realitatea mizeră şi sărăcăcioasă sunt sugerate trăsăturile acestora: incultura (ce reiese din amestecul de
stiluri arhitectonice), snobismul (din limitarea artei clasice), delăsarea (starea precară a locuinţei). Tehnica
folosită în prezentarea cadrului e aceea a focalizării, adică restrângerea treptată a cadrului de la stradă la
casă, la interioare şi la personaje.
În ceea ce priveşte personajele, acestea ilustrează o umanitate canonică, prin tipologiile în care se
încadrează, dând obiectivitate romanului. Ele se definesc printr-o singură trăsătură, fixată încă de la
începutul romanului şi nu evoluează, cu excepţia lui Felix. Restul reprezintă caracterele clasice, balzaciene:
aristocratul rafinat (Pascalopol), cocheta (Otilia),femeia uşoară (Georgeta), lacomul (Aglae), avarul (moş
Costache), arivistul (Stănică Raţiu), debilul mintal (Titi), fata bătrână (Aurica) .

George Călinescu îşi construieşte personajele şi în funcţie de etica lor. Astfel, unii actanţi sunt
dominaţi de moralitate (Felix, Otilia, Pascalopol), iar alţii - de interese meschine (Aglae, Stănică). Această
viziune este una antitetică. Spre exemplu, inteligenţa lui Felix este în contrast cu imbecilitatea lui Titi, iar
feminitatea misterioasă a Otiliei – cu urâţenia Auricăi.
Un personaj realizat amplu, prin procedeul reflectării poliedrice (tehnica oglinzilor multiple), este
Otilia. Portretul ei este complex şi contradictoriu: “fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata
“admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă, dar şi copilăroasă pentru Pascalopol, “o
dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, “o fată deşteaptă”, cu spirit practic pentru Stănică şi o rivală în căsătorie
pentru Aurica.
Alte procedee folosite în realizarea personajelor sunt: comportamentismul ( prin care se transmit
exclusiv datele concrete, obiective ale comportamentului, fără a se cunoaşte gîndurile personajelor, cu
excepţia celor dezvăluite de ele însele) şi interesul pentru procesele psihice deviante (alienarea-Titi,
senilitatea-Simion).
În ceea ce priveşte tehnica narativă, discursul îi aparţine unui narator omniscient, omniprezent, care
relatează la persoana a treia, controlând traiectoriile existenţei personajelor sale. Deşi naratorul pare a nu se
implica în acţiune, el face mai mult decât atât, comentează permanent evenimentele, ceea ce a şi determinat
observaţia că autorul îşi prelungeşte mijloacele criticii în literatură.
O tehnică ce ţine de modernitatea romanului constă în introducerea în naraţiune a unor secvenţe
tipice genului dramatic, cum este aceea a jocului de cărţi la căpătâiul lui moş Costache care agoniza. Prin
intermediul monologului interior, sunt evidenţiate gândurile personajelor prezente, fiecare preocupat de o
altă problemă, niciunul sensibil la drama muribundului.
De asemenea, umorul este un alt element al originalităţii lui G. Călinescu, romanul fiind
considerat comic prin folosirea unor procedee caracteristice: tipologia redusă la esenţă, personajele –
caricaturi (Simion), prezenţa unor teme şi motive specifice comediei.
În concluzie, romanul “Enigma Otiliei” a lui George Călinescu este o scriere realistă, balzaciană,
obiectivă, în care naratorul prezintă viaţa societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, folosind
procedee specifice ca realizarea de tipologii, tehnica detaliului, a focalizării, motivul paternităţii,
veridicitatea, depăşind însă modelul realismului clasic, prin elementele de modernitate (spiritul critic şi
polemic, ambiguitatea personajelor, reflectarea poliedrică).
Construcţia personajului feminin

Portretul fizic al eroinei este realizat, prin caracterizare directă, din perspectiva lui Felix, care este
uimit de frumuseţea ei: „Otilia îl surprinsese de la început ... fata părea să aibă optsprezece – nouăsprezece
ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta foarte copilăroasă, însă în trupul subţiratic ... era
o stăpânire desăvârşită de femeie”, “un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat de bucle, căzând până la umeri.
Fată subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc.”
Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia îi va purta de grijă lui Felix,
încă ziua sosirii tânărului în casa lui moş Costache. Neavând o cameră pregătită, Otilia îi va oferi cu
generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane
franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din personalitatea exuberantă a Otiliei.
Între cei doi, se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată şi de condiţia lor de orfani.
Impulsiv şi imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal
feminin, dar ea recunoaşte cu sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel:
„Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu
liberă! Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Construită prin tehnica pluriperspectivismului, Otilia este văzută în mod diferit de fiecare dintre
personajele romanului, cu care intră în relaţie. Astfel, pentru moş Costache Giurgiuveanu, fiica sa adoptivă
este „fe-fetiţa” lui dragă pe care o iubeşte în modul său ciudat de a fi şi de la care primeşte afecţiune, căci
doar în simpla ei prezenţă „întreaga lui fiinţă spână părea că râde”. Pentru Felix, Otilia este o fată deosebită,
admirabilă, pe care o iubeşte, dar al cărei comportament merge dincolo de puterea sa de înţelegere.
Pascalopol vede în Otilia o “mare ştrengăriţă”, “un temperament de artistă, femeie în devenire”. În ochii răi
ai Aglaei, Otilia este o ameninţare la averea lui Costache şi o consideră o “dezmăţată” care cucereşte minţile
bărbaţilor din familie. În ochii lui Stănica Raţiu, Otilia este fiinţa delicioasă şi realistă, pe care el o consideră
„o fată deşteaptă”.
Caracterizarea indirectă prin fapte, acţiuni şi gesturi arată că Otilia este un personaj complex, cu un
comportament derutant, fiind capabilă de emoţii puternice, pentru a trece cu uşurinţă de la o stare la alta,
împrăştiată şi visătoare, dar şi lucidă. În relaţia cu celelalte personaje, ea dă dovadă de înţelegere, mai ales în
ceea ce îl priveşte pe bătrânul ei tată adoptiv, faţă de care nutreşte sentimente sincere de afecţiune. O scenă
relevantă din care reiese caracterul afectuos al fetei faţă de moş Costache este aceea când fata îi cere lui
Giurgiuveanu să nu o treacă în prevederile sale testamentare, încercând să îi dovedească bătrânului că nu
este interesată de banii lui şi că nu îi vânează averea.
Ea îl iubeşte pe Felix, fiind pentru aceasta prima experienţă erotică, dar pendulează între el şi
Leonida Pascalopol, generosul ei binefăcător. Motivaţia alegerii fetei poate fi considerat un act de sacrificiu
pentru Felix, al cărui viitor l-ar fi ruinat, alegându-l. Scena din ultimul capitol al romanului, când Felix
revede pe Pascalopol, după câţiva ani, îi dezvăluie tânărului medic destinul femeii pe care a iubit-o atât de
mult şi care acum ajunsese în Buenos Aires soţia unui conte „sau aşa ceva”. Surprins de imaginea femeii
elegante, „foarte picantă, gen actriţă întreținută”, aflată la braţul unui bărbat exotic, Felix constată cu
nostalgie că „femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică” de care el se
îndrăgostise cu ani în urmă.
Eternul enigmatic feminin al personajului este surprins de Pascalopol, care îi mărturiseşte lui Felix că
„a fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă...”, raţiunea comportamentului Otiliei
rămânând pentru ambii bărbaţi din viaţa ei un mister.