Enigma Otiliei- caracterizare

- George Că linescu

Critic literar și romancier, George Călinescu scrie în perioada interbelică unul dintre cele mai complexe
romane care se încadrează în același timp în realism, balzacianism, clasicism, modernism și romantism. Romanele
călinesciene pornesc de la câteva puncte comune, teoretizate de criticul care preferă maniera clasică de abordare a
meterialului epic.
,,Enigma Otiliei" este roman prin acțiunea amplă desfășurată pe mai multe planuri narative și prin
personajele numeroase implicate în conflicte puternice. Prin tematică acesta aparține romanului social și citadin,
fiind în același timp un roman de dragoste și maturizare (bildungsroman).
Unul dintre personajele feminine extrem de complexe ale romanului românesc, comparabilă cu Sașa
Comăneșteanu din „Viața la țară” de D. Zamfirescu, sau cu Adela din romanul omonim scris de G. Ibrăileanu, Otilia
este fascinantă, imprevizibilă, dilematică prin comportament.
Otilia Mărculescu, personajul principal al romanului „Enigma Otiliei” de George Călinescu aparține
tipologiei realiste. Este în același timp, însă, personaj romantic, balzacian și modern, tipul eternului feminin.
Apartenența la realism este susținută de tematica socială, de simetria incipitului cu finalul, obiectivitatea
perspectivei narative, tehnici narative specifice și personaje tipice. Realismul clasic călinescian are evidente
implicații moderne și balzaciene. Descrierile arhitecturale, problematica moștenirii, a paternității și a căsătoriei, dar
și caracterizarea cu ajutorul elementelor de mediu și de vestimentație sunt trăsături ale ,,balzacianismului fără
Balzac".
Pe de altă parte, descrierea Bărăganului, personajele antitetice (Otilia și Aurica, Felix și Titi), dar și iubirea
dintre Felix și Otilia încadrează textul în romantism. Personajul Otilia conturat prin tehnica reflectării poliedrice și a
comportamentismului, dar și caracterul citadin susțin modernismul operei lui Călinescu.
Titlul inițial a fost ,,Părinții Otiliei" ilustrând motivul balzacian al paternității. Acesta a fost ulterior schimbat
pentru a se accentua o trăsătură de caracter definitorie a eroinei. Pentru fiecare dintre peronajele romanului, Otilia
este o enigmă, ceea ce constituie o notă de modernitate a scrierii prin relativizarea perspectivei narative.
Tema romanului este balzaciană. Romanul este o frescă a societății burgheze bucureștene de la începutul
secolului al XX-lea. În același timp este un bildungsroman, urmărind maturizarea tânărului Felix.
Creația epică este amplă, fiind alcătuită din douăzeci de capitole organizate în mai multe planuri narative:
maturizarea lui Felix, orfanul care observă degradarea umană cauzată de dorința de acumulare materială și istoria
complicată a unei moșteniri, dar și alte planuri secundare.
Incipitul fixează coordonatele temporale și spațiale aflate în strânsă legătură, prezentând un mediu social nou
pentru tânărul care pășește pe strada Antim din București în iulie 1909. Finalul este simetric cu incipitul (trăsătură
realist-obiectivă). După trecerea anilor Felix revine pe strada Antim amintindu-și de cuvintele cu care moș Costache
l-a întâmpinat ,,Aici nu stă nimeni".
Expozițiunea realizată în manieră balzaciană este o descriere minuțioasă a străzii și a casei lui Costache
Giurgiuveanu, o caricatură care prezintă amănunte arhitecturale ale unor stiluri diferite.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatează la persoana a treia, este obiectiv, omniscient și
omniprezent. Naratorul se ascunde în spatele măștilor sale, personajele. Felix este un personaj martor și actor, prin
ochii lui se reflectă întreaga lume.
De la descrierea de ansamblu a străzii Antim se trece la descrierea casei lui moș Costache, clădire veche și
degradată, împodobită cu imitații ieftine care relevă date esențiale despre proprietarul ei. Produs al mediului social
căruia îi aparține, acesta este descris amănunțit prin tușe sugestive.
Cu vocația unui mare romancier, de talia lui Balzac sau Tolstoi, Călinescu adună aproape toate personajele
romanului în salonul lui moș Costache, prilej pentru Felix de a le observa în detaliu, iar pentru cititor de a se
familiariza cu ele. Personajele sunt creionate astfel prin adevărate ,,studii caracteriologice".

Astfel, de la început se conturează principalul conflict al romanului, care prezintă două coordonate.
Conflictul succesoralse anticipează din primele secvențe, fiind minuțios prezentate de narator, reliefând intrigile și
meschinăria unor oameni care încearcă din răsputeri să câștige averea bătrânului Giurgiuveanu. Clanul Tulea se
teme că Otilia va pune mâna pe averea bătrânului Conflictul succesoral se remarcă din scena în care familia Tulea și
moș Costache, dar și Pascalopol sunt adunați în casa de pe strada Antim. Conflictul erotic urmărește persistenta
rivalitate dintre Felix și Pascalopol pentru Otilia.
Cele două planuri romanești care se întrepătrund urmăresc formarea tânărului Felix Sima și moștenirea averii
lui moș Costache.
Statutul social al Otiliei este realist. Otilia este personaj tipic, în zugrăvirea căruia autorul este inspirat de o
persoană deosebită, întâlnită în copilărie. Fata de optsprezece ani este studentă la conservator, orfană, avându-l ca
tutore pe Costache Giurgiuveanu.
Portretul fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix care este întâmpinat în casa lui moș Costache
de „verișoara” Otilia: „fata părea să aibă optsprezece – nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte
albaștri, arăta foarte copilăroasă (...) însă în trupul subțiratic cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect (...) era o
mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie”.
Iubită de părintele nesigur (moș Costache), de tânărul Felix, care îi înfioară corzile inimii, ocrotită de un
străin ale cărui sentimente paterne sunt incerte (Pascalopol), Otilia, ca un vânt nebunatic de primăvară e fără cuib.
Urâtă de rudele apropiate din clanul Tulea ca o eventuală rivală la moștenirea averii lui Costache Giurgiuveanu,
Otilia trăiește drama singurătății, iar viitorul ei este ambiguu, departe de mult visata fericire.
Statutul moral și psihologic se realizează prin tehnici realist – balzaciene și mai ales prin tehnici moderne.
Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor lui Călinescu se dezvăluie progresiv pornind de la prezentarea
fizionomiei, a gesturilor și obișnuințelor, prezentarea mediului, a locului unde trăiesc. Caracterele dezvăluite inițial
se îngroașă prin acumularea detaliilor (prin fapte, gesturi, replici, vestimentație, relația dintre personaje). Portretul
Otiliei este realizat prin tehnica modernă a comportamentismului și prin reflectarea poliedrică (pluriperspectivism).
În primele șaisprezece capitole, Otilia este prezentată exclusiv prin fapte, gesturi, replici. Tehnica
comportamentismului este dublată, pe același spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalității Otilia în
conștiința celorlalte personaje ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma,
misterul feminității. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe conștiințe alcătuiesc un portret complex și
contradictoriu: „fe-fetița moșului” pentru Costache Giurgiuveanu, „fata exuberantă”, „admirabilă”, „superioară”
pentru Felix, femeia capricioasă „cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, „o dezmățată, o stricată” pentru
Aglae, „o fată deșteaptă” cu spirit practic pentru Stănică ori „cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră” pentru
colegii lui Felix. Adevărata dimensiune a personalității Otiliei este intuită de prietenul lui Felix, Weissmann, „orice
femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă”
Otilia este caracterizată indirect prin mediul în care trăiește, în manieră balzaciană. Mediul ambiant este
relevant pentru caracterul fetei: camera plină de lucruri scumpe, frumoase, moderne, însă dezordonate este
asemenea firii Otiliei. Prezența cărților denotă firea sensibilă; pantoful pus ca semn de carte relevă firea rebelă a
fetei care își lasă amprenta pe tot ce este în jurul său. Pianul dezvăluie înclinațiile ei spre muzică, spre frumos în
general. Otilia este un personaj plin de paradoxuri, alterând între naivitate și maturitate, între interiorizare și
expansiune. Naratorul omniscient reflectă atât părerile celorlalți cât și viziunile sale („Nimic din purtarea Otiliei nu
era agresiv sau arogant, gesturile și cuvintele ei erau pline de grație însă totul respira prea multă inteligență. Otilia
trăia cum cânta la pian, zguduitor și delicat, într-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie”, stăpânite și
justificate. Otilia părea că știe multe și îi intimida pe bărbați, iritând pe femei”).
Farmecul acestui personaj constă în ambiguitatea sa comportamentală. Plină de discreție, capricioasă,
eterică, Otilia nu va fi niciodată pentru nimeni ca o carte deschisă, ușor de descifrat.
Deși tânără, ea privește oamenii și viața de pe poziția unui om cu o deosebită experiență existențială. Ea îi
acceptă pe toți așa cum sunt, încercând să le justifice vorbele, atitudinile malițioase. Felul său de a fi, capricios,
vulcanic, plin de spontaneitate, i se pare în contradicție cu aspirațiile lui Felix. Trăiește acut groaza îmbătrânirii
(„noi nu trăim decât cinci – șase ani (...) apoi o să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz”). Firea sa expansivă o
determină să trăiască intens orice clipă, de aceea ia hotărâri bruște, pleacă pentru a se elibera de condiționări sociale
sau pentru a explora lumea.
Hotărârea Otiliei de a pleca cu Pascalopol, punctul culminant al conflictului erotic, pare inexplicabilă pentru
Felix. Purtând în suflet imaginea fetei la care se gândește cu nostalgie, el va reuși să se împlinească profesional,
ajungând profesor universitar de renume. Întâlnirea ulterioară cu Pascalopol este o scenă reprezentativă pentru
conflictul erotic. Deși a trecut mult timp, Felix este bulversat de amintirea Otiliei, mai ales după ce află că aceasta îl
părăsise și pe Pascalopol pentru un conte. Imagine de nerecunoscut, Otilia va rămâne însă intruchiparea feminității
absolute pentru reprezentanții generațiilor diferite.
Relația dintre Otilia și celelate personaje conturează personalitatea fetei creionând totodată problematica
paternității, a căsătoriei și moștenirii.
Despre Otilia, autorul spune: ,,Otilia este eroina mea lirică, proiecția mea înafară (...) Otilia sunt eu".
Misterul personajului pare a se ascunde în replica de la începutul romanului: „noi nu trăim decât cinci-șase
ani”.
În ceea ce privește stilul călinescian, se remarcă sobrietatea, precizia, nota impersonală, obiectivă de facutură
tradițională. Romanul reunește toate modurile de expunere. Narațiunea evidențiază conflictul, descrierea susține
balzacianismul și romantismul, iar dialogul și monologul ajută la caracterizarea personajelor.
În concluzie, ,,Enigma Otiliei" marchează o dată importantă în evoluția literaturii române, rezolvând
contradicția dintre maniera tradițională, balzaciană de a scrie și cea modernă de factură proustiană. Romanul lui
Călinescu exagerează la modul monstruos viciile și execută familia burgheză printr-un simț profund al criticii
sociale. Este un roman polifonic complex al cărui regizor controlează evoluția fiecărui personaj, devenind astfel
opera unui demiurg.