ENIGMA OTILIEI

DE G.. CALINESCU
Tema si viziune despre lume
G. Calinescu a fost primul nostru romancier citadin, nu de tip analitic, ci clasic,
balzacian, ilustrand aceasta viziune despre roman in creatii precum „Cartea
nuntii”, „ Scrinul negru”, „ Bietul Ioanide”, si „Enigma Otiliei”.
Romanul este o specie a genului epic, in proza, de mare intindere, cu personaje
numeroase si actiune complexa, desfasurata pe mai multe planuri narative si
dezvoltand conflicte puternice.
Trasaturile care incadreaza opera „Enigma Otiliei” printre romanele
REALIST-OBIECTIVE sunt : prezentarea veridica a evenimentelor, narator
omniscient si omniprezent, perspectiva narativa obiectiva, reliefarea individului
ca produs al mediului caruia ii apartine, preferinta pentru tipuri umane si
integrarea descrierilor minutioase in structura epica.
„Enigma Otiliei” este un roman aparut in 1938, la sfarsitul perioadei interbelice
si prezinta, in maniera realista, viata burgheziei bucurestene de la inceputul
secolului al XX-lea, dezvoltand problematica mostenirii si a paternitatii.
Titlul initial al romanului a fost „Parintii Otiliei”, ilustrand motivul paternitatii.
Acesta a fost ulterior schimbat pentru a accentua o trasatura definitorie de
caracter a eroinei. Personalitatea Otiliei este „enigmatica’, fiind interpretata in
mod diferit de fiecare dintre personajele romanului, ceea ce constituie o nota de
modernitate a scrierii, anume relativizarea perspectivei narative.
Discursul ii apartine unui narator omniscient, omniprezent, care nareaza la
persoana a III-a , fiind extradiegetic si anticipand desfasurarea evenimentelor.
In ceea ce priveste perspectiva spatio-temporala in roman, trebuie precizat ca
actiunea debuteaza „intr-o seara de la inceputul lui iunie 1909” si se desfasoara
intr-un spatiu citadin, deoarece, pe langa strada Antim, este surprins un cadru
vast, descris cu ocazia peregrinarilor lui Stanica Ratiu prin Bucurestiul
inceputului secolului al XX-lea.
Creatia epica este ampla, fiind alcatuita din douazeci de capitole si structurata
in doua planuri narative principale: istoria complicata a unei mosteniri si
destinul tanarului Felix Sima, orfanul care observa minutios degradarea umana
cauzata de dorinta de acumulare materiala. Secventele narative sunt construite
pe baza inlantuirii, naratorul respectand principiul cronologic al prezentarii
faptelor. Naratiunea si dialogul se imbina cu descrierea ampla a spatiilor,
personajelor si a vestimentatiei.
Conflictul principal vizeaza relatia dintre familia lui Costache Giurgiuveanu si
clanul Tulea, condus de Aglae, sora batranului. Clamandu-si drepturile asupra
averii fratelui sau, Aglae incearca sa indeparteze orfana din casa batranului.
Dupa prima criza a acestuia, clanul Tulea se instaleaza in casa lui Giurgiuveanu,
iar Otilia este cea care il cheama in ajutor pe Pascalopol pentru a aduce un
medic.
Un alt conflict in roman este cel generat de rivalitatea dintre Felix si Leonida
Pascalopol pentru mana Otiliei. Sub presiunea generata de Aglae si victima a
indeciziei si avaritiei batranului, Otilia ii marturiseste lui Felix ca generozitatea
si maturitatea mosierului Pascalopol sunt de folos unor orfani ca ei. Otilia nu se
sfieste sa ii ceara bani lui Pascalopol pentru ca Felix sa inceapa studiile de
medicina.
Tipologia personajelor este construita artistic de G. Calinescu, prin aceea ca
fiecare erou al romanului este dominat de o trasatura de caracter puternica,
definindu-l in esenta sa morala. Costache Giurgiuvenu este intruchiparea
avarului, Stanica Ratiu este tipul parvenitului, al arivistului, descendent al lui
Dinu Paturica, Aglae este „baba absoluta fara cusur in rau”, Titi este tipul
retardatului, Felix este definit de autor ca „ martor si actor”, iar Otilia reprezinta
eternul feminin enigmatic.
In ceea ce priveste stilul calinescian, se remarca sobrietatea, precizia, nota
impersonala, obiectiva. Utilizeaza, de asemenea, descrierile minutioase- tehnica
detaliului- cum ar fi prezentarea detaliata a strazii Antim, a casei lui Costache, a
interioarelor, a vestimentatiei si fizionomiei personajelor care sugereaza tocmai
felul de a fi al fiecaruia. Originala si plina de farmec este zugravirea in cuvinte a
peisajului de campie, observat minutios cu ocazia vizitei la mosia din Baragan a
lui Pascalopol, descriere ce confera romanului, pe langa trasaturile clasice si
realiste, si trasaturi romantice.
„Enigma Otiliei” ramane o realizare romanesca notabila in perioada interbelica,
apropiindu-se de modelul balzacian prin imbinarea la nivel tematic a iubirii si a
luptei pentru mostenire, dar depasind balzacianismul prin complexitatea
moderna a personajelor centrale.

CARACTERIZARE- OTILIA MARCULESCU

Otilia Marculescu este personajul principal eponim al romanului si reprezinta
misterul feminitatii adolescentine. Ea este fiica adoptiva a lui Mos Costache, dar
are un statut incert din cauza avaritiei acestuia si a respingerii de catre clanul
Tulea, pentru ca este o rivala la mostenire. Personalitate in formare, copil si
femeie, cu un comportament derutant, Otilia intruchipeaza un ideal de
feminitate, atat pentru tanarul Felix, care viseaza sa o ia de sotie, cat si pentru
maturul Pascalopol.
Numele ei constituie titlul operei, care insista asupra misterului feminin si
este, in acelasi timp, reprezentativ pentru procesele varstei adolescentine,
spontane si contradictorii. Studenta la Conservator, inzestrata cu temperament
de artista, |Otilia studiaza cu placere pianul, citeste carti si reviste frantuzesti si
este indiferenta in ceea ce priveste averea lui Mos Costache. Fata ii va purta de
grija lui Felix, inca din seara sosirii tanarului in casa unchiului sau. Neavand
unde sa-l gazduiasca, Otilia ii va oferi cu generozitate tanarului propria sa odaie.
Acesta este un prilej pentru Felix de a descoperi in amestecul de dantele,
partituri, romane frantuzesti, cutii de pudra si parfumuri, o parte din
personalitatea volubila si exuberanta a Otiliei.
Este dificil de fixat o anumita trasatura a Otiliei, fiindca elementul care ii
defineste cel mai bine personalitatea il reprezinta misterul feminitatii. Ilustrativa
in acest sens este o secventa din capitolul al VIII-lea, in care Felix ii
marturiseste Otiliei ca o iubeste, prin intermediul unei scrisori . Fata nu
reactioneaza in nici un fel la declaratia de dragoste a lui Felix si, intr-un gest de
exaltare nebuneasca, tanarul fuge de acasa. Otilia il cauta peste tot, iar cand il
gaseste pe o banca incarcata cu zapada, comportamentul ei este la fel de neclar
si misterios ca intotdeauna, lasand in sufletul lui Felix dezamagire si
nedumerire. Conversatia tinerilor evidentiaza cele afirmate:” Ce copil esti!...De
ce sa fugi?.. Ti-am spus eu ca nu te iubesc? - Otilia! E adevarat? Ma iubesti? –
Ei, ei, nu ti-a spus nimeni ca te uraste.”
Ultima intalnire dintre Felix si Otilia, inaintea plecarii ei din tara impreuna cu
Pascalopol, evidentiaza misterul care defineste personalitatea eroinei. Tanara
percepe iubirea in felul aventuros al artistului, cu daruire si libertate absolute, in
timp ce Felix are despre dragoste pareri romantice, el fiind gata sa astepte oricat
in virtutea promisiunii ca, la un moment dat, se va casatori cu Otilia. Dandu-si
seama de aceasta diferenta, dar si de faptul ca ar putea reprezenta o piedica in
calea realizarii profesionale a lui Felix, Otilia il paraseste pe tanar si alege
siguranta casatoriei cu Pascalopol.
Cel care intuieste adevarata dimensiune a personalitatii Otiliei este Weissmann,
prietenul lui Felix, care afirma despre ea intr-o discutie: ”orice femeie care
iubeste un barbat fuge de el ca sa ramana in amintirea lui ca o aparitie
luminoasa”.
Enigmatica Otilia este portretizata atat prin modalitatile de caracterizare
specifice romanului realist ( legatura cu mediul, portretul fizic detaliat), cat si
prin tehnici moderne precum comportamentismul si pluriperspectivismul,
care ii intretin aura de mister, relativizeaza imaginea si limiteaza omniscienta.
Mijloacele realist-balzaciene introduc imaginea contradictorie a adolescentei
prin descrierea camerei si a portretului fizic. Interiorul dezvaluie preocuparile
artistice, naturaletea, cochetaria, curiozitatea, atractia spre nou, nelinistea, iar
portretul fizic surprinde varsta, frumusetea, eleganta.
Intaiul portret fizic al Otiliei este realizat din perspectiva personajului reflector
Felix prin caracterizare directa: „Un cap prelung si tanar de fata, incarcat cu
bucle, cazand pana la umeri”. „Verisoara Otilia” pe care o stia doar din scrisori
il surprinde in mod placut, mai ales ca portretul ei apare conturat in totala
opozitie cu acela al fetei batrane, Aurica. Prin autocaracterizare, personajul isi
dezvaluie propria personalitate: ”Sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera”.
Alte trasaturi ale Otiliei se desprind din caracterizarea indirecta, conturata cu
ajutorul faptelor, dialogurilor sau relatiilor cu alte personaje, prin utilizarea
tehnicilor moderne: comportamentismul si pluriperspectivismul. Pana in
capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentata exclusiv prin comportamentism-
fapte, replici, gesturi- fara ca naratorul omniscient sa sustina, prin perspectiva sa
unica, una sau alta dintre laturile personalitatii personajului.
Aceasta tehnica este dublata, pe acelasi spatiu narativ, de reflectarea poliedrica
a personalitatii Otiliei in constiinta celorlalte personaje, ceea ce confera
ambiguitate personajului, iar in plan simbolic sugereaza enigma. In roman,
personajele masculine, cu exceptia lui Mos Costache, vad in Otilia promisiunea
erotica; directa in cazul lui Felix, mascata in cazul lui Pascalopol, senzual-
vulgara pentru Stanica si sexual maladiva pentru Titi. Pentru Aglae si Aurica,
personaje lipsite de feminitate, Otilia este o femeie frivola, fara preocupari
gospodaresti si nu reprezinta siguranta in casnicie.
In concluzie, Otilia se inscrie in galeria chipurilor delicate din literatura
romana, alaturi de Adela, Doamna T. sau Maitreyi, personaje moderne ce
ilustreaza in moduri diferite eternul feminin.