ENIGMA OTILIEI, de G. Călinescu.

Caracterizarea personajului feminin

Fiinţă ficţională, personajul literar structurează şi validează, prin evoluţia sa, universul operei literare.
Reflectând viziunea artistică a lui G. Călinescu, Otilia Mărculescu reprezintă „fiinţa de hârtie”, pentru a prelua
sintagma lui Roland Barthes, ce polarizează semnificaţiile ideilor şi temelor literare ale romanului interbelic
Enigma Otiliei. Mai mult, autorul însuşi mărturisea, accentuând complexitatea personajului, că Otilia Marculescu
este "eroina mea lirica", "proiecţia mea în afară", “oglinda mea de argint”, reflectare idealizată a eului creator, „e
fondul meu de ingenuitate şi copilărie…”
Personaj feminin reprezentativ pentru literatura interbelică, Otilia Mărculescu ilustrează conceptul de
etern feminin, alături de Maitreyi, a lui Mircea Eliade sau de doamna T. din romanul lui Camil Petrescu.
Personaj principal si "rotund" reprezentativ pentru modernitatea romanului, atat prin tehnicile de
realizare, cat si prin problematica sa existentiala, ea evocă enigmatica drama a feminitatii.
 Încă din titlu, Otilia se plasează în zona misterului, scriitorul schimbând titlul iniţial, Părinţii Otiliei,
care invoca balzacian motivul orfanului, pentru a muta accentul pe modernismul figurii feminine. După
cum observă Dumitru Micu, Otilia reflectă “ nu un tip definitiv cristalizat, ci un mod al naturii umane”,
şi anume “feminitatea”.
 Portretizarea Otiliei se realizează prin tehnici moderne precum comportamentismul si
reflectarea poliedrica.
Otilia este cea care îl întâmpină pe tânăr, încă din incipit, şi îl introduce în noua sa lume: „Fata părea să
aibă 18-19 ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arată şi mai copilăroasă intre multele bucle şi
gulerul de dantelă. Insă in trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă
şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvirşită de femeie”. Portretul fizic, relatat
direct prin ochii lui Felix, ca personaj-reflector, si construit prin tehnica detaliului, sugereaza trasaturile morale
proprii feminitaţii: delicatete, tinerete, farmec, cochetarie, ingenuitate: "... un cap prelung si tanar de fata” cu
“bucle, cazand pana la umeri”, “subtirica”, cu braţe delicate. Eleganţa, inteligenţa şi “temperamentul de artistă”,
după cum o caracterizează Pascalopol, sunt trăsături definitorii pentru personajul feminin modern, naratorul
afirmând că “gesturile şi cuvintele ei erau pline de graţie, însă totul respira prea multă inteligenţă”.
Reflectarea poliedrică impune ambiguitatea personajului, căci fiecare personaj percepe, în manieră
proprie, pe Otilia, creând un o figură a contrastelor: Mos Costache o iubeste pe "Otilica", "pe fe-fetita mea",
avarul fiind umanizat prin dragostea sa pentru tânără.
Rationalul Felix vede in Otilia "o fata admirabila, superioara, pe care n-o inteleg".
Pascalopol o priveste pe Otilia ca pe femeia in devenire, are rabdare cu ea, dar nu distinge "ce e patern si ce e
viril" in dragostea lui pentru tanara, pe care o considera "o artista" si care il incanta si il emotioneaza.
Pentru Stanica Ratiu. Otilia este o femeie cu "spirit practic", care stie ce vrea si cum sa se descurce in viata:
"desteapta fata!".
Aglae o considera "o zanatica", "o dezmatata", "o stricata", care suceste capul baietilor de familie, deoarece
chiar si pe Titi reusise sa-l cucereasca, iar pentru Aurica este “fată fără căpătâi şi fără părinţi”.
În camera sa se găseşte "o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu multe sertare, [...] un scaun rotativ
pentru pian”, motivul oglinzilor susţine, simbolic, reflectările multiple pe care personajul le dezvoltă în roman.
Fotografiile Otiliei – cea din copilărie, cea pe care o păstrează Felix sau cea din final accentuează imaginea unei
fiinţe a cărei esenţă nu poate fi redată niciodată pe deplin, definiţia însăşi a feminităţii.

Un procedeu modern de caracterizare indirectă a personajelor realiste este mediul ambiant, camera Otiliei
definind-o intru totul prin detaliile cu semnificatii comportamentale. Dezordinea tinereasca a lucrurilor aruncate
amestecat peste tot - rochii, palarii, pantofi, jurnale de moda frantuzesti, carti, note muzicale, papusi -, sugereaza
exuberanta juvenila. Se remarcă preocuparea pentru lectură, pentru modă şi pentru muzică, conturându-se
imaginea unei figuri feminine elegante şi culte.
Camera Otiliei “mirosea pătrunzător a pudră şi parfumuri.
“o amestecătură comică. Un pantof era în pat, pe o carte deschisă, pus probabil ca să nu se închidă
volumul legat prea dur. Covorul era semănat cu note muzicale, răsfirate nebuneşte, spre a găsi în pripă
1
ENIGMA OTILIEI, de G. Călinescu. Caracterizarea personajului feminin
ceva. În cutia în care trebuia să caute degetarul, erau aruncate laolaltă ace, batiste subţiri, cărţi de vizită,
bucăţi de ciocolată muşcate cu dinţii. [...] Patul era el însuşi plin de tot felul de nimicuri, de perne de
catifea cu broderii aplicate, de păpuşi de stofă, de rochii şi jupoane zvârlite în grabă”
“Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade, şi-n ele se vedeau, ca
nişte intestine colorate, ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul
de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate
erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le
mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot,
amestecate cu note muzicale pentru piano-forte. Pe un fotoliu se găsea un morman de cărţi, cele mai multe
nemţeşti, dar şi romane franţuzeşti.”
Alternanta dintre teribilele copilarii, exuberanta de a alerga desculta prin iarba cu profunzimea si ratiunea
rece prin care judeca si explica imposibilitatea mariajului dintre ea si Felix conturează un personaj imprevizibil;
naratorul o caracterizează în mod direct, “Otilia amesteca o seriozitate rece, blazată, cu cele mai teribile
copilării”.
Aparenta imaturitate şi seriozitatea înţeleaptă sunt, în acelaşi timp, dovezi ale firii independente,
autocaracterizându-se “Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă.” Spre deosebire de Felix, Otilia pare a se
cunoaşte pe sine în profunzime, mărturisindu-i acestuia: “Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc
repede, sufăr când sunt contrariată.”.
Totodată, fata dovedeşte o acută conştiinţă a condiţiei feminine în epocă:
Frivolitatea sa, de care o acuză Aglae si de Aurica, este o aparenţă, comportamentul dezinvolt demonstrand mai
curand desprinderea ei de tipologia clasica si inscrierea pe coordonatele modernismului, căci vocea narativă afirmă
că “Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor şi delicat, într-un tumult de pasiuni”.
Imprastiata si dezordonata, accepta cu luciditate protectia lui Pascalopol si respinge cu delicatete
manifestarile sentimentale ale lui Felix, constientă că ar putea deveni un obstacol în calea carierei sale medicale.
Intelegatoare si plina de tact in comportamentul ei fata de mos Costache, dar aparent imuna la rautatile celor din
clanul Tulea, ea ramane enigmatica prin amestecul de farmec juvenil şi maturitate profunda.
Desi cunoaste structura de avar a batranului, Otilia ii scuza comportamentul, punandu-l pe seama agresiunii
continue la care este supus de catre clanul Tulea. Dovada suprema de generozitate si altruism se produce dupa
moartea lui Giurgiuveanu, cand Otilia ii lasa Auricai pianul, singurul obiect mostenit de la mama sa.
Triunghiul erotic participă la construcţia modernă a personajului. Felix nu-si poate da explicatii plauzibile
pentru comportamentul fetei, ce ramane pana la sfarsitul romanului o tulburatoare intruchipare a naturii
contradictorii a sufletului feminin. Fata de Felix, Otilia are gesturi familiare, tandre, ce ilustreaza deseori o grija
materna pentru el. Pentru tânăr, fata este “factorul feminin care îi lipsise”, ipostază pentru soră, mamă, logodnică.
Indragostit total de Otilia, Pascalopol o admira si o intelege, dar nici el nu poate descifra in profunzime
reactiile si gandurile fetei, confirmandu-i lui Felix in finalul romanului: "A fost o fata delicioasa, dar ciudata.
Pentru mine e o enigma". Felix însuşi îi va mărturisi fetei:” Pentru mine Otilia ai început să devii o enigmă.”

Colegii lui Felix „care-l văuseră la braţ cu ea, il bătuseră pe umăr: – Hoţule, cum ai pus mâna? Este cea mai
elegantă conservatoristă şi mai mindră. Nu s-atinge nimeni de ea”.
Personaj bovaric, Otilia traieste drama singuratatii, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visata fericire,
deoarece - se destainuie ea lui Felix - o femeie se bucura de viata adevarata doar cativa ani: "Cat crezi tu ca mai am
de trait, in intelesul adevarat al cuvantului? Cinci, sase ani!". Ea se defineste prin autocaracterizare,
dovedind o profunda cunoastere de sine, atunci cand ii dezvaluie lui Felix: "eu sunt o zapacita, nu stiu ce vreau, eu
sunt pentru oamenii blazati, care au nevoie de rasetele tineretii, ca Pascalopol".In acest sens, aparitia Otiliei doar ca
imagine intr-o fotografie, in epilog, il constituie elementul de sprijin pentru universalizarea „eternului feminin”,
căci personajul deplasează de la particular la general enigmaticul feminin, fiind, după cum o definea autorul, “o
imagine lunară şi feminină”.

2
ENIGMA OTILIEI, de G. Călinescu. Caracterizarea personajului feminin