Sunteți pe pagina 1din 4

Otilia Marculescu

- personaj principal de roman modern, obiectiv, realist-balzacian -


- personaj realist si modern -
- tipul feminitatii -

"Enigma Otiliei",
de George Calinescu
- roman modern, obiectiv, realist-balzacian -

In 1932, George Calinescu (1899 - 1965) sustinea necesitatea aparitiei - in


literatura romana - a unui roman de atmosfera moderna, desi respingea teoria
sincronizarii obligatorii a literaturii cu filozofia si psihologia epocii, argumentand
ca literatura trebuie sa fie in legatura directa cu "sufletul uman". Prin romanele lui,
Calinescu depaseste realismul clasic prin atribuirea unor dimensiuni sociale si
psihologice caracterelor dominate de o trasatura definitorie, construind astfel
personaje realiste tipice. Scriitorul modernizeaza tehnica narativa, foloseste
detaliul in descrieri arhitecturale si in analiza personajelor, inscriiadu-se astfel in
realismul modern al secolului al XX-lea, cu trimitere certa catre creatia lui Balzac
prin istoria unei mosteniri, in jurul careia construieste imaginea societatii
burgheze din Bucuresti.
Otilia Marculescu este "eroina mea lirica", proiectia autorului in afara,
"tipizarea mea in ipostaza feminina", isi marturisea George Calinescu afinitatile cu
acest personaj. Otilia este personajul principal si "rotund" ("care nu poate fi
caracterizat succint si exact", E.M.Forster), reprezentativ pentru modernitatea
romanului, atat prin tehnicile de realizare, cat si prin problematica sa existentiala,
reprezentand enigmatica drama a feminitatii, din care cauza este si un personaj
eponim (care da numele operei)
. Prin Otilia, romanul capătă modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le
unesc un avar, un arivist, o fată bătrână şi nenumăraţi alţi interesaţi doar de partea
materilă a oricărei relaţii, ea aduce în prim plan o problematică existenţialistă.
Ca personaj, Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând
în aceeaşi albie de gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri
nemărturisite, de singurătate, de zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la
ţărm.
Fata e veşnic înconjurată de admiratori şi iubită de „papa Giurgiuveanu”
apoi de tânărul Felix, de Pascalopol, un străin care a fost în preajma ei încă de
când era mică şi ale cărui sentimente nu sunt deloc lămurite. Otilia e admirată de
băieţii de la Universitate, invidiată de rude, curtată vulgar de Stănică, agasată de
Titi, Otilia stârneşte oricui dorinţa de a o stăpâni. Nimeni nu va reuşi cu adevărat.
Fiecare va cunoaşte mai mult sau mai puţin din ea, dar Otilia va rămâne, cu toată
evoluţia ei „o enigmă”.

Otilia, o tanara de optsprezece ani, este fiica celei de a doua sotii a lui Costache
Giurgiuveanu, o femeie frumoasa si bogata, care murise "de suparare" si-i lasase
lui toata averea, laolalta cu indatorirea cresterii Otiliei, ramasa de mica fara mama.
Costache o iubeste ca pe fiica lui, dar avaritia il impiedica s-o infieze oficial sau
sa-i asigure, in mod concret, un viitor.
Fascinanta si imprevizibila, Otilia se diferentiaza de alte personaje feminine din
literatura romana, de Sasa Comanesteanu din "Viata la tara", de Duiliu Zamfirescu
sau de Olguta din "La Medeleni", de Ionel Teodoreanu, prin aceea ca ea se afla
permanent intr-un proces dinamic, in continua devenire.
Portretul fizic, relatat direct prin ochii lui Felix, ca personaj-martor, si
construit prin tehnica detaliului, sugereaza trasaturile morale proprii feminitafii:
delicatete, tinerete, farmec, cochetarie, distinctie, ingenuitate: "... un cap prelung si
tanar de fata, mcarcat de bucle, cazand pana la umeri. Fata, subtirica, imbracata
intr-o rochie foarte larga pe poale, dar stransa tare la mijloc si cu o mare colereta
de dantela pe umeri, ii intinse cu franchete un brat gol si delicat...".
Ca eroina realista moderna, Otilia este tipica pentru categoria tinerelor
inteligente, cu sensibilitate artistica si atractie catre lux si calatorii in strainatate,
ceea ce ar constitui o componenta importanta a femeii enigmatice dintotdeauna.
Firea captivanta a tinerei este sugerata indirect si de titlul romanului (personaj
eponim), care scoate in evidenta un personaj tipic de feminitate enigmatica si
controversata pentru toate personajele romanului.
Relatia Otiliei cu personajele romanului, ca formula estetica moderna de
caracterizare, scoate in evidenta ambiguitatea personajului in perceptia celorlalti.
Relativismul (subiectivismul) cu care este privita din mai multe unghiuri de
vedere, foarte diferite, asociaza in mod fericit puritatea sj farmecul natural al
varstei cu o maturitate surprinzatoare, Otilia fiind de o tulburatoare seriozitate ori
zvapaiata ca o fetita, ceea ce da o fascinatie cuceritoare personaj ului.
Tanara enigmatica este cel mai controversat personaj al romanului, aparand in
opinia personajelor in mod diferit, starnind contradictii surprinzatoare. Mos
Costache o iubeste pe "Otilica", "pe fe-fetita mea", el fiind "papa" care primeste
de la ea un strop de tinerete, lumina si vioiciune. Rationalul Felix vede in Otilia "o
fata admirabila, superioara, pe care n-o inteleg". Pascalopol o priveste pe Otilia ca
pe femeia in devenire, are rabdare cu ea, dar nu distinge "ce e patern si ce e viril"
in dragostea lui pentru tanara, pe care o considera "o artista" si care il incanta si il
emotioneaza, "e ca o randunica". Pentru Stanica Ratiu. Otilia este o femeie cu
"spirit practic", care stie ce vrea si cum sa se descurce in viata: "desteapta fata!".
Aglae o considera "o zanatica", "o dezmatata", "o stricata", care suceste capul
baietilor de familie, deoarece chiar si pe Titi reusise sa-l cucereasca, iar Aurica o
uraste si o invidiaza pentru ca are succes la barbati.
Personajul se autocaracterizează în diverse rânduri. După ce termină de
cântat o bucată muzicală, lasă mâinile în poală şi exclamă: „Ce sentimentală
sunt!”. Îi mărturiseşte lui Felix o veşnică tulburare interioară: „Îmi vine uneori să
alerg – spuse ea lui Felix care şedea în picioare puţin încurcat de rochia şi
nimicurile cărora le slujea de curier – să zbor. Felix – adăugă ea confidenţial –
vrei să fugim? Hai să fugim! Şi mai înainte ca tânărul să se dezmeticească,
deschise uşa de perete şi începu să alerge prin curte”.
Otilia derutează pentru că trece brusc de la o stare la alta. E conştientă de
asta: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată”, „sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”.
Fata apare diferit în ochii celor din jur. Fiecare înţelege o parte din ea,
nimeni nu o poate pătrunde.
Aglae o consideră o „zănatică”, o dispreţuieşte vizibil şi o bruschează cu
vorbe ireverenţioase. Când Titi „îndrăzni un gest oarecare de concupiscenţă, care
irită pe fată”, Aglae se revoltă nu asupra băiatului, ci asupra ei: „– Nici nu a pus
mâna băiatul pe ea. Şi dacă ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască
discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele”. Drept rezultat
„Otilia apăru pe uşă cu coama mânioasă, cu ochii încărcaţi de fulgere”.
Stănică, aflând despre logodna Otiliei cu Pascalopol, încearcă să-l determine pe
moşier să înţeleagă adevărata situaţie a Otiliei, spunându-i că ea „e tânără
neexperimentată, azi se întâlneşte cu un tânar, mâine cu altul, o fată greşeşte uşor.
În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaţiuni
Alternanta dintre teribilele copilarii, exuberanta de a alerga desculta prin iarba
cu profunzimea si ratiunea rece prin care judeca si explica imposibilitatea
mariajului dintre ea si Felix nedumereste si bulverseaza. Imprastiata si
dezordonata, accepta cu luciditate protectia lui Pascalopol si respinge cu delicatete
manifestarile sentimentale ale lui Felix. Intelegatoare si plina de tact in
comportamentul ei fata de mos Costache, dar aparent imuna la rautatile celor din
clanul Tulea, ea ramane enigmatica prin amestecui unui farmec juvenil cu o
maturitate profunda.
Incitanta "enigma a Otiliei" se naste mai ales in mintea lui Felix, care "isi dadea
prea bine seama ca iubeste pe Otilia, fara sa poata determina continutul acestui
sentiment", fiind derutat de reactiile fetei. Biletul de amor pe care i-l scrie
starneste in tanarul indragostit chinuitoare stari contradictorii, de la speranta, la
deprimare, de la frenezie la amaraciune, ca, in cele din urma, purtarea Otiliei sa-l
arunce intr-o stare chiar mai confuza decat cea initiala: "fii cuminte, mai vorbim
noi, alta data". Tanarul nu-si poate da explicatii plauzibile pentru comportamentul
fetei, ce ramane pana la sfarsitul romanului o tulburatoare intruchipare a naturii
contradictorii a sufletului feminin. Fata de Felix, Otilia are gesturi familiare,
tandre, ce ilustreaza deseori o grija materna
pentru el.
Indragostit total de Otilia, Pascalopol o admira si o intelege, dar nici el nu poate
descifra in profunzime reactiile si gandurile fetei, confirmandu-i lui Felix in
finalul romanului: "A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma".
Pascalopol o consideră foarte frumoasă, are răbdare cu ea, dorind-o soţie şi
nedistingând niciodată clar ce e viril şi ce e patern în dragostea lui. „E ca o
rândunică”.
Pentru Felix, Otilia este „o fată cuminte” de care se îndrăgosteşte nebuneşte,
dar faţă de care are ezitări de a lua hotărâri decisive.
Definita, indirect, prin felul de a fi, prin fapte, actiuni, gesiuri, vorbe si
ganduri, Otilia este un personaj complex si "rotund" ("care nu poate fi caracterizat
succint si exact", E.M.Forster) cu un comportament derutant, fiind capabila de
emotii puternice, apoi trecand brusc de la o stare la alta, imprastiata si visatoare,
deseori dovedind in mod surprinzator luciditate si tact. Este un amestec ciudat de
atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: alearga desculta prin iarba din
curte, se urea pe stogurile de fan in Baragan, sta ca un copil pe genunchii lui
Pascalopol, dar este profund rationala si matura atunci cand ii explica lui Felix
motivele pentru care ei doi nu se pot casatori, dovedind o autocunoastere
desavarsita a propriei firi: "Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede,
sufar cand sunt contrariata".
Un procedeu modern de caracterizare a personajelor realiste este mediul
ambiant, camera Otiliei definind-o intru totul prin detaliile cu semnificatii
comportamentale: "o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu multe sertare, [...]
un scaun rotativ pentru pian", ceea ce ar putea fi interpretat ca sugestie pentru
firea ei imprevizibila, manifestandu-se aici motivul oglinzilor. Dezordinea
tinereasca a lucrurilor aruncate amestecat peste tot - rochii, palarii, pantofi, jurnale
de moda frantuzesti, carti, note muzicale, papusi -, sugereaza exuberanta juvenila,
un univers spiritual al "ascunzisului feminin", cum afirma in mod direct naratorul
omniscient.
Finalul romanului este deschis in privinta destinului Otiliei, modernismul
personajului constand si in faptul ca nimeni nu poate dezlega misterul ce se tesuse
in jurul ei, Pascalopol insusi conchizand ca, dupa atatia ani, pentru el, Otilia
ramasese "o enigma". Fotografia pe care o priveste Felix dezvaluie o "femeie
frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica", ci avea un aer de
platitudine feminina, care nu mai semana cu imaginea din constiinta lui. De aici
reiese ca Otilia este un personaj modern, plin de contradictii.
Limbajul eroinei este elevat, fraza cultivate, in care se simte o sensibilitatea si
forta launtrica, tradeaza, indirect, firea delicata si educatia solida.
Personaj bovaric, Otilia traieste drama singuratatii, a viitorului ei ambiguu,
departe de mult visata fericire, deoarece - se destainuie ea lui Felix - o femeie se
bucura de viata adevarata doar cativa ani: "Cat crezi tu ca mai am de trait, in
intelesul adevarat al cuvantului? Cinci, sase ani!". Ea se defineste
prin autocaracterizare, dovedind o profunda cunoastere de sine, atunci cand ii
dezvaluie lui Felix: "eu sunt o zapacita, nu stiu ce vreau, eu sunt pentru oamenii
blazati, care au nevoie de rasetele tineretii, ca Pascalopol". Otilia este, asadar, un
personaj realist modern, prin complexitate si relativism, ilustrand eternul feminin
plin de mister, imprevizibil si cuceritor, care fascineaza prin amestecul de
sensibilitate Candida si profunda maturitate.
In "Enigma Otiliei" Calinescu ilustreaza o conceptie de moralist clasic, o
observatie atenta a eticii umane, pe care o clasifica pe tipuri: "Romanul nu apare
decat cand ne dam seama ca incepe sa se organizeze o lume de tipuri si de
caractere." (George Calinescu).