Enigma Otiliei

G. Călinescu apare în peisajul literaturii române nu numai în calitate de critic

şi istoric literar, ci şi ca romancier. Pentru că în perioada interbelică romanul se
afla într-o perioadă de criză, G. Călinescu explică dezinteresul cititorului
autohton pentru romanul românesc datorită lipsei de modernitate a vieţii
reflectate.
Romanul cere scriitorului o mare experienţă de viaţă, fineţe şi „intensitate a
percepţiei, dar şi o capacitate de analiză a senzaţiilor”.
Toate romanele lui G. Călinescu pornesc de la o sumă de secvenţe riguros
autobiografice, dar o biografie integrată unei lumi imaginare coerente,
decadente, distilată şi dizolvată în operă.
Romanul „Enigma Otiliei” (1938) constituie „cronica” familiei Căpitănescu,
în mijlocul căreia a trăit adolescentul G. Călinescu. Deşi biografia lui Felix nu
corespunde cu cea a lui Călinescu, totuşi şi acesta a avut vârsta lui Felix,
romanul apărând astfel ca o compensare a unei tinereţi frustrate, a unei copilării
umile, eliberată de himerele trecutului.
Romanul este realist de factură balzaciană, cu elemente moderniste, un
roman social şi citadin.
Proza realist obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a,
narator obiectiv, detaşat, neimplicat în faptele narate cu focalizare zero.
Naratorul nu este absent, el comunică însă din postura de spectator, ascunzându-
se uneori în spatele personajelor.
Opera citată este realistă prin temă care urmăreşte istoria unei moşteniri,
ideea paternităţii, dar şi formarea unei personalităţii, are o structură închisă, iar
personajele se încadrează în anumite tipologii umane.
Tema moştenirii şi cea a paternităţii sunt şi elemente ale balzacianismului
alături de tehnica detaliului pe care scriitorul o foloseşte cu succes.
Incipitul romanului realist fixează cadrul temporal şi spaţial: „într-o seară de
la începutul lui iulie 1909”, „pe strada Antim” în Bucureştiul începutului de
secol al XX lea.
Romanul urmăreşte mai multe destine: tânărul Felix Sima, orfan, soseşte în
casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile.
O întâlneşte pe Otilia de care se îndrăgosteşte. Este gelos pe Pascalopol şi nu
înţelege comportamentul indecis al Otiliei care-l respinge dându-i totuşi semne
de afecţiune. Moartea lui moş Costache îi desparte pe cei doi pentru că Otilia îl
alege pe Pascalopol pentru a nu-i împiedica realizarea profesională, găsind la cel
din urmă răbdare şi încredere. Din generozitate, Pascalopol îi redă libertatea,
lăsând-o să-şi trăiască anii tinereţii.
Moş Costache, un bătrân „cam avar”, încearcă să-i protejeze pe cei doi
orfani, însă se teme de sora sa, Aglae Tulea şi ştie că averea îi este vânată cu
fanatism de aceasta şi de familia ei, avere care îi şi va marca destinul: Olimpia
va fi părăsită de Stănică Raţiu şi Aurica va rămâne necăsătorită. Singurul care
beneficiază de ea este Sănică Raţiu, cel care pune mâna pe bani provocând
moartea bătrânului. Finalul este închis, marcând rezolvarea tuturor conflictelor
şi este urmat de un epilog. Romanul devine in acelasi timp o tragedie si prin
destramarea iluziilor sentimentale traite de Felix (“De atunci Felix n-o mai văzu
niciodata pe Otilia”), prin îmbătrânirea solitară a lui Pascalopol (“Eram prea
bătrân..., era o chestiune de umanitate s-o las să-și petreacă liberă anii cei mai
frumoși”), prin evoluția decepționantă a Otiliei (“Unde era Otilia de altădată?”).
Simetria cu incipitul se realizează prin reluarea aceleiaşi imagini (a casei lui
moş Costache) din perspective temporale diferite, prin ochii aceluiasi personaj
(Felix): „Nu stă nimeni aici”, „Aici nu stă nimeni!”.
G. Călinescu este un creator desăvârşit şi fiecare persoanj sau lucru introdus
în scenă este supus unei atente observaţii. Nimic nu pare să-i scape estetului, iar
prezentarea se face prin tehnica focalizării. Spre exemplu, când este prezentată
casa lui moş Costache prezintă întâi strada, casele apoi se opreşte în faţa casei
oferind informaţii cu privire la aspectul ei exterior. Ochiului naratorului nu pare
să-i scape nici interioare precum camera Otiliei care prefigurază
comportamentul convenţional al fetei sau locuinţa lui Pascalopol ce surprinde
prin rafinament şi bun gust.
Fiecare personaj prezentat este supus lupei naratorului care este atent atât la
portretul său fizic cât şi la comportament.
O altă caracteristică a acestui scriitor o reprezintă tipologia umană variată.
Moş Costache este tipul avarului, însă diferit de Hagi Tudose, care o iubeşte
sincer pe Otilia, acceptă în casă o servitoare şi cheamă medicul când este
bolnav. Stănică Raţiu este tipul arivistului, un demagog al ideii de paternitate, un
hoţ şi un oportunist. Otilia – cocheta – şi Felix – ambiţiosul – reprezintă orfanii
care au nevoie de afecţiune însă datorită lipsei experienţei încurcă planul
afectelor. Leonida Pascalopol este aristocratul rafinat, bonom care are puterea de
a aştepta, fiind convins că Otilia va alege maturitatea. Problema lui Pascalopol
este că nu ştie cum s-o iubească pe Otilia „n-am prea stat să disting ceea ce este
viril şi patern în dragoste mea pentru Otilia”. Aglae este „baba absolută, fără
cusur în rău”, care nu urmăreşte decât averea lui moş Costache şi realizarea
matrimonială a copiilor ei. Aurica rămâne „fata bătrână”, Titi „alienatul mintal”
iar Simion Tulea „senilul”.
Romanul realist oferă şi o varietate de procedee de caracterizare a
personajelor prin: tehnica focalizării datorită dezvăluirii progresive a
caracterului personajelor; comportametul şi reflectarea poliedrică sau tehnica
oglinzilor paralele; caracterizarea unui personaj de către altele; limbajul
personajelor; descrierea mediului de viaţă şi tehnica detaliului.
Cele două personaje care impresionează prin puritate şi sensibilitate sunt cei
doi orfani Felix Sima, un tânăr de 18 ani, sosit în Bucureşti pentru a studia
medicina şi Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua soţii a lui Costache
Giurgiuveanu. Cei doi sunt caractere în formare, orfani care au nevoie de
afecţiune şi de aceea direct sau indirect mai toate personajele îşi exercită
misiunea de părinte.
Felix este un personaj reflector, tipul intelectualului superior care o iubeşte
sincer şi cu pasiune pe Otilia dar a cărei „enigmă” nu o poate înţelege.
Prezentarea sa iniţială evidenţiază un adolescent sensibil cu o acută nevoie de
afecţiune şi o fire visătoare „faţa juvenilă şi prelungă, aproape feminină (...), dar
culoare măslinie a obrazului şi tăietura elinică a obrazului corectau printr-o notă
voluntară întâia impresie”.
Autocaracterizarea se completează cu sondajul psihologic al naratorului
omniscient, iar celelalte personaje îl prezintă în funcţie de propria mentalitate.
Este o fire raţională, cu un spirit de observaţie foarte dezvoltat, fiind atras de
zburdalnica Otilia în preajma căreia îi face plăcere să se afle. Nu are curajul să-
şi mărturisească sentimentele faţă în faţă, dovedindu-se timid, însă pe fată o
simte mai aproape doar în odaia acesteia, pentru că prezenţa ei îl stânjeneşte.
Faptul că după moartea lui Costache Giurgiuveanu îl alege pe Pascalopol îi
lasă în suflet amintirea unei iubiri romantice şi enigmatice, canalizându-şi toate
eforuturile în vederea realizării unui ţel: cariera de medic.
Otilia este o fire complexă, neprevăzută, capricioasă, libertină. Portretul ei
fizic sugerează tinereţea şi distincţia „o tânără de 18-19 ani, faţă măslinie, cu
nasul mic şi ochii foarte albaştrii”.
Are o serie de trăsături contradictorii, copilăroasă şi matură, raţională şi
impulsivă, expansivă şi interiorizată. Comportamentul ei oscilant îl derutează pe
tânărul Felix care nu-i înţelege inepuizabila mobilitate sufletească. Cu toate
acestea are capacitatea de a se autoanaliza: „am un temperament nefericit, mă
plictisesc repede” sau „noi nu trăim decât cinci-şase ani....” .Camera ei
evidenţiază o persoană cu gusturi alese dar grăbită.
Ea este văzută diferit de celelalte personaje ale romanului. Moş Costache o
numeşte „fe-fetiţa moşului” pe care o ascultă şi pe care o iubeşte sincer, pentru
Pascalopol este o copilă dornică de lux, căreia îi satisface toate capriciile încă de
mică, pentru Felix este o fire exuberantă şi de neînţeles iar pentru membrii
familiei Tulea este „desmăţata”, „străina”, cea care-i fură partidele Auricăi şi
care-i suceşte minţile lui moş Costache pentru a-i lăsa familia fără avere.
În comportamentul ei, nu se întrevede nicio urmă de prefăcătorie totul pare
firesc în ceea ce face: fuga, săruturile, îmbrăţişările, atenţiile, familiaritatea, totul
creează un univers care o reprezintă.
Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii care
fac din ea o fiinţă enigmatică. Simte că lui Felix în ciuda stăpânirii de sine şi a
abnegaţiei îi lipseşte ceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui
Pascalopol l-aş iubi”. Există însă o aspiraţie secretă a Otiliei spre Felix. Pentru
ea este un „luceafăr” la care nu poate ajunge pentru că nu-şi poate depăşi
condiţia de femeie.
Clasicismul operei reiese din realizarea unor personaje cu o trăsătură
dominantă de caracter (Moş Costache - avarul, Aglae – „baba absolută, fără
cusur în rău”, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal,
Stănică Raţiu – arivistul, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristocratul rafinat,
Olimpia – femeia placida, Georgeta – femeia usoara.) sau din simetria
romanului.
Elementele romantice se adaugă celor clasice, prin câteva trăsături evidente:
folosirea antitezei în caracterizarea unor personaje (Felix - Titi, Otilia - Aurica,
Costache – Pascalopol), descrierile de natură (proiectarea grandioasă a
Bărăganului), motivul orfanului, analiza sentimentului iubirii.
Precizia analizei psihologice, interesul pentru psihologii contradictorii,
derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involuţii, degradări psihice (alienarea,
senilitatea, dedublare conştiinţei - Simion Tulea), pentru studiul consecinţelor
eredităţii (Titi), tehnica reflectarii poliedrice (Otilia), introducerea în naraţiune a
unor secvenţe tipice genului dramatic (scena jocului de cărţi la căpătâiul lui moş
Costache care agoniza) toate intră în sfera modernului.
G. Călinescu rămâne un scriitor desăvârşit, ispitit când de expunerea
obiectivă, când de interes pentru arhitectură sau de poezia Bărăganului ori de
frumuseţea cuceritoare a unei iubiri juvenile.
 CARACTERIZAREA OTILIEI

Fiica a celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, Otilia Marculescu este
personaj eponim si tridimensional (rotund, complex), reprezentand tipul iubitei misteroase, cu
porniri ambigue si contradictorii: “Otilia traia cum canta la pian, zguduitor si delicat”.
Exista un profund contrast intre infatisarea Otiliei de la inceputul romanului si cea de
la sfarsitul acestuia, in viziunea aceluiasi personaj, Felix. Initial apare ca o adolescenta cu
mici capricii “fata maslinie, cu nasul mic si ochii foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre
multele bucle“, pentru ca in final sa fie cu totul alta “o doamna foarte picanta, gen actrita
intretinuta”. Autorul sugereaza ca timpul necrutator va distruge gratia si spontaneitatea
adolescentei de odinioara, ca echilibrul ei instabil se va fixa, anuland enigma feminitatii sale:
“Femeia era frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica. Un aer de
platitudine feminina stingea totul. Avusese dreptate fata: noi nu traim decat 5-6 ani”.
Autocaracterizarea poate sa deruteze cititorul, afirmatiile ei (“Sunt o proasta“; “Sunt
o zapacita, nu stiu ce vreau”) fiind contrazise de fapte si de nenumarate judecati profunde
(“Singura noastra forma de inteligenta, mai mult din instinct, este sa nu pierdem cei cativa ani
de existenta, vreo 10, cel mult”).
Autorul foloseste tehnica moderna a relativizarii imaginii (tehnica reflectarii
poliedrice), prin rasfrangerea ei in mai multe oglinzi. Apar astfel mai mult Otilii: copilaroasa
si tandra pentru Felix (“e frumoasa si apoi e culta si talentata”; “in fond esti inteligenta si
profunda“); capricioasa atrasa de lux, avand nevoie de protectie pentru Pascalopol (“i-am
facut intr-atat toate capriciile de cand era mica“); “fe-fetita” lui mos Costache (“o sorbea din
ochi si radea din toata fata lui spana cand fata il prindea in brate“); zapacita si dezmatata
pentru Aglae (“azi iti iau inainte zapacite de-astea tinere”; “sa-ti faci sange rau pentru o
dezmatata”); actionand din interes pentru Stanica (“nostima fata Otilia... are temperament, stie
Pascalopol dupa ce umbla... Sa te feresti de Otilia, e sireata.“); pretuita pentru eleganta si
frumusete de Weissmann (“Orice femeie care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in
amintirea lui ca o aparitie luminoasa”); apartinand unei categorii inferioare, pentru Aurica
(“cum poti... sa iesi pe strada cu o destrabalata ca Otilia?”).
Caracterul ei se defineste prin prezenta unor elemente contradictorii: inocenta si
maturitate, detasare de planul material, dar ravnind haine de lux sau trasura, iubire si ratiune:
“Ai o cariera grea de facut, trebuie sa fii liber, maine am sa-ti fiu o piedica”; il iubeste pe
Felix, dar se casatoreste cu Pascalopol “Cine a fost in stare de atata stapanire, e capabil sa
invinga si o dragoste nepotrivita pentru marele lui viitor”; inteligenta, dar dispretuind
inteligenta feminina: “Noi fetele suntem mediocre, iremediabil mediocre. . . “; “Daca ai sti ce
proaste suntem noi fetele”.
Faptele o dezvalui altruista si grijulie fata de cei apropiati (il convinge pe Costache ca
nu vrea sa fie infiata, nu vrea sa stea in calea afirmarii lui Felix, ii daruieste pianul Auricai
etc), este o buna cunoscatoare a vietii, fortata de rautatea Aglaei sa lupte de timpuriu cu
vicisitudinile ei “ nu stii de vipera este tanti Aglae “; “Papa voia sa ma adopteze. . . si acum ar
voi, insa nu-l lasa tanti Aglae “.
Camera Otiliei o defineste întru totul "o masa de toaleta cu trei oglinzi mobile si cu
multe sertare, în fata ei se afla un scaun rotativ de pian", detaliile semnificative subliniind
firea imprevizibila (motivul oglinzilor), dar si de cochetaria fetei.
“Otilia nu este personajul principal. Felix si Otilia sunt acolo in calitate de victime si
de termeni angelici de comparatie” (G.Calinescu). Felix si Otilia sunt personaje insingurate,
din cauza absentei unei familii adevarate, dar si din cauza detasarii lor superioare de aspectul
practic al vietii. Intre ei se creeaza o afectiune care sta sub semnul situatiei lor familiale: “Lui
Felix aparitia Otiliei ii daduse un sentiment inedit, de mult presimtit.” Este o dragoste intre
doi orfani “intelegi ca am gasit in tine tot ce mi-a lipsit in copilarie”. Pentru Otilia, el este un
“luceafar” la care nu poate ajunge, deoarece nu-si poate depasi conditia de femeie “femeile
sunt mediocre”.
Otilia este o fata fascinanta, naturala, imprevizibila, cu toate calitatile puritatii varstei
adolescentine, inconfundabila prin portretul ei cu trasaturi delicate, pline de tinerete si de
inocenta. Este un personaj enigmatic, ipostaza a eternului feminin, reusind sa se manifeste cu
toata prospetimea intr-un mediu ostil, condus de interese meschine si mercantile.