Enigma Otiliei

de George Călinescu

~Portretizarea personajelor Aglae, Aurelia si Titi

Tulea~

Proiect realizat de elevii clasei a X-a B:

Cornea Dariana

Loghin Razvan

Poenaru Oana

Stanca Albert

Tudorin Andrada
Soacra lui Stănică, Aglae Tulea, este portretizată drept o doamnă cu părul negru,
cu fața gălbicioasă, buze subțiri și ochi bulbucați. Din punct de vedere moral o
viperă, o vrăjitoare, ,,baba absolută’’. Atunci când vine Felix în casa lui Costache,
ea afirmă: ,,N-am știut, faci azil de orfani?’’. Pentru Aglae iubirea înseamnă
,,fleacuri’’. S-a spus de fapt că adevăratul avar al romanului este chiar ea.
Ea este unul din personajele memorabile ale romanului. Comportamentul ei
rudimentar e în accord perfect cu trăsăturile fizice. Singura ei preocupare este
căpătuirea odraslelor. Ca și Mara lui Ioan Slavici, consideră că la temelia oricărui
cămin fericit stă banul, de aceea averea fratelui ei constituie o garanție a
viitorului Auricăi și al lui Titi. Spionajul continuu îi mobilizează toate resursele.
Se înțelege că Otilia e sursa permanentă, bănuită în chip ridicol chiar de legături
suspecte cu bătrânul: ,,L-a amețit stricata asta. Cine știe ce-o fi între ei?’’.
După îmbolnăvirea lui Giurgiuveanu, se instalează în casă, supraveghind-o cu
strășnicie. Acțiunile ei, în maniera unui commandant de oști, îi conferă un aer
grotesc, dar și comic totodată. Comică e și energia exagerată pusă în slujba
căpătuirii copiilor, mai ales că aceștia sfârșesc lamentabil: Olimpia e părăsită de
soț, Aurica rămâne fată bătrână, Titi cade și mai mult în patima ,,legănatului’’.
Dragostea de copii, care i-ar justifica, pănâ la un punct, avariția, n-o face mai
umană, din cauza răutății structurale. Toți îi devin, într-un fel sau altul, victime:
Otilia e alungată după moartea bătrânului, pe Simion îl internează într-un
ospiciu, Felix și Pascalopol nu scapă nici ei de săgețile-i otrăvite. De fapt, victima
cea mai mare este ea însăși, autorul făcând din ,,baba absolută’’ imaginea
monstruozității.

Revers al Otiliei, împreună cu care face un cuplu antinomic, Aurica se situează la

antipodul feminității. Dacă Otilia rămâne o enigmă, pe Aurica o caracterizează
automatismul psihologic. Ea este fată bătrână (30 de ani), cu trăsături înăsprite,
cu fața prelungă și bărbia ascuțită ,,ca un ac’’, trupul slab și uscat și părul rărit.
Aceste date fizice îi dau un aer și mai vârstnic, plasând-o în jurul a 40 de ani.
Tocmai de aceea, e obsedată de neîmplinirea erotică. Unicul scop este, logic,
căsătoria, văzând în orice bărbat un posibil mariaj. Insuccesele repetate sunt sunt
motivate în ochii celorlalți prin purtările ei de fată ,,cuminte’’. În consecință,
,,adversara’’ ei, Otilia, evident curtată, e taxată nemeritat cu apelativele de
,,dezmățată’’ și ,,destrăbălată’’. Când îi parvine vestea că Pascalopol, intrat în
vederile ei, se va logodi cu Otilia, izbucnește în hohote de plâns.
Viața ei este, așadar, o continuă refulare. Nici plimbările pe Calea Victoriei, în
căutarea unei aventuri, nu dau rezultate. Scene absurde, precum despletitul în
fața oglinzii însoțit de fredonarea unui cântec lugubru, traduc o criză psihologică
fără ieșire. Banală, acră, lipsită de farmec și generozitate, Aurica va deveni, cu
siguranță, ,,baba absolută’’.

Titi Tulea este mezinul familiei Tulea, labil mental, apatic, repetent, cu fixații
erotice. De asemenea, este un tânăr neputincios, incapabil de a gândi ceva
creativ. Descrierea detaliată a înfățișării lui Titi este făcută de Felix, ca personaj-
martor, cu prilejul primei sale vizite la familia Tulea. Tânărul era ,,mai în vârstă
decât Felix cu câțiva ani’’, avea ,,o ușoară mustață și bărbia despicată în două’’,
semănând cu Simion la barbișonul abia schițat schițat de câteva tuleie, reieșind de
aici elementul genetic ca procedeu artistic de caractericare indirectă, prin care se
sugerează labilitatea psihică a personajului.
Mediul ambiant evidențiază trăsături tipice ale personajului realist. Titi este
dominat de automatisme, precum tatăl său, copiază note muzicale și cărți poștale,
nu este în stare să învețe și rămâne repetent de mai multe ori, fiind nevoit să
abandoneze școala. Este încurajat de mama sa, Aglae, în manifestările psihice,
când, aflat in criză, se leagănă ore în șir. Îl moștenește ereditar pe tatăl său,
Simion Tulea, devenind treptat la fel de apatic și dezinteresat de tot ce se petrece
în jurul lui, fiind previzibilă evoluția sa spre demența senilă. Acest procedeu este
propriu naturalismului, argument ce vine în sprijinul formulei estetice moderne,
având ca nucleu devierea psihologică a unor personaje. Titi se tulbură erotic,
devenind irascibil în preajma femeilor și, lipsit total de personalitate, îi cere sfatul
și o ascultă pe Aglae chiar în relațiile amoroase, aceasta dirijându-i întreaga viață,
ca autoritatea supremă cu care tânărul și amenință pe toți cei care-l supără: ,,Vă
spun la mama! ’’

Critică literară
Criticul Pompiliu Constantinescu a declarat că romanul conținea numeroase
elemente clasice, precum „metoda balzaciană a faptelor concrete, a experienței
comune, fixând în niște cadre sociale bine precizate o frescă din viața burgheziei
bucureștene”. El adaugă că, prin maniera de evoluție a personajelor, textul oferă
o puternică impresie de realism: „Nimic livresc, nimic inventat în atmosfera în
care personajele evoluează: impresia de realism este covârșitoare”. Rigurozitatea
construcției încadra, așadar, romanul, în curentul clasicist, din punctul de vedere
al lui Constantinescu. Romanul era, deci, încadrat în curentul clasicist prin
rigurozitatea construcției subiectului. Opera prezintă și numeroase elemente de
influență balzaciană: motive specifice (motivul paternității, precum și cel al
moștenirii), tipuri umane specifice (avarul, ingenua, arivistul, fata bătrână),
tehnica detaliului ca mijloc de caracterizare a personajelor.
Paul Georgescu remarcă, în ceea ce privește romanul „Enigma Otiliei”, un
fenomen pe care îl denumește „atenuarea clasicismului prin realism”. El
motivează această afirmație prin natura general clasică a operei, cu „fioruri
romantice integrate”, precum povestea de iubire neîmplinită dintre Felix și
Otilia, tipologiile unora dintre personaje (Felix, orfanul ambițios, dar
dezavantajat, în opoziție cu Pascalopol, un intelectual blazat care speră să
găsească în Otilia fericirea pierdută).
În „De la Ion la Bietul Ioanide” (1974), criticul Nicolae Balotă se oprește asupra
laturii comice a romanului, declarând că, pentru Călinescu, nu era vorba doar
despre joc, ci și despre satiră, „prin utilizarea ironiei [...] și parodiei, prin
întoarcerea pe dos sau răsturnarea valorilor absolute”. El a remarcat maniera
caricaturală în care Călinescu își construise personajele: „Mulțimea caricaturală
înconjoară un mic număr de inocenți [...] Personajele sunt prezentate la începutul
romanului prin stereotipii, gesturi și formule rutiniere”, iar „consecvența
personajelor este atât de mare, încăpățânarea lor de a se repeta, atât de tenace,
încât inerția lor stârnește râsul”. Trăsăturile personajelor romanului sunt, într-
adevăr, exagerate, ceea ce creează impresia caricaturizării acestora. Maturitatea
lor emoțională este aproape inexistentă, ceea ce reprezintă un argument în
favoarea ideii cum că intenția lui Călinescu ar fi putut fi, printre altele, aceea de a
satiriza societatea bucureșteană a vremii respective.
În primul volum al lucrării lui Ovidiu S. Crohmălniceanu, „Literatura română
între cele două Războaie mondiale”, acesta remarcă prevalența temei paternității
(element tipic balzacian) în opera sa. El o numește chiar obsesie, dorind să
semnaleze, prin acest cuvânt, multiplele funcții pe care abordarea acestei tematici
le îndeplinește: „Pe autorul Enigmei Otiliei îl obsedează ideea paternității.
Literatura lui se ordonează astfel în jurul acestei scheme universale, căreia un
spirit speculativ ca al lui Călinescu n-a obosit să îi găsească nenumărate
semnificații”. Crohmălniceanu dezvoltă ideea, adăugând că paternitatea este, în
același timp, „expresia nemijlocită a însuși principiului creator” și „un întreg
sistem etic, al răspunderii conținute în calitatea de tată și în cea de fiu”. În plus,
avem de-a face și cu expresia social-economică a paternității: „condițiile nașterii
și ale creșterii îi determină fiecărui individ punctul de pornire în viață;
descendența îl modelează într-un fel socialmente; [...] în statutul lui social se
prelungește ceva din existența celui care l-a adus pe lume”. Nu în ultimul rând,
paternitatea are și o dimensiune estetică, astfel încât „artistul zămislește, dar nu
în ordine naturală, e părintele operelor sale și se perpetuează prin ele”.