Enigma Otiliei- roman realist, obiectiv, interbelic

de George Călinescu

Vorbind despre literatură, Liviu Rebreanu mărturisea: ,, Pentru mine arta- zic artă şi mă gândesc
mereu numai la literatură- înseamnă creaţie de oameni şi de viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină,
devine cea mai minunată taină.”
Genul epic desemnează operele literare în care autorul își exprimă indirect gândurile, ideile,
sentimentele, opiniile, prin intermediului acțiunii, al personajelor și al naratorului. Cele mai importante
specii ale genului epic sunt: basmul, schița, nuvela, povestirea, fabula, romanul.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă şi
complicată, desfăşurată pe mai multe planuri narative, care pot fi paralele sau intersectate, cu o intrigă
complicată.
Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura
narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este
naraţiunea, iar personajele se conturează direct, prin descriere, şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi
vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interior.
Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui
George Călinescu. Roman realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic -, dar şi
Bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix – Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia raporturilor dintre
personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii (clanul Tulea ), indiferente pentru alţii
( Felix, Otilia, Pascalopol ).
Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei” şi ilustra motivul balzacian la paternităţii,
concretizat în raportul dintre părinţi şi copii (Costache - Otilia, Pascalopol - Otilia şi ceilalţi), pe fundalul
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Acţiunea este amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care conturează un conflict
complex. Cele douăzeci şi patru de capitole ale romanului urmăresc destinele unor personaje, prin
acumularea detaliilor . Orfan, ajuns în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt
absolvent al Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina; remarcat încă din primul an de studiu,
tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se îndrăgosteşte de Otilia, aflată
şi ea sub tutela bătrânului. Deşi ţine la Otilia, fiica celei de-a doua soţii, Costache ezită îndelung să o adopte,
chiar după ce suferă un atac cerebral.

1
 La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş Costache va depune pe numele Otiliei o sumă oarecare,
la care moşierul va mai adăuga ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate şi de independenţă
financiară. Averea lui Costache Giurgiuveanu este vânată în permanenţă de membrii clanului Tulea, care o
detestă pe Otilia. Aglae - „baba absolută” - încearcă să intre în posesia averii bătrânului prin orice mijloace.
După primul atac cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, determinând
revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii” care îi irosesc alimentele şi băutura. Moartea lui
Costache, provocată cu sânge rece de Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme
care domneşte în sânul familiei Tulea şi influenţează decisiv destinele personajelor.
Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi
copilul lor murise din neglijenţa ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”,
dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să părăsească locuinţa
lui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul între două
vârste, personaj interesant, sobru şi rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbină sentimente paterne şi
pasiune erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că Otilia a
divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de mister a tinerei femei.
Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care
nu mai e Otilia „de odinioară”. Speriat, Felix înţelege că a avut el însuşi o contribuţie însemnată la
metamorfozarea fetei.
Ca în orice roman realist, majoritatea personajelor se înscriu în tipuri, dar există şi personaje atipice.
Se raportează la tipuri: Costache Giurgiuveanu, Stănică Raţiu, Felix Sima, Aglae Tulea, Aurica, Simion. În
categoria personajelor care nu pot fi încadrate în tipuri se înscriu Otilia Mărculescu şi Leonida Pascalopol.
Prezentarea în bloc a personajelor, la începutul romanului, printr-o tehnică de factură balzaciană, este
prilejul folosit de autor pentru a alcătui fiecărui personaj un portret demonstrativ. Portretul balzacian
porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul ), cărora realismul le conferă dimensiune
socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman: arivistul. Romanul realist tradiţional devine o veritabilă
„comedie umană”, plasând în context social o serie de personaje tipice.
În acest sens, Moş Costache este avarul, Aglae – „baba absolută, fără cusur în rău” – Aurica – fata
bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal, infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Felix –
ambiţiosul profesional.
Autorul este omniscient , aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul, situând
exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a
interioarelor etc.), pustie şi întunecată, exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu, prezentat în detalii
semnificative, camera Otiliei care o defineşte pe fată întru totul, mobilele, hainele, toate prezintă caracterul
personajelor.

2
 Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt clasice: descrierea mediului, portretul fizic,
caracterizarea prin fapte, prin acţiuni, opiniile personajelor, caracterizarea făcută de către alte personaje şi
autocaracterizarea.
Personajul central al romanului, către care converg toate energiile, din motive şi interese diferite
(Otilia şi Felix - pentru că îl iubesc şi-l ocrotesc, Pascalopol - pentru că ţi-e milă de el şi e tutorele Otiliei;
clanul Tulea - pentru că vor să-i ia averea), este Costache Giurgiuveanu, tutorele Otiliei şi al lui Felix,
fratele Aglaei. El întruchipează trăsăturile clasice ale avarului, care se întrepătrund cu duioşia paternă.
Bătrânul Costache are o comportare bizară, fie din pricina senilităţii, fie simulează uitarea din teamă,
din instinct de apărare, faţa de cei care-i vânau averea; ca şi bâlbâiala, care poate fi şi un defect de vorbire,
dar şi un mijloc de apărare, de a câştiga timp.
În raport cu moş Costache se definesc moral, celelalte personaje, pentru că el deţine averea care-i
polarizează pe toţi. Energiile cele mai active în lupta pentru moştenire sunt Stănică Raţiu și Aglae Tulea.
Stănică Raţiu se încadrează în tipologia parvemitului. Avocat fără procese, energia lui nu se
consumă în muncă; el circulă în diferite medii, află, ştie tot, aşteaptă “ceva”, care să-i modifice modul de
viaţă peste noapte, să-l îmbogăţească. Agresiv, fără nici un scrupul, cu o mare disponibilitate de adaptare şi
de supravieţuire, este inteligent şi escroc, fără nici un simţ moral.
Portretul Aglaei Tulea este fixat de la început cu detalii precise ce indică trăsăturile morale: cam de
aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu faţa gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, are nasul încovoiat şi ascuţit,
obrajii brăzdaţi de câteva sute de cute mari, ochii bulbucaţi, este vulgară şi rea, tipul “babei absolute”.
Aurica, fiica Aglaei, este fata bătrână, dezechilibrată psihic, pierzând orice decenţă şi bun simţ, lipsită de
orice atractivitate feminină, invidioasă, cu răutăţi, este o complexată.
Leonida Pascalopol este expresia rafinamentului, a bunului simţ, a generozităţii. Pascalopol
vorbeşte despre sine lui Felix, în intimitatea conacului său de la moşie, aranjat în stil românesc. Felix află că
Pascalopol făcuse studii în Germania, apoi la Paris, călătorise prin mai toată Europa, fusese căsătorit; află
că-i place să cânte la flaut, că e o fire boemă. Pascalopol se consideră un “ratat” şi vrea ca aspiraţiile lui
artistice să le realizeze în Otilia. Fata e cuprinsă de o caldă înduioşare pentru că Pascalopol e “singur,
săracul!”, nu are pe nimeni. El vine în casa lui Costache, aşa cum el însuşi mărturiseşte, ca să aibă
sentimentul de familie.
În conturarea Otiliei, cel mai complex personaj a romanului, scriitorul foloseşte tehnica modernă a
perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice.
Ea se reflectă diferit în cei din jurul său: moş Costache “o sorbea umilit din ochi şi râdea din toată
faţa lui spână”; pentru Pascalopol este “o mare ştrengăriţă”, “o rândunică”;, “o floare rară.
Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni “fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.

3
 Criza adolescenţei, criza erotică în drumul spre maturizare prin care trece Felix este descrisă prin
acumulări succesive. El parcurge drumul de la simpla atracţie până la acuitatea trăirii sentimentului iubirii
caste: simte nevoia imperioasă a prezenţei fetei; are insomnii, simţurile toate tresaltă acut. Neputând sta cu
Otilia, şedea cu lucrurile ei; din obiectele, din dezordinea camerei îi reconstituia mişcările. Se simţea mai
aproape de Otilia, aici în odaie, decât lângă ea însăşi. Familiaritatea cu Pascalopol, prezenţa permanentă a
acestuia îl indispuneau. Numeroase pagini descriu lucid stările psihice şi fizice prin care trece Felix, ale
primei experienţe erotice, ale iubirii dintâi, adolescentine: nelinişte şi incertitudine, adoraţie şi deznădejde,
gelozie şi fericire. Chinurile prin care trece când Otilia nu-i răspunde la scrisoare sunt relevatoare.
Îndrăgostit, visător şi reflexiv, simţea nevoia prezenţei ei feminine (lipsit de dragostea mamei care murise de
timpuriu).
Titlul romanului şi finalul său exprimă esenţa enigmatică a feminităţii, natura contradictorie a
sufletului omenesc.
Construit în spirit clasic balzacian şi cu o viziune realistă, “Enigma Otiliei” asimilează elemente ale
romantismului modern: introspecţia, fineţea, luciditatea şi precizia analizei psihologice; interesul pentru
psihologii contradictorii, tulburătoare şi derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involuţii, degradări psihice
(alienarea, senilitatea, dedublare conştiinţei - Simion Tulea), pentru studiul consecinţelor eredităţii (Titi),
toate intră în sfera modernului.
Finalul romanului se încheie simetric, cu imaginea de la început: casa lui Costache Giurgiuveanu, şi
mai dezolantă, iar Felix reînvie în memorie cuvintele acestuia: “Aici nu stă nimeni” - ce sună dezolant şi
lugubru.
“Enigma Otiliei” este un roman fundamental al literaturii române, o creaţie originală, sinteză a
realismului de tip balzacian, cu elemente romantice şi moderne.