Caracterizare Enigma Otiliei

Realismul este un curent literar dezvolat în strânsă legătură cu condițiile

social-istorice ale secolului al XIX-lea, care impune o nouă orientare estetică
caracterizată prin reprezentare veridică a realității și o tendință de obiectivare,
destinul uman fiind supus unor legi precise și cauze previzibile. Romanul este o
specie literară în proză, aparținând genului epic cu acțiune amplă, derulată pe
mai multe planuri narative, cu un număr mare de personaje surprinse în
evoluție.
George Călinescu, prozator și critic literar, susținea necesitatea apariției
unui roman de atmosferă modernă, respingând proustianismul promovat de
Camil Petrescu, dar și teoria sincronizării literaturii cu filozofia și psihologia
epocii, formulate de Eugen Lovinescu, considerând că operele literare trebuie să
fie în legătură directă cu „sufletul uman”. De aceea optează pentru romanul
realist-balzacian, dar în care prezintă tehnici moderne, susținând ideea că „tipul
firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv”.
Tema operei este una realistă, dar modernă prin factura ei citadină. Frescă
a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată sub
aspect social și economic, imaginea societății constituie fundalul pe care se
proiectează formarea tânărului Felix Sima care, înainte de a-și face o carieră,
trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie. Titlul inițial, „Părinții Otiliei”,
reflectă ideea balzaciană a paternității, deoarece fiecare dintre personaje
determină într-un fel soarta orfanei Otilia, precum niște „părinți”. Autorul
schimbă titlul din motive comerciale și deplasează accentul la ideea misterului
feminin.
Romanul citadin realist de tip balzacian „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul
perioadei interbelice, în 1938. Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este
construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje,
prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului
Tulea, al lui Stănică. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea pentru
obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărculescu,
iar cel de-al doilea plan ilustrează destinul tânărului Felix Sima, care, rămas
orfan, vine la București pentru a studia medicina, locuiește în casa tutorului său,
avarul Giurgiuveanu, și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia.
 Moș Costache, proprietar de imobile, restaurante și acțiuni, nutrește iluzia
longevității și nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei.
Clanul Tulea urmărește să moștenească averea lui, plan periclitat ipotetic de
adopția ei, de dragul banilor și pentru că se teme de Aglae. El încearcă totuși să
pună în aplicare niște planuri pentru a o proteja pe Otilia, intenționând să-i
construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moș
Costache nu se realizează, deoarece, din cauza efortului depus la transportarea
materialelor, bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru
familia Tulea boala lui moș Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa militărește
casa, în așteptarea morții bătrânului și a obținerii moștenirii, îngrijirile lui Felix,
ale Otiliei și ale lui Pascalopol determină însănătoșirea bătrânului. Moartea lui
este provocată în cele de urmă de Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, care urmărea
să parvină și îi fură avarului banii de sub saltea. În deznodământ, Olimpia e
părăsită de Stănică, Aurica nu-și poate face o situație, iar Felix o pierde pe Otilia.
Planul formării tânărului Felix, student la medicină, urmărește
experiențele trăite de acesta în casa unchiului său, în special iubirea
adolescentină pentru Otilia. Otilia îl iubește pe Felix, dar după moartea lui moș
Costache îl părăsește, considerând că reprezintă o piedică în calea realizării lui
profesionale. Ea se căsătorește cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi
înțelegere și protecție. În epilog, aflăm că Pascalopol i-a redat Otiliei libertatea
de a-și trăi tinerețea, ea devenind soția unui conte exotic.
Istoria moștenirii include un dublu conflict succesoral: pe de o parte,
ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia, iar pe de altă parte,
interesul lui Stănică pentru averea bătrânului, care duce la dezbinarea familiei
Tulea. În plan erotic, conflictul prezintă rivalitatea dintre adolescentul Felix și
maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Prin intermediul personajului principal și eponim al romanului, autorul a
conturat o imagine a eternului feminin, Otilia Mărculescu, un personaj atipic în
galeria eroilor călinescieni, un amestec de ingenuitate și maturitate, de
pragmatism și naivitate, caracterul său misterios făcând-o greu încadrabilă într-
o schemă umană cunoscută.
În cadrul acestui roman, Otilia reprezintă o proiecție a idealului de
feminitate al autorului, acesta afirmând flaubertian: „Otilia c-est moi!”.
Personajul călinescian a fost conturat de către autor, pornind de la un posibil
model din realitate, o fată pe nume Otilia din familia scriitorului, de care se
spune că acesta ar fi fost îndrăgostit, dedicându-i versuri („Întreb toți filozofii”,
„Părul Otiliei”).
Din punct de vedere al statutului social, Otilia este prezentată în dubla ei
ipostază, atât de fiică vitregă a lui moș Costache, cât și studentă la conservator.
În asamblul romanului, autorul urmărește evoluția socială a personajului. La
început, aceasta este văzută în ipostaza de intelectuală, de studentă a cărei
personalitate este neașteptată, prin gesturile și reacțiile ei contrariindu-i pe cei
din jur. Din scena jocului de table la care participă Aglae, alături de familia ei,
moș Costache și Pascalopol, rezultă statutul de orfan al fetei, replica veninoasă a
Aglaei evidențiind această condiție socială a personajului („N-am știut. Faci azil
de orfani?”). După moartea lui moș Costache, Otilia este nevoită să părăsească
casa, căsătorindu-se cu Pascalopol de care la un moment dat divorțează, dorind
să se simtă liberă, găsindu-și în viața amoroasă un conte argentinian.
Personajul are și o serie de trăsături psihologice, definitorii. Otilia nu are,
propriu-zis, o trăsătură principală, elementul definitoriu al ei fiind misterul
feminin. Ea rămâne o ființă tainică atât pentru Felix, cât și pentru Pascalopol,
însă enigma ei constă, pentru Felix, în faptul că îl respinge dându-i dovezi de
afecțiune. Pascalopol o considera capricioasă, atrasă de lux și având nevoie de
protecție și de aceea îi satisface cu generozitate toate capriciile, mărturisind în
final („A fost o fată delicioasă, dar ciudată”).
Deși se întregește pe parcursul întregului roman, pot fi menționate două
episoade semnificative care pun în evidență complexitatea sufletului ei și
caracterul tainic al comportamentului.
Unul dintre aceste momente este cel al întâlnirii cu Felix în parc, după ce,
dezamăgit că nu-i răspunsese la scrisoare, acesta fuge de acasă. Replicile Otiliei
mai mult îl derutează pe tânăr decât să-l edifice asupra sentimentelor ei („De ce
să fugi? Ți-am spus că nu te iubesc?”), iar la insistențele lui Felix („Otilia, e
adevărat? Mă iubești?”) răspunsul fetei adâncește incertitudinea: „Ei, ei ți-a
spus nimeni că te urăște”.
Cel de-al doilea episod este cel al ultimei întâlniri a lui Felix cu Otilia,
înaintea plecării ei din țară împreună cu Pascalopol. Felix află că Otilia vede
iubirea ca o dăruire totală și crede că pentru o fată reușita în viață nu este o
chestiune de studiu și energie, ci fericirea constă în farmecele pe care femeia le
poate împrăștia în jurul ei, rostul fiind „să placă, în afară de asta neputând exista
fericire”. Așa se explică faptul că ea îl părăsește pe Felix din dorința de a nu fi o
piedică în calea realizării lui profesionale.
Sub aspect moral, Otilia este înfățișată ca o fire sensibilă, dar iubitoare de
lux. Oscilează între o iubire adolescentină față de Felix și o iubire matură față de
Pascalopol, punând în balanță tinerețea, avântul și ambiția lui Felix, respectiv
maturitatea și rafinamentul lui Pascalopol. În ciuda acestei pendulări, tânăra nu
lasă niciun moment impresia de frivolitate, îndură cu stoicism jignirile și ura
Aglaei, dar și invidia Auricăi.
Consider că Otilia este unul dintre cele mai fascinante personaje feminine
din literatura română, întrucât ilustrează profunzimea sufletului omenesc,
incapabil de a fi cunoscut și explicat în totalitate. În același timp, eroina exprimă
un vis al iubirii adolescentine pe care opțiunile realiste îl sting. Plecarea alături
de Pascalopol este justificată de nevoia ei de confort material și psihologic, într-
o lume în care condiția femeii în societate depindea de statutul tatălui sau al
soțului.
În concluzie, personajul principal, Otilia, reprezintă misterul feminin ce
surprinde trăsături contradictorii ale unei cochete cu temperament de artistă și
este susținut prin tehnicile moderne de potretizare. „Enigma” Otiliei este, de
fapt, imaginea idealizată pe care i-o construiesc cei doi bărbați care o iubesc,
tânărul Felix și maturul Pascalopol.