Caracterizare Poveste lui Harap-Alb

Personalitatea literară Ion Creangă este unul dintre scriitorii

români care se individualizează prin originalitate. Sinteză a spiritului
țărănesc, autorul aparține perioadei Marilor Clasici, alături de Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu o acțiune de tip
sablon, structurată pe un plan real și unul supranatural, care
înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou, conflictul
ce are la origine lupta binelui cu răul se incheie cu victoria forțelui
binelui, iar narațiunea se îmbină cu dialogul și descrierea.
„Povestea lui Harap-Alb”, publicată în anul 1877 în revista
„Convorbiri literare”, reprezintă o capodoperă a scrisului lui Creangă,
autorul manifestând un interes față de creația folclorică prin
valorificarea în mod original a acestor valențe estetice în basmele
sale, opera lui fiind „o oglindire a vieții în moduri fabuloase”(George
Călinescu).
Tema prezintă conflictul dintre bine și rău derulat pe două
coordonate spațiale: universul real și cel fabulos. Titlul basmului este
un oximoron, sugerând dubla personalitate a protagonistului: el are
o identitate reală(fiu de crai) și una aparentă(ca slugă a Spânului).
Vladimir Propp considera că basmul este o creație care
urmărește un anumit șablon: starea inițială de echilibru, apariția unui
element perturbator care produce un dezechilibru, încercarea de
recuperare a echilibrului inițial, restabilirea echilibrului, pedepsirea
răului și recompensa eroului. Elementele acestui tipar narativ sunt
prezente în opera lui Creangă și coincid cu momentele subiectului.
Textul se deschide cu formula inițiala(„Amu cică era odată„)
prin intermediul căreia suntem plasați în timp și spațiu nedeterminat,
acțiunea având o valoare arhetipală.
 Expozitiunea, comprimată în intrigă, este constituită din
primirea unei scrisori de către Crai de la fratele său, Împăratul Verde,
în care îi cere să i-l trimită pe unul dintre fii pentru a-i succeda la
împărăție. Craiul îi supune pe fii la proba curajului, pe care doar
mezinul reușește să o treacă datorită îndrumărilor Sfintei Duminici de
a cere armele, calul și hainele tatălui său(„cere să-ți dea calul, armele
și hainele cu care a fost el mire, și atunci ai să te poți duce unde n-au
putut merge frații tăi”). Deși sfătuit să se ferească de omul Roș și
omul Spân, eroul ignoră cuvintele părintelui său și acceptă tovărășia
Spânului. Acesta îl înrobește prin vicleșugul pe fiul de Crai în episodul
de la fântână, dându-i numele de Harap-Alb.
În desfășurarea acțiunii, eroul, ajung sclav, va fi supus unor
probe la curtea Împăratului Verde: aducerea sălăților din Grădina
Ursului, a pietrelor prețioase ale cerbului și a fetei Împăratului Roșu.
Primele două le trece împreună cu Sfânta Duminică, ultima implicând
un numar mai mare de ajutoare, dar și o altă serie de probe. Însoțit
de Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, și sprijinit de
vietățile pe care le-a ajutat: furnicile și albinele, Harap-Alb va trece și
celelalte probe impuse de Împăratul Roș și fiica acestuia: înnoptarea
în casa de aramă, ospățul panagruelic(„12 harabale cu pâne, 12
ialovițe fripte și 12 buți pline cu vin”), alegerea macului de nisip,
păzirea și ghicitul fetei de împărat, aducerea elementelor
magice(„trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se
bat munții în capete”).
Probele fiind trecute, fata îl urmează pe Harap-Alb la curtea
Împăratului Verde, unde îl demască pe Spân, acesta acuzându-l pe
erou că a încălcat jurământul, moment ce constituie punctul
culminant.
Deznodământul prezintă reînvierea eroului cu elementele
magice, omorârea răufăcătorului, dar și nunta lui Harap-Alb cu fata
Împăratului Roșu.
 Spre deosebire de basmul popular unde predomină narațiunea,
basmul cult presupune îmbinarea acesteia cu dialogul și descrierea.
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator
omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece intervine adesesa prin
comentarii și reflecții(„Ce-mi pasă mie?”). El adoptă o atitudine
ludică, și anume poziția unui narator auctorial la început sau în final a
unui narator invitat la ospăț: „un păcat de povestar, fără bani în
buzunar”.
Personajul principal al basmului este Harap-Alb, un erou atipic,
în sensul că nu are puteri supranaturale, dar se aseamănă cu Făt-
Frumos din basemele populare prin faptul că deține o serie de
trăsături excepționale(frumusețe interioară, vitejie, dârzenie și
istețime). El are calități și defecte, sugerate și de oximoronul din
numele său. Prin trecerea probelor la care îl supune Spânul, pe
parcursul călătoriei inițiatice, fiul cel mic al craiului va dobândi
calitățile necesare unui viitor împărat(milă, generozitate, curaj,
prietenia, înțelegerea față de cei mai slabi decât el, capacitatea de a-
și respecta jurământul). Din acest punct de vedere, basmul poate fi
considerat și un bildungsroman cu subiect fabulos.
Construcția personajului este realizată pe baza unor serii de
elemente. Din punct de vedere social, protagonistul este prezentat în
evoluție. La începutul basmului este surprins ca mezin al Craiului. În
urma eșecului fraților săi, acesta se lamentează, dar după ce primește
ajutor de la Sfânta Duminică, personaj care îi prezice că va ajunge
împărat, începe să capete încredere în sine. În momentul în care,
nesocotind poveștile tatălui, acceptă tovărășia Spânului, acesta
devine slugă(coborârea în fântână) și va îndeplini o serie de sarcini
umilitoare: să doarmă în grajd alături de calul său ori să stea în
spatele Spânului la masă. În finalul basmului, după ce antagonistul
este învins, eroul este înfățișat într-o altă ipostază, și anume aceea de
împărat vrednic să conducă regatul unchiului său, și totodată acesta
se căsătorește cu fata Împăratului Ros, element ce ilustrează o altă
fațetă a împlinirii sale sociale.
 În plan psihologic este un personaj care, de-a lungul operei,
suferă anumite mutații. Inițial dă dovadă de slăbiciune(se lamenetază
după dojana tatălui), însă îmbărbătat de Sfânta Duminică, începe să
dobândească încredere în sine. Odată ce se întâlnește cu Spânul se
ilustrează naivitatea lui, naratorul descriindu-l ca fiind „boboc în felul
său la trebi de aieste” (caracterizare directă), reflectându-se și
caracterul său neofit. Pe parcurs începe să distingă aparența de
esență, având un anumit fond de omenie care îl determină să îi
accepte ca tovarăși la drum pe cei cinci năzdrăvani, în ciuda
aspectului lor grotesc.
Două dintre momentele importante care marchează evoluția în
plan psihologic și social a personajului central sunt, pe de o parte,
supunerea prin vicleșug la fântână și pe de altă parte, demascarea
răufăcătorului.
Coborârea în fântână are o dublă semnificație: decăderea pe
scara ierarhiei sociale, din fiul de Crai devine sluga Spânului, dar
echivalează și cu un nou botez, întrucât Spânul îi schimbă numele, din
momentul acesta numindu-se Harap Alb(„sclav alb”). Eroul jură „pe
ascuțișul paloșului” să-i dea ascultare în toate, „până când va muri și
iar va învia”, condiție paradoxală, dare care arată și modul de
eliberare.
Demascarea răufăcătorului de către fata împăratului Ros,
prezintă o altă secvență ilustrativă pentru evoluția lui Harap-Alb.
Astfel, Spânul îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul și îi taie
capul. Eroul este astfel dezlegat de jurământ, semn că inițierea este
încheiată. Harap-Alb moare ucis de sabia tatălui său, slugă, ucenic și
învie mirele împărat, inițiatul, învestit cu această atribuție tot prin
puterea paloșului, simbol cavaleresc.
Sub aspect moral, eroul este văzut ca un reprezentat al binelui,
caracteristică esențială prin care se individualizează pe tot parcursul
acțiunii. Naivitatea lui din momentul în care este transformat în sclav
de către Spân nu este văzută ca o trăsătură negativă, ci este o
evidențiere a ideii că personajul manifestă o anumită puritate
sufletească. Harap-Alb se caracterizează prin milostivenie față de
Sfânta Duminică; dă dovadă de capacitate de sacrificiu, ocolind
furnicile; începe să aibă încredere în sentimentul prieteniei când îi
întâlnește pe cei cinci năzdrăvani; este loial față de Spân căruia îi jură
credință pe ascuțișul paloșului și duce la bun sfârșit probele la care
este supus fără să-și piardă încrederea în sine. Toate aceste trăsături
reies din caracterizarea indirectă prin fapte, comportament, atitudine
și gesturi.
În opinia mea, construcția spirituală a unui individ, împlinirea lui
morală sunt elemente posibile prin interacțiunea cu o serie de
personaje sau situații antagoniste, lucru reliefat și în opera lui
Creangă. De exemplu, pentru Harap-Alb, Spânul, deși reprezintă răul,
constituie totodată o etapă necesară a vieții lui, probele la care îl
supune ajutându-l să-și contureze personalitatea.
În concluzie, Harap-Alb este un personaj de basm cărei evoluție
reflectă concepția despre lume a scriitorului, prin umanizarea
fantasticului. Protagonistul traversează o serie de probe, învață din
greșeli și progresează, se maturizează, pentru a merita să devină
împărat, desăvârșindu-se totodată și spiritual prin intermediul iubirii.