Relația dintre două personaje

Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai literaturii române,

alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Pornind de la modelul basmului folcloric, autorul reactualizează teme
de circulație universală, dar le organizează conform propriei viziuni,
fuziunea dintre real și fabulos, într-un text narativ mai complex decât
al basmelor populare. George Călinescu a afirmat cu privire la această
operă: ,,Povestea lui Harap-Alb e un chip de a dovedi că omul de soi
bun se vădește sub orice strai și la orice vârstă’’.
Cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creangă, este Povestea lui
Harap-Alb, fiind publicat în anul 1877 în revista Convorbiri literare şi
reprodus ulterior de Mihai Eminescu în ziarul Timpul. Cel mai
reprezentativ basm al lui Ion Creangă, este Povestea lui Harap-Alb,
fiind publicat în anul 1877 în revista Convorbiri literare şi reprodus
ulterior de Mihai Eminescu în ziarul Timpul.
Povestea lui Harap-Alb are ca temă, pe lângă lupta dintre bine şi
rău, scenariul unei aventuri iniţiatice, în decursul căreia eroul se
maturizează. Viziunea despre lume a autorului este populară, dar şi
profund creştină: nu este nevoie să ai puteri supranaturale pentru a
reuşi, ci doar calităţi precum bunătatea, milostenia, curajul, smerenia,
răbdarea, stăpânirea de sine.
Titlul basmului este format din substantivul comun ,,Poveste’’ și
substantivul propriu ,,Harap-Alb’’, acesta sugerând tema basmului:
maturizarea mezinului craiului. La un prim nivel, termenul ,,poveste’’
are sensul de supunere fabuloasă, ruptă din lumea reală, iar numele
personajului, construit oximoronic, uneşte două contrarii, deoarece
primul termen „harap” înseamnă slugă (de culoare neagră), iar al
doilea indică o culoare opusă, şi caracterizează faţa cunoscută,
vizibilă a personajului, care, după jurământul din fântână devine sluga
Spânului. Acest moment coincide însă şi cu o moarte simbolică a
eroului, ceea ce duce şi la o altă interpretare: la începutul călătoriei
sale eroul reuneşte în sine binele şi răul, lumina şi întunericul, iar
rolul Spânului este tocmai de a eroda „negrul” şi de a scoate la lumină
„albul”.
Conflictul textului se află în strânsă legătură cu tema fundamentală,
fiind vorba de unul general, specific basmului, lupta dintre bine și rău,
care permite identificarea unui conflict exterior între cele două forțe
antagonice. Acesta debutează în momentul întâlnirii celor doi, când
fiul de Crai este păcălit de Spân și devine sluga acestuia, fiind
constrâns să respecte cu sfințenie toate regulile impuse. Evoluția
conflictului se bazează pe toate probele la care este supus Harap-Alb,
menite să-l ducă la pierzanie, dar din care iese în cele din urmă mai
puternic. Confruntarea se concretizează prin relația dintre Harap-Alb
și Spân, personaj ce reprezintă răul etern, și este prefigurată de
avertismentul Craiului, de care protagonistul nu ține cont. Acest
aspect indică faptul că, deși personajul basmului este conștient de
prezența răului în lume, nu este pe deplin convins de necesitatea
înlăturării lui. Conflictul se finalizează într-un mod pozitiv, în care
triumfă binele: Harap-Alb este ucis de către Spân, fata Împăratului
Roș îl readuce la viață, iar Spânul sfârșește prin a fi omorât de cal.
Lectura basmului din prisma traseului inițiatic, permite însă
observarea unui conflict interior, ce are legătură evidentă cu dificilul
drum al devenirii. Încă de la început, mezinul nu știe singur cum să
treacă peste încercările vieții, fiind copleșit de teama unui posibil
eșec. În calitatea de slugă, Harap-Alb trebuie să își dovedească
aptitudinile fără a fi recunoscut, de aici și neîncrederea în forțele sale
și lamentările lui permanente. Pentru aducerea fetei Împăratului Roș,
relația cu celelalte personaje demonstrează că începe să cunoască
lumea în diversitatea ei, iar acest aspect subliniază progresul
înregistrat de la statutul inițial. De fapt, pe parcursul probelor la care
este supus de Spân, eroul trebuie să-și învingă propriile slăbiciuni, iar
în momentul în care acest lucru se petrec, conflictul interior dispare,
semn că procesul de maturizare s-a încheiat.
La nivel structural, basmul lui Creangă respectă tiparul narativ al
basmului popular, stabilit de Vladimir Propp în studiul Morfologia
basmului. Situaţia iniţială de echilibru o reprezintă existenţa celor doi
fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt.
Acest prim moment corespunde expozițiunii, ce plasează acțiunea
într-un timp nedefinit („odată”) şi într-un spaţiu nedeterminat („o
ţară”), adică în lumea miraculoasă a poveştilor. Tot aici aflăm că cele
două împărăţii sunt situate la distanţe inimaginabile şi că „pe vremile
acele, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave”. Factorul
disturbator (intriga) este dat de absenţa unui moştenitor la tronul lui
Verde Împărat, care are numai fete. Tulburarea echilibrului are drept
cauză o lipsă relevată de scrisoarea trimisă de Verde-Împărat fratelui
său, pe care îl roagă să îi trimită ,,pe cel mai vrednic dintre nepoţi”, ca
să-i urmeze la tron.
Tiparul narativ este completat de acțiunile de remediere a
lipsei (desfășurarea acțiunii). Craiul probează vrednicia fiilor săi prin
trecerea podului, însă doar Crăişorul reușește să depășească acaestă
primă probă, după o etapă pregătitoare în care a fost ajutat de Sf.
Duminică pentru că a miluit-o cu un ban. Întrucât a reușit să treacă de
acest obstacol -podul- simbolul unei etape noi a vieţii, tatăl continuă
iniţierea sfătuindu-l să se ferească de mul roş şi de cel spân şi îi
dăruieşte pielea de urs. Pornit spre unchiul său, mezinul se rătăceşte în
pădurea-labirint şi îl acceptă pe spân ca slugă a sa, încălcând sfaturile
primite. Coborârea Crăişorului în fântână dovedeşte naivitatea
acestuia, deoarece Spânul îi fură identitatea şi îl transformă în rob,
dându-i numele de Harap-Alb, spunându-i ca va trebui să moară şi să
învie ca să-şi recapete identitatea. Spânul (iniţiatorul) îl va supune la
trei robe: să aducă ,,sălăţi” din Grădina Ursului, pielea cu pietre
preţioase din Pădurea Cerbului şi pe fata Împăratului Roşu. Harap-
Alb le depăşeşte cu ajutorul calului său năzdrăvan, al Sfintei Duminici
şi al celor cinci prieteni himerici, al albinelor şi al furnicilor
Restabilirea echilibrului (punctul culminant) este momentul
când fata Împăratului Roş dezvăluie adevărul despre Harap-Alb,
căruia Spânul îi taie capul, dar este reînviat de către fată cu ajutorul
obiectelor magice (trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă).
Răsplata eroului (deznodământul) constă în alte câteva întâmplări.
Impostorul este ucis de către cal, eroul se căsătoreşte şi este înscăunat
împărat. Astfel, conflictul, lupta dintre bine şi rău, se încheie cu
victoia forţelor binelui.
Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar
reprezintă un erou atipic de basm, deoarece este lipsit de însușiri
supranaturale, fiind construit realist, ca o ființă complexă, care învață
din greșeli și progresează. De aceea este personaj ,,rotund’’, ieșind din
stereotipia superiorității mezinului. Crăișorul este naiv, nu știe să
distingă adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de
aparențe. Are nevoie de expreiența vieții spre a dobândi înțelepciune,
dar se deosebește de frații săi încă de la început, prin bunătate, calitate
răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce o miluiește cu un ban.
Deși are calitățile necesare unui viitor împărat, acestea nu sunt
individualizate de la început, ci le descoperă prin intermediul probelor
la care este supus.
Statutul social este evidențiat prin faptul că s-a născut într-o familie
cu statut social înalt. Acestuia nu-i este menționat numele ci doar
faptul că are doi frați mai mari, el fiind mezinul familiei. La începutul
basmului se oferă date despre unchiul mezinului și verișoarele lui, cu
care nu s-au văzut niciodată, comunicarea interfamiliară lipsind cu
desăvârșire. În plus, acesta își dorește să ocupe o poziție în societate,
schimbându-și statutul social(fiu de crai-slugă-împărat). În final
acesta se căsătorește cu fata Împăratului Roș, ajungând să fie el însuși
împărat.
 Statutul psihologic ne arată faptul că acesta este timid, naiv și ușor
influențabil. Inițial, eroul manifestă o atitudine egoistă, impulsivă și
superioară, lucru demonstrat prin întâlnirea cu Sfânta Duminică și din
încercarea de a găsi calul din tinerețea tatălui său. În urma
transformării lui în slugă, acesta evoluează pe plan psihologic,
devenind perseverant, curajos și solidar cu semenii, lucru care-l ajută
să-și facă prieteni loiali.
Pe plan moral, Harap-Alb dispune de un comportament la limita
moralității. Acesta reprezintă valorile binelui și ajunge să întrunească
toate calitățile necesare unui viitor împărat: bunătatea, hărnicia,
răbdarea, loialitatea, pe care fiicele Împăratului Verde le vor remarca
din prima ,,seamănă a fi mult mai omenos’’.
Spânul este un personaj complex care întruchipează forța răului în
basm și prezintă tipul omului parvenit, ajungând prin viclenie fiu de
crai, nemulțumit în permanență de condiția sa și care obține avantaje
și bogăție prin înșelăciune. Acesta are funcția de mentor spiritual în
dezvoltarea eroului, constituind răul necesar în progresul acestuia.
Pe plan social nu sunt dezvăluite multe aspecte, se poate deduce că
are un statut social jos, reprezentând un om de rând. Nu îi este
menționată familia sau rudele și dorește să obțină o poziție în
societate prin vicleșug, folosindu-se de naivitatea feciorului. În urma
relaționării cu Harap-Alb, Spânul schimă statutul social de la slugă la
presupusul fiu de crai, ca mai la final să i se dezvăluie adevărata
identitate.
Din punct de vedere psihologic, statutul de slugă l-a făcut să
cunoască oamenii și să învețe să-i manipuleze, vrând cu orice preț să
ajungă la putere, astfel șantajând și profitând de lipsa de experiență a
mezinului în a-și atinge scopurile. Acesta ignoră sentimentele
celorlalți, fiind agresiv cu Harap-Alb, dar sigur pe sine și calculat în a
ajunge la putere, ademenindu-l pe fecior la fântână pentru a face
schimbul pozițiilor sociale.
 Spânul dă dovadă de un comportament care iese din sfera
moralității. De îndată ce a inversat statuturile sociale cu Harap-Alb,
acesta devine un om crud, rău doar cu feciorul, cu celelalte personaje
dispunând de un comportament fals. La final, totul este dezvăluit, iar
Spânul își arată adevărata față tuturor, cea a omului răutăcios, perfid
și înșelător. Totuși, el reprezintă răul necesar în dezvoltarea și
dobândirea virtuților necesare viitorului împărat.
Spânul și Harap-Alb ilustrează relația protagonist-antagonist
specifică basmului, având la bază antiteza. Personajul principal
eponim are un loc central în desfășurarea operei, Spânul evoluând din
perspectiva rolului pe care îl joacă în formarea acestuia. Spânul
reprezintă răul necesar în dezvoltarea feciorului, deoarece are rolul în
a-l educa și instrui pe mezin.
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este
întâlnirea mezinului cu Spânul în pădurea labirint, aferent episodului
coborârii în fântână. După ce fiul de crai nu respectă sfatul părintesc
și îl ia pe Spân ca slugă, acesta golește plosca cu apă a tânărului, îl
constrânge să coboare în fântână, folosindu-se de lingușeală și
manipulare. Naivitatea feciorului face posibilă supunerea prin
vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere pentru a-
l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, astfel să devină robul său.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de
opoziții dintre bine și rău: om de onoare-ticălos și cinstit-necinstit.
Naratorul evidențiază diferența între cele două personaje: ,,Fiul
craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea
slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa
părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt,
începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește
noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență. La
ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile
ale unei noi etape existențiale.
 O altă secvență semnificativă este cea de la finalul textului, în care
Harap-Alb se întoarce la curtea Împăratului Verde cu fiica
Împăratului Roș. Spânul este dat de gol și se răzbună pe crai,
retezându-i capul. Fata Împăratului Roș îl învie cu obiectele magice:
apa vie, apa moartă și cele 3 smicele de măr dulce. Această scenă
reprezentând restabilirea echilibrului și pedepsirea răufăcătorului.
Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a
învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească
vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata
împăratului Roș și își respectă până la sfârșit cuvântul dat. De fapt,
răutatea Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea
este încheiată, iar rolul pedagogului rău a luat sfârșit.
În concluzie, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului,
se concretizează în basmul lui Ion Creangă în opoziția de ordin moral
viclenie-naivitate, dar și de ordinul social om de rând/slugă
mincinoasă-fiu de crai/prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei
inițiatice în raport mentor.