Relatia dintre Harap-Alb si Spanul

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată de o diversitate de

personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale sau fabuloase cele din urmă fiind
înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt pozitive sau negative, iar ca importanţă: principale,
secundare sau episodice. O notă aparte inedită, în această lume fabuloasă o au numeroasele relaţii
dintre multitudinea personajelor reprezentante ale forţelor binelui şi ale răului. În basmul cult
,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, la data de 1 august 1877, există
ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care este şi personajul eponim, Harap-Alb, care
stabileşte cu celelalte personaje o diversitate de relaţii, dar cea mai importantă este relaţia sa cu
Spânul, personajul opozant şi negativ, deoarece aceasta este o relaţie specifică, tensionată,
întotdeauna întâlnită între cele două categorii ale oricărui basm: pozitive şi negative.Relaţia dintre
aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor printr-o serie de elemente ale textului: prin
temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi evidenţierea legăturilor cu celelalte personaje ale
basmului, folosindu-se diferite procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaj,După cum se poate observa din
conţinutul basmului, statutul social al celor două personaje este prezentat încă de la începutul
acţiunii, astfel, Harap-Alb apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde
unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale,
deoarece se poartă firesc, fiind un om obişnuit cu calităţi şi defecte, plânge când este dojenit, se
mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când este
pus în faţa unei noi probe.
Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare şi Spânul, care
reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l accepte ca însoţitor şi mai
târziu ca stăpân. În această calitate, Spânul contribuie mai întâi la individualizarea feciorului de crai
şi la dobândirea unei identităţi, numindu-l Harap-Alb.
Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se mai încrezător,
mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un învins şi devine, de-a lungul
acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi trufaş, dorind să-şi impresioneze rudele, iar aceste atitudini
ale personajelor le marchează profund şi profilul moral în care însuşirile lor sunt total diferite.
Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal de la început,
dar care este tolerat în scop formativ:,,Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că
fac pe oameni să prindă la minte…” Harap Alb dovedește calitatea neprețuită a unui fond moral
superior („- Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb,
zise Sfânta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist el reprezintă forțele binelui.
Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu greu malignitatea (,,Hei, hei!
zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea mezinului cu
Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare directă: „Fiul craiului boboc
în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea tânărului face
posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa
în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe ascuțișul paloșului”că-i va da
ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău: om
de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei de împărat la
Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, el se îndrăgostește de tânără, dar onest, își
respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata farmazoană îl demască
pe Spân,care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt, „ răutatea” Spânului îl
dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul „pedagogului rău’’ s-a
încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice, el
reintră în posesia paloșului și primește răsplata: pe fata Împăratului Roș și împărăția.
Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două personaje. Echilibrul inițial-
,,Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde.
Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția. După
încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta
Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat
de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel răpciugos. Dar,
pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece proba craiului și va primi sfaturi
testamentare să se ferească de omul Spân și de Omul Roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat
de Spân. Ajuns la curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb trece prin trei probe: a sălăților din Grădina
ursului, a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor
adjuvante-calul, Sfânta Duminică, crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă,
Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la
curtea Împăratului-Verde, este ucis de Spân și este înviat din nou de fata Împăratului Roș, eliberat
de puterea jurământului. Răufăcătorul este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului este încununată
de nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul
ficțional marcată de întoarcerea la discrepanța socială: ,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe
la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal este cunoscut sub sintagma
de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-
si găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi naivitatea- ,,boboc în felul
său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea sunt
deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască si să-şi pregatească plecarea i se
adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care trebuie să-l
împlinească.
În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb calitățile : ,,Harap-Alb, sluga
lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult mai omenos”. Naratorul notează
comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două personaje: ,,Vița de
vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează direct: ,,Spânul, bodrogănind
din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.
Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în relație cu alte
personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje fantastice, ,,era
tovarăs, era părtaș la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv și înșelător prin
acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.
Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două concepții asupra vieții. Pentru
Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă concepția conform căreia
valorile pozitive sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de
nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin cele două personaje, răul va
fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface constant organicitatea.
In concluzie,perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea” lui
Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de rând-slugă
mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.
Dintre toate aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade, se poate observa că, deşi
cele două personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează reciproc în evoluţia lor,
destinele lor se împletesc, se condiţionează aflându-se într-un raport de complementaritate. Spânul
contribuie la maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin comportarea sa ireproşabilă îl determină pe
Spân să devină mai pretenţios, mai orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi va grăbi sfârşitul,
astfel, Harap-Alb parcurge un drum al iniţierii, al devenirii pe când Spânul merge inevitabil pe calea
degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de răutate. Concluzionândasupra celor
prezentate putem constata că relaţia dintre cele două personaje este prezentă şi evoluează pe
întregul parcurs al acţiunii, indiferent de momentele subiectului într-un conflict permanent şi puternic,
deoarece ele sunt construite pe baza opoziţiei pozitiv-negativ.