Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este

populată de o diversitate de personaje, care au un rol şi un statut bine
definite, fie că sunt reale sau fabuloase cele din urmă fiind înzestrate cu
puteri supranaturale, fie că sunt pozitive sau negative, iar ca importanţă:
principale, secundaresau episodice. O notă aparte inedită, în această lume
fabuloasă o au numeroasele relaţii dintre multitudinea personajelor
reprezentante ale forţelor binelui şi ale răului. În basmul cult ,,Povestea
lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, la data de 1
august 1877, există ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care
este şi personajul eponim, Harap-Alb, care stabileşte cu celelalte
personaje o diversitate de relaţii, dar cea mai importantă este relaţia sa
cu Spânul, personajul opozant şi negativ, deoarece aceasta este o relaţie
specifică, tensionată, întotdeauna întâlnită între cele două categorii ale
oricărui basm: pozitive şi negative.
Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor
printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin acţiune, prin
construirea conflictului şi evidenţierea legăturilor cu celelalte personaje
ale basmului, folosindu-se diferite procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaje
După cum se poate observa din conţinutul basmului, statutul social al
celor două personaje este prezentat încă de la începutul acţiunii, astfel,
Harap-Alb apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi
corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare, însă nu are puteri
supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind
un om obişnuit cu calităţi şi defecte, plânge când este dojenit, se mânie şi
îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de
fiecare dată când este pus în faţa unei noi probe.
Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi
prefăcut, apare şi Spânul, care reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l
oblige pe feciorul de crai să-l accepte ca însoţitor şi mai târziu ca stăpân.
În această calitate, Spânul contribuie mai întâi la individualizarea
feciorului de crai şi la dobândirea unei identităţi, numindu-l Harap-Alb.
Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător,
dovedindu-se mai încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor
săi, pe când Spânul este un învins şi devine, de-a lungul acţiunii, simbolul
stăpânului intolerant şi trufaş, dorind să-şi impresioneze rudele, iar aceste
atitudini ale personajelor le marchează profund şi profilul moral în care
însuşirile lor sunt total diferite.
 Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi
îndepărtat de cal de la început, dar care este tolerat în scop formativ:,,Și
unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni
să prindă la minte…” Harap Alb dovedește calitatea neprețuită a unui fond
moral superior („- Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima
ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”). În conflictul
dintre protagonist și antagonist el reprezintă forțele binelui. Spânul este
rău și plin de ură nejustificată, invidios, mascându-și cu greu malignitatea
(,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).
Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele
două personaje
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este
întâlnirea mezinului cu Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în
fântână; caracterizare directă: „Fiul craiului boboc în felul său la trebi de
aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea tânărului
face posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în
fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să
devină robul lui și să jure „pe ascuțișul paloșului”că-i va da ascultare întru
toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de
opoziții dintre bine și rău: om de onoare – ticălos; om de origine nobilă –
slugă; cinstit – necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul.
Aducerea fetei de împărat la Spân este cea mai dificilă încercare,
deoarece pe drum, el se îndrăgostește de tânără, dar onest, își respectă
jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata
farmazoană îl demască pe Spân,care crede că Harap-Alb a divulgat
secretul și îi taie capul. De fapt, „ răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou
de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul „pedagogului rău’’ s-
a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu
ajutorul obiectelor magice, el reintră în posesia paloșului și primește
răsplata: pe fata Împăratului Roș și împărăția.
Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj,
semnificative pentru relația între cele două personaje, din seria: acțiune,
conflict, modalități de caracterizare, limbaj.
Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două
personaje. Echilibrul inițial- ,,Amu cică era o dată un crai care avea trei
fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului Verde. Fără urmași la
tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce
împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de
o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele
și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de
aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe
calul cel răpciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat
de aceștia. Va trece proba craiului și va primi sfaturi testamentare să se
ferească de omul Spân și de Omul Roș. Încalcă primul sfat lăsându-se
înșelat de Spân. Ajuns la curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb trece prin
trei probe: a sălăților din Grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii
fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul,
Sfânta Duminică, crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă,
Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Cultivă calități și se îndrăgostește
de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului-Verde, este ucis de
Spân și este înviat din nou de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea
jurământului. Răufăcătorul este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului
este încununată de nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul are
funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de întoarcerea
la discrepanța socială: ,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi,
cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator,
de către celelalte personaje sau prin autocaracterizare. La început,
personajul principal este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” întrucât
nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic
să-si găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de
experienţă şi naivitatea- ,,boboc în felul său”. Prin intermediul
autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea
sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască si să-
şi pregatească plecarea i se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind
convinsă că tânărul are un destin strălucit pe care trebuie să-l
împlinească.
În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb
calitățile : ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi
seamană a fi mult mai omenos”. Naratorul notează comentariul său
printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două
personaje: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân
naratorul notează direct: ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-
și ascundă ura”.
Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect.
Harap-Alb este în relație cu alte personaje respectuos si supus, modest și
milostiv. Pentru cele cinci personaje fantastice, ,,era tovarăs, era părtaș la
toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv și înșelător
prin acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.
Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două
concepții asupra vieții. Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Trimful
lui Harap-Alb validează însă concepția conform căreia valorile pozitive
sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține
de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune prin
cele două personaje, răul va fi învins de bine și lumea căzută în
dezechilibru își va reface constant organicitatea.
Concluzia
Perechea antagonist-protagonistspecifică basmului se caracterizează în
„povestea” lui Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar
și de ordin social: om de rând-slugă mincinoasă, iar la nivelul călătoriei
inițiatice în raportul mentor-învățăcel.
Dintre toate aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade,
se poate observa că, deşi cele două personaje sunt prezentate în antiteză,
ele se influenţează reciproc în evoluţia lor, destinele lor se împletesc, se
condiţionează aflându-se într-un raport de complementaritate. Spânul
contribuie la maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin comportarea sa
ireproşabilă îl determină pe Spân să devină mai pretenţios, mai orgolios şi
mai dornic de mărire, ceea ce îi va grăbi sfârşitul, astfel, Harap-Alb
parcurge un drum al iniţierii, al devenirii pe când Spânul merge inevitabil
pe calea degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de
răutate. Concluzionândasupra celor prezentate putem constata că relaţia
dintre cele două personaje este prezentă şi evoluează pe întregul parcurs
al acţiunii, indiferent de momentele subiectului într-un conflict permanent
şi puternic, deoarece ele sunt construite pe baza opoziţiei pozitiv-negativ.