Povestea lui Harap-Alb

-Ion Creangă-
-relația dintre două personaje-

Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, publicat în 1877 în

cadrul revistei „Convorbiri literare”, constituie o sinteză a filosofiei
populare, concentrată pe lupta dintre fatalitatea răului și idealizarea
binelui.
Prin spectrul viziunii sale distincte, Creangă conturează călătoria
inițiatică a fiului de crai. Personajele evidențiate sunt Harap-Alb si Spânul.
Relația dintre protagonist și antagonist are drept fundament o serie de
incompatibilități de statut între cei doi.
Statutul social al protagonistului se modifică pe parcursul acțiunii.
Harap-Alb este un personaj dinamic, care suferă un decalaj social intens.
Inițial, apare în ipostaza privilegiată a mezinului craiului, căutând să-și
depășească condiția. Acest statut se schimbă odată cu întâlnirea cu
Spânul, implicit din momentul coborârii în fântână, când fiul craiului îi jură
acestuia loialitate și devine supusul său. Deznodământul basmului aduce
recâștigarea statutului prin moarte si renastere, fiul de crai eliberându-se
de promisiunea către Spân și devenind împărat.Statutul social al spânului
este unul marginal, dornic de parvenire. Intenția sa este de a îl subjuga pe
fiul de crai. Spânul este un orator convingător, el găsind metode eficiente
de a-l manipula pe fiul de crai. La ultima probă, însă, își pierde stăpânirea
de sine și își arată intențiile meschine în fața celorlalți. Personajul recurge
mereu la vicleșug pentru a-și atinge scopul. Paradigma mentor - învățăcel
este esența drumului inițiatic parcurs de Harap-Alb. Spânul preia postura
unui pedagog cu intenții rele, însă vitale pentru evolutia fiului de crai : ,,și
unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni
să prindă la minte’’.
Statutul psihologic este în interdependență față de cel social. Eroul este
într-o evoluție constantă, de la naivitate la înțelepciune. Primele întâlniri cu
ajutoarele sale, Sfânta Duminică și calul, pun în lumina incapacitatea
protagonistului de a distinge adevărul de aparențe. După ce iese din
împărăția tatălui său, fiul de crai se rătăcește în pădure. Astfel, încalcă
sfatul tatălui de a se feri de omul spân și își ia drept călăuză un spân
viclean. Dacă naivitatea este o condiție necesară inițierii fiului de crai,
altruismul este calitatea sa înnăscută, care facilitează transformarea
personajului. Prima dovadă de bunătate este proba milosteniei, când fiul
craiului îi oferă unei bătrâne un ban : ,,Ține, mătușă, de la mine mai puțin și
de la Dumnezeu mai mult’’. Pe parcursul călătoriei, protagonistul își
demonstrează generozitatea față de furnici și albine, pe care le ajută
necondiționat. Spânul îi cere să îi aducă salate din Grădina Ursului, pielea
cu pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata Împăratului Roș.
Harap-Alb își confirmă curajul prin trecerea primelor două probe cu
ajutorul obiectelor magice oferite de Sfânta Duminică.
Statutul moral al lui Harap-Alb este definit de loialitate, deoarece el îi
promite Spânului că îl va sluji până la moarte și își respectă jurământul, în
ciuda tuturor obstacolelor. Pentru erou, aducerea fiicei Împăratului Roș
este cea mai dificilă încercare, pentru că, deși se îndrăgostise de ea, el nu îi
mărturisește fetei adevărata sa identitate.
Relația dintre Harap-Alb și Spân evoluează previzibil, iar cei doi sunt
prezentați pe baza conflictului tematic, unul reprezentând binele, iar
celălalt răul. De la o relație de falsă amiciție, în care Spânul dorea să se
apropie de fiul de împărat pentru a-i lua statutul, cei doi ajung într-una de
ură și dorință de răzbunare.
O primă secvență semnificativă pentru ilustrarea relației dintre personaje
este scena coborârii în fântâna. Spânul varsă apa din pleosca
protagonistul și-l convinge să coboare în fântână, viclenia antagonistului
determinând schimbarea destinului fiului de crai. La nivel simbolic,
coborârea în fântână reprezintă reconditionarea protagonistului, sub
numele Harap-Alb, cu o altă misiune, slujirea răului, petleciuită de un
jurământ. Secvența surprinde prima confruntare reală dintre bine și rău,
cel din urmă reușind să răzbată prin viclenie și, totodată, declanșând
procesul de inițiere al eroului. Relevantă pentru relația personajelor este și
secvența narativă de la finalul basmului. Spânul, începând să
conștientizeze că Harap-Alb s-a maturizat, decide să-l ucidă încă din
momentul în care îl trimite după fata împăratului Roș. Spânul îl pedepsește
pe protagonist tăindu-i capul, însă moartea acestuia este urmată de
reînvierea sa și de eliberarea de sub jurământ.
Un element semnificativ de structura este caracterizarea personajelor.
Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct. Naratorul evidenţiază
naivitatea fiului de crai: ,,boboc în felul său”. Prin intermediul
autocaracterizării, fiul craiului îi mărturisește Spânului: ,,din copilăria mea
sunt deprins a asculta de tată”. De asemenea, Sfânta Duminică i se
adresează protagonistului cu ,,luminate crăişor”, sugerând convingerea că
tânărul are un destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească. În schimb,
naratorul îl descrie pe Spân drept o ființă plină de dispreț : ,,Spânul,
bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”. Totodată, cele două
personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este prezentat în
relația cu alte personaje drept respectuos, modest și milostiv. Pentru cele
cinci personaje fantastice, ,,era tovarăș, era părtaș la toate,(…) prietenos cu
fiecare”. Spânul este abuziv, agresiv și înșelător prin acțiunile, vorbele și
relația sa cu ceilalți.
Un alt element de structură și compoziție semnificativ este conflictul
dintre bine și rău. Atât eroul,cât și anti-eroul, apelează la propriile calități
pentru a-și salva viața (Harap-Alb), respectiv pentru a-și obține scopul de a
deveni împărat (Spânul). Astfel, curajul și determinarea îl ajută pe
protagonist să treacă prin ritualul de inițiere constituit din probele impuse
de către antagonist, iar intuiția și viclenia îi asigură Spânului confortul
temporar. Harap-Alb este omorât, însă conflictul se încheie abia după
răzbunarea calului credincios care îl omoară pe Spân, răul fiind astfel
anihilat. Este un final simbolic în care, prin moartea și reînvierea
protagonistului, acesta își redobândește statutul și își poate îndeplini
destinul. Victoria binelui, recompensată cu împărăția, este dovada
calităților eroului.
Deși pe parcursul acțiunii relația dintre protagonist și antagonist
este antitetică, deznodământul marchează necesitatea influenței Spânului
in maturizarea lui Harap-Alb, care ajunge să fie pregătit psihic și moral
pentru viitorul său rol de împărat.