Harap-Alb este personajul principal al basmului cult „Povestea lui Harap-Alb” de Ion

Creangă și ilustrează chipul tânărului neinițiat și naiv care trebuie să parcurgă drumul spre
maturizare. Deși este personajul principal al basmului, acesta nu are puteri supranaturale. El
este un personaj pozitiv și individual, ilustrând binele din basm, fiind o ființă complexă care
învață din greșeli și progresează. Din punct de vedere social, statutul inițial al eroului este cel
de neinițiat, fiul mic al craiului, având un rol important în ierarhia lumii. Ca trăsături morale,
se poate observa naivitatea personajului, neștiind să deosebească adevărul de minciună, să
vadă caracterul unui om dincolo de aparențe. În ceea ce privește statutul psihologic, el se
deosebește de frații lui încă de la început, bunătatea lui fiind răsplătită atât de Sfânta
Duminică, cât și de prietenii pe care îi întâlnește în drumul său. Harap-Alb este de asemenea
un om de cuvânt, acest fiindu-i loial spânului până la sfârșitul jurămintelor. Se dovedește a fi
descurcăreț, reușind să treacă cu bine peste toate probele la care este supus. El este surprins pe
parcursul firului narativ într-o continuă evoluție, astfel că dacă la început se prezintă un fiu de
crai la sfârșitul basmului el ia ipostaza unui adevărat împărat.

Harap-Alb este caracterizat în mod direct de către narator și alte personaje, însă
caracterizarea indirectă, din faptele, limbajul și din numele său, predomină cu desăvârșire.
Lipsa de maturitate inițială este subliniată prin caracterizarea directă a naratorului: „Fiul
craiului, boboc în felul său la trebi de aiste”. Timiditatea lui este evidențiată prin reacțiile sale
(„se face roș”), iar sinceritatea sa reiese din spusele naratorului: „spune verde în ochi”.
Numele lui are sensul de „rob alb” deoarece „harap” înseamnă „negru, rob”. Devenit sluga
spânului, își asumă numele de Harap-Alb, dovedind în același timp loialitate și credință față
de stăpânul său, întrucât jurase pe paloș. Prietenia lui reiese în mod indirect din acțiunile pe
care le ia, începând cu bunătatea și ajutorul dat Sfintei Duminici, albinelor și furnicilor.

Una dintre trăsăturile lui Harap-Alb evidențiate este naivitatea acestuia, scena coborârii în
fântână surprinzând cel mai bine această trăsătură. După o vreme, fiul de crai și spânul ajung
într-o poiană în care este o fântână adâncă. Spânul coboară, umple plosca cu apă și mai stă
puțin pentru a se răcori. Ieșind din ea, îl îndeamnă pe fiul craiului să facă la fel iar îndată ce
intră, spânul pune un capac pe fântână. Îl pune să jure că îl va sluji și se va da drept nepotul
lui Verde-Împărat până când va muri și va învia, amenințându-l cu moartea. Scena are în plan
simbolic semnificația grotei, spațiu al nașterii și al regenerării, coborârea în infern sau chiar
trecerea la un alt plan al existenței. Acoperirea fântânii de către spân cu un capac sugerează o
moarte simbolică la care este supus feciorul de crai, încheierea unei etape a vieții lui din care
va apărea un om care va lupta pentru a-și câștiga identitatea. Această coborâre reprezintă
pentru eroul basmului începutul sclaviei lui în slujba spânului și totodată începutul
conflictului dintre bine și rău. Schimbarea numelui și a identității reprezintă începutul inițierii
spirituale, unde va fi condus de Spân. Astfel, personajul intră în fântână naiv fecior de crai
pentru a deveni Harap-Alb, rob al spânului care joacă rolul inițiatorului.

O altă trăsătură a personajului principal este loialitatea, calitate ilustrată la finalul

basmului. Harap-Alb se întoarce cu fata Împăratului Roș la împărăție unde îi așteaptă cu toții.
În momentul în care spânul o ia în brațe pe fata împăratului, ea îl împinge și dezvăluie
adevărata identitate a lui Harap-Alb. Atunci, spânul îi taie capul băiatului, iar calul lui îl
aruncă pe spân în înaltul cerului, după care fata îl reînvie pe Harap-Alb cu rămurelele de măr
dulce și apa vie și apa moartă. Odată cu moartea acestuia, el se eliberează de promisiunea
făcută de spân și devine astfel liber. Momentul decapitării lui Harap-Alb are o semnificație
aparte, sugerând încheierea procesului de inițiere și întoarcerea la propria identitate fără a-și
încălca jurământul față de spân în tot acest timp. Ca și în basmele populare, echilibrul este
restabilit prin învingerea forțelor răului de către cele ale binelui: Harap-Alb, înviat de fata
Împăratului Roș, obține conducerea împărăției și se căsătorește cu ea. Nunta simbolizează
schimbarea statutului social, fiul craiului devenind împărat, confirmând maturizarea eroului.

Conflictul principal al textului este cel dintre bine și rău, respectiv dintre Harap-Alb și
spân. Acest conflict apare odată cu coborârea în fântână a fiului craiului și continuă pe tot
parcursul desfășurării acțiunii prin intermediul probelor la care este supus personajul
principal, spânul dorind astfel să scape de acesta. Conflictul ia sfârșit atunci când personajul
principal este înviat de fata împăratului Roș iar calul acestuia îl aruncă pe spân în înaltul
cerului. Un alt conflict este cel interior, suferit de Harap-Alb care vrea să își depășească
condiția și să-i demonstreze tatălui său că este vrednic să pornească la drum, după ce este
singurul dintre cei trei frați care reușește să treacă peste proba podului. Prin intermediul
probelor la care este supus, Harap-Alb evoluează, astfel încât de la un băiat naiv ajunge să
devină un bărbat curajos pe plan moral și totodată împărat pe plan social.

În concluzie, pot spune că Harap-Alb nu este un personaj obișnuit al basmelor, căci

evoluția sa reflectă concepția despre lume a scriitorului prin umanizarea fantasticului.
Protagonistul trece printr-o serie de probe, învață din greșeli și progresează, maturizându-se
pentru a deveni împărat.