Eseu despre construcția personajului

în opera „Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creangă
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în revista „Convorbiri literare”, la 1 august 1877. A fost
considerată „ însăși sinteza basmului românesc. Toată filosofia noastră populară, între fatalitatea
răului și ideala căutare a binelui, se lămurește în încercările grele ale fiului de împărat”(Pompiliu
Constantinescu).
Poveștile lui Ion Creangă au fost publicate în revista „Convorbiri literare”, în perioada
1875-1878 și reprezintă latura cea mai cunoscută a creației sale. Originalitatea lor constă în
deplasarea accentului de la epic la moral, de la general la particular, în individualizarea foarte
clară a eroilor, în reducerea fantasticului la dimensiunile verosimilului, în apropierea de firesc,
ceea ce l-a determinat pe Garabet Ibrăileanu să le considere „adevărate nuvele din viața de la
țară”.
La fel ca în basmele populare, în „Povestea lui Harap-Alb”, Creangă păstrează
neschimbată tema basmului – lupta dintre forțele binelui, reprezentate de Harap-Alb, Sfânta
Duminică, cal, cei cinci uriași, și forțele răului, întruchipate de Spân și Împăratul Roșu. Această
temă este completată de cea a destinului pe care personajul principal trebuie să și-l
îndeplinească parcurgând un drum inițiatic, menit a-l determina să descopere lumea, dar mai ales
să se descopere pe sine: Sfânta Duminică este cea care-i prezice că va ajunge un împărat mare si
puternic(„Puțin mai este și-ai să ajungi împărat care n-a mai stat altul pe fața pământului așa de
iubit, de slăvit si de putere”). Basmul trasează ideea ciclicității umane, întrucât protagonistul
urmează să parcurgă același traseu inițiatic ca și tatăl său în tinerețe, de aceea îi cere acestuia
hainele de mire, armele și calul din tinerețe.
Aceste teme sunt completate cu câteva motive specifice basmului popular: motivul
împăratului fără urmaș, motivul superiorității mezinului, motivul probelor, motivul călătoriei,
motivul inversării rolurilor, motivul căsătoriei si cel al recompensei.
• Statutul social, psihologic, moral ( 6p)
Harap-Alb este un erou atipic de basm, deoarece nu are puteri supranaturale și nici însușiri
excepționale ,personaj realist, simbolic pentru anumite tipologii umane: tipul naivului, tipul
omului cinstit, tipul eroului. De asemenea, este personaj eponim, rotund, prezentat în evoluție,
basmul fiind astfel un bildungsroman . Un rol definitoriu în maturizarea lui Harap-Alb, care nu
se cunoaște pe sine și nu cunoaște lumea, îl au Sfânta Duminicã, dar mai ales Spânul. Acțiunea
basmului se constituie prin înlăntuirea mai multor episode narative, statutul personajelor
conturându-se treptat, iar accentul, în confruntarea bine-rău, se desfășoară în plan interior, între
defecte și calități. In plan social, Harap-Alb este un tânăr fiu de Crai, care pleacă spre capătul
pământului, pentru a deveni moștenitorul unui scaun împărtesc, la curtea unchiului său,
împăratul Verde;
În incipit, din punct de vedere social, Harap-Alb este conturat ca un fiu de crai, ce
pleacă înspre împărăția unchiului său pentru a ocupa statutul de împărat, aspect sugerat de
unchiul său în scrisoarea trimisă către fratele său, Craiul, în care-i explică faptul că nu are urmaș
masculin la tron și dorește ca unul din nepoții lui, cel mai vrednic, să îi ia locul. Eroul are un
destin comparabil cu al tatălui, care a reușit în viață. Armele și hainele tatălui exprimă
perpetuarea valorilor de la o generație la alta, nu numai statutul. Nobil prin naștere, va reuși să
câștige respectul celorlalți doar după depășirea încercărilor prin care va trece. Este cel mai mic
dintre cei trei fii pe care îi are craiul, punând în lumină motivul literar al mezinului, al prâslei.
Spectaculoasă și dramatică este înrobirea sa, schimbarea radicală a statutului social de către
Spân generând începutul formării. La finalul operei , maturizarea eroului este deplină și acesta
devine împărat.
Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este un tânăr curajos, curios, onest și puternic
care se ține de promisiunile făcute, acționând după dorințele sale, ignorând avertismentele tatălui
său , înaintea plecării acestuia de acasă. La început este un băiat naiv, sufletist, cu caracter
juvenil, ce dorește să relaționeze cu persoanele din jurul său, treptat ajunge supus unui antagonist
din cauza naivității, iar în final devine un împărat matur și experimentat. În termeni psihologici,
avem șansa să explorăm, ca cititori, destinul unui tânăr care cunoaște atât mărirea, cât și
decăderea. Adâncimile psihologice sunt o caracteristică a basmului cult, iar una dintre replicile
Sfintei Duminici, simbol al moralei creștine, ne arată că un monarh luminat trebuie să cunoască
nu doar prin empatie soarta supușilor: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, (...) vei crede
celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e năcazul”. Latura psihologicã a lui Harap-Alb
este dezvaluită permanent ca un teritoriu al transformărilor: personaj complex, simbolizează
nobletea și sensibilitatea sufletului omenesc.
Statutul moral al eroului relevă transformarea băiatului naiv într-un reprezentant al
binelui. Dacă la început este doar mezinul neexperimentat, cu caracter juvenil, în final
dobândește experiența despre viață necesară unui împărat , are calitățile unui lider, acestea nu
sunt evidențiate de la început, ci le descoperă pe parcursul drumului, prin intermediul probelor la
care este supus . Onestitatea, milostenia, generozitatea, priceperea, blândețea sunt trăsături care
conturează un temperament neașteptat, atipic pentru un erou de basm.
• Două scene semnificative pentru evoluția personajului ( 6p)
O scenă reprezentativă pentru evidențierea naivității și a lipsei de experiență a eroului
este cea a coborârii în fântână . Fântâna este una atipică, deoarece nu are roată, este ispititoare și
reprezintă, prin răcoarea pe care o oferă, un alt tărâm, diferit de cel în care se afla crăișorul.
Coborârea în fântână reprezintă, de fapt, coborârea în infern, care are valoare inițiatică,
personajul descoperind adevărata față a Spânului. În același timp, coborârea în fântână
echivalează și cu un botez, protagonistul primind de la Spân un nume, care îl individualizează și
îi definește noua identitate, cea de slugă. Numele de „Harap-Alb” este un oximoron care indică
statutul de slugă de origine nobilă, dar și drumul pe care personajul îl are de parcurs, de la
recunoaștere, inocență, la cunoaștere și maturitate. Putem observa că fiul de crai parcurge un
drum descendent din momentul întâlnirii Spânului, până când devine sluga sa. Naratorul îl
caracterizează direct : „era boboc în felul său la trebi de-astea”. Spânul îl va transforma la ieșirea
din fântână în sluga sa, luându-i complet identitatea, schimbare pecetluită de un jurământ care îl
aduce pe fiul de crai într-o ipostază opusă celei inițiale.
O altă scenă semnificativă pentru relevarea altei trăsături a protagonistului, loialitatea,
este cea a dezlegării de jurământ. Când se întoarce la împărăția lui Verde împărat, însoțit de fata
Împăratului Roș, Harap-Alb își respectă cuvântul dat. Loial Spânului, acesta ascunde adevărul,
dar fata împăratului îl demască pe Spân. Răzbunător, acesta îl decapitează pe erou . Lui Harap-
Alb i se taie capul, ca să moară robul și el sã renască sub auspiciile libertății spirituale. lubirea îi
înnobilează viata, astfel că fata împãratului Roș îi redă paloșul, consfințind victoria binelui în
viața sa. ,,Ștergându-se cu mâna la ochi” , Harap-Alb se trezește din somnul rău al ignoranței ,
apoi primește binecuvântarea împăratului și sărutul celei dragi. Astfel este un om împlinit.
Harap-Alb îsi dovedeste noblețea sufleteascã, pentru că prefuiește jurământul făcut cu Spânul,
nu îl rupe, deși ar fi putut, fiind un om deosebit, pentru care onoarea cuvântului dat este cea mai
mare virtute.Tânărul readus la viață este eliberat de blestemul Spânului (,,Mă vei sluji cu
credință până îi muri și iar îi învie”) . Echilibrul este restabilit prin răsplata eroului și pedepsirea
răufăcătorului -motive specifice basmului . Răsplata este dublă: se căsătorește cu fata pe care o
iubește și moștenește tronul unchiului său . Nunta împărătească, funcția pe care V. I. Propp o
prezintă ca ultim pas în orice basm ( „Morfologia basmului” ), se transformă în deznodământ .
• Analiza a două elemente de structură, compoziție și sau limbaj( 6p)
Un prim element de structură , reprezentativ pentru evoluția eroului, îl constituie
modalitățile de caracterizare sunt reprezentative în prezentarea protagonistului .
 Caracterizarea directă a acestuia este realizată de la început de narator, ca fiind unul
dintre cei trei fii ai craiului, mezinul, „boboc în felul său”, ,,slab de înger”, ,,mai fricos ca o
muiere”, de alte personaje- Spânul îl consideră „fecior de lele” și Sfânta Duminică „luminate
crăișor” , aceste structuri indicând lipsa de experiență și naivitatea mezinului . Respectul față
de tată se remarcă din replica prin care eroul se autocaracterizează, când îi mărturișește Spânului
: „din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata”. Din punct de vedere fizic, naratorul nu oferă
multe informaţii despre aspectul lui Harap-Alb. El este caracterizat în mod direct de către
verişoarele lui: “Şi din ceasul acela, au început a vorbi între ele (…) că Harap-Alb, sluga lui, are
o înfăţişare mult mai plăcută.”
Caracterizarea indirectă a acestuia reiese din acțiunile si probele pe care le parcurge
până la momentul sosirii la împărăție. Prima probă, a milosteniei, relevă caracterul milostiv al
acestuia față de Sfânta Duminică, deghizată in cerșetoare, acesta oferindu-i o monedă, iar în
schimb ea își dezvăluie identitatea și îl ajută la depășirea următoarelor probe. A doua probă la
care este supus fiul de crai este proba curajului sau proba podului , acesta reușind să treacă de
testul tatălui său deghizat în urs și ascuns sub pod. A treia probă este cea a pădurii labirint, acesta
refuzând oferta Spânului deghizat, de două ori, a treia oară acceptându-i tovărășia, deoarece nu
cunoștea locurile. De asemenea, această probă determină și botezul fiului de crai, care primește
numele de Harap-Alb de către Spân ca și consecință a nerespectării interdicției tatălui său(harap-
slugă închisa la piele, dar în text făcând referire la schimbarea statutului, care din fiu de crai
devenise sluga Spânului și adjectivul „alb” ce desemnează, pe de o parte, originea nobilă a
eroului și, pe de altă parte , naivitatea și lipsa de experiență a personajului). În final, datorită
aspectului fizic mai plăcut al băiatului decât al Spânului, le face pe fete, verișoarele lui Harap-
Alb ,să-și deschidă ochii mai bine și să analizeze cursa în care le intrase verișorul ”. Felul de a
vorbi al personajului evidențiază, indirect, tipul tânărului humuleștean, graiul fiindu-i presărat cu
expresii populare și regionalisme .
Conflictul este generat de scrisoarea primită de la Verde-Împărat, care își roagă fratele să-
l trimită pe unul dintre fiii săi ca urmaș vrednic de tron. Ambiția fiecăruia dintre cei trei băieți al
craiului este surprinsă de Ion Creangă, intrând într-o competiție pentru șansa de a deveni
conducătorul unui regat și, implicit, de a fi feciorul demn de stima tatălui.
Eșecul cel doi frați, cel mare și mijlociu, determină mâhnirea și reproșurile craiului: „ia
spuneți-mi, rușinea unde o puneți? Din trei feciori cât are tata, niciunul să nu fie bun de nimica?!
{...} Să umblați numai așa,frunza frăsinelui, toată viața voastră și să vă lăudați că sunteți feciori
de craiu, asta nu miroase a nas de om...”.
Conflictul lăuntric al mezinului este surpins, în acest episod, prin notații organice: se face
„roș cum îi gotca” și „începe a plânge în inima sa”. Dar acest tip de conflict rămâne unul
secundar, descoperit încă o dată doar în scena în care Harap-Alb, copleșit de dificultățile
misiunilor încredințate de Spân, se lasă tentat de gândul sinuciderii: „Se vede că m-a născut
mamaîntr-un ceas rău sau nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc în fața lui Dumnezeu. Mă
pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste”. Însă basmul nu este
interesat de adâncimi psihologice, ci de spectaculosul întâmplărilor și al conflictelor exterioare,
așa că accentul se pune pe măreția faptelor și pitorescul eroilor.
Ca în orice basm, și în „Povestea lui Harap-Alb” sunt prezente o serie de clișee
compoziționale, precum formula inițiale(„Amu cică era odată”), formule mediane(„se cam duc la
împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai este”), prin care se
menține atenția cititorilor și se face legătura dintre episoadele narative și formula finală(Și-a
durat veselia ani întregi, și acum mai ține încă,cine se duce pe acolo bea și mănâncă, iar pe la
noi cine are bani bea și mănâncă,iar cine nu, se uită și rabdă”)cifre magice, obiecte magice(apa
vie, apa moarta și cele trei smicele de măr dulce), personaje ajutătoare(calul, Sfânta Duminică,
furnicile, albinele, cei cinci uriași), donatori(tatăl, Regina Furnicilor, Regina Albinelor) și
personaje cu puteri supranaturale(cei cinci uriași enumerați mai sus).
 Incipitul în „Povestea lui Harap-Alb” este reprezentat de formula inițială: „Amu cică era
odată, într-o țară”, al cărei rol este de a realiza legătura dintre planul realității și cel fabulos. În
cadrul formulei inițiale se observă distincția dintre timpul povestirii(redat prin adverbul de timp
„amu”) și timpul „odată”, timpul mitic al evenimentelor.
Elementele de originalitate ale formulei inițiale sunt reprezentate de prezența structurii
„cică”, prin care se arată că naratorul nu își asumă veridicitatea întâmplărilor,și de lipsa
comparației „ca niciodată” ,ce conduce la pierderea unicității evenimentelor. Se pune astfel în
evidență, încă de la început, caracterul realist al textului.
În incipit sunt prezentate și reperele spațio-temporale, „o țară” și „odată”, ambele situate în
sfera vagului, a ambiguității și a nedeterminării, asigurând universalitatea evenimentelor și a
personajelor. Totodată este surprinsă situația de echilibru: un crai avea trei feciori.
Finalul basmului „Povestea lui Harap-Alb” este unul închis, reprezentat de victoria binelui
asupra răului, prin uciderea Spânului de către cal. De asemenea, este un final fericit, fiul de crai
încheindu-și călătoria inițiatică prin care și-a dobândit calitățile de erou și fiind recompensat atât
prin casatoria cu fiica Împăratului Roșu, cât și prin dobândirea împărăției unchiului său.
Basmul se încheie cu dimensiunile hiperbolice ale nunții împărătești, nuntă unde a participat
naratorul însuși, care se autocaracterizează ironic, descriindu-se drept: „un păcat de povestariu,
fără bani la buzunariu”.
Formula de încheiere(„Și-a durat veselia ani întregi, și acum mai ține încă, cine se duce pe
acolo bea și mănâncă, iar pe la noi cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu se uită și rabdă.”) are
rolul de a realiza transferul cititorului din universul fabulos, unde totul este posibil, în universul
real. Formula cuprinde și o succintă reflexie asupra realității sociale, punând problema inechității
sociale, ceea ce reprezintă o marcă a originalității lui Creangă.
Relația dintre incipit și final pune în evidență organizarea simetrică a textului, formula
inițială și cea finală realizând legătura dintre universul fabulos al scriitorului care se
îndepărtează, prin note realiste, de stereotipia formulelor consacrate ale speciei.
În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, unde realul se împletește cu
fabulosul, binele învinge răul, având elemente diferite de celelalte basme, nerespectând tiparul
comun, umanizând personajul principal, fără a-i atribui elemente fantastice, și necondiționându-l
de o anumită poziție, aceasta fiind schimbătoare(de la fiu de crai la slugă, de la slugă la împărat).