Profesor Iulian Negură

Limba şi literatura română

Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
Particularităţi de construcţie a unui personaj

Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a
lăsat posterității o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul și spontaneitatea literaturii populare.
Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” (Nicolae Ciobanu, Între imaginar și
fantastic în proza românească), se dezvoltă pe un tipar narativ tradițional, particularizat prin intervențiile
autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare, în funcție de propriile structuri
mentale și de propriile concepții. Publicat în revista Convorbiri literare (1 august 1877), basmul Povestea
lui Harap-Alb a fost reprodus de Mihai Eminescu, în același an, în ziarul Timpul, iar peste aproape un
deceniu a cunoscut prima traducere în limba germană, fiind publicat în Rumanische Revue, apoi transpus în
franceză, italiană și engleză, căpătând repede circulație europeană. Scriitor junimist, Ion Creangă își
întemeiază lumea ficțiunii pe un substrat antropologic bogat, care încorporează sensul vieții și al valorilor
artistice românești, vigoarea realistă și substanța sufletului național: ,,În plin fabulos dăm de scene de un
realism bufon. Gerilă, Ochilă și celelalte monstruozități ale basmului se ceartă în casa de fier înroșit a
împăratului Roș, ca dascălii în gazdă la ciubotarul din Fălticeni”. (George Călinescu, Estetica basmului)
Astfel, lumea ilustrată în basmul lui Creangă poate fi regăsită pe uliţele satului Humuleşti din copilăria
autorului, construind cele cinci personaje cu înfăţişare monstruoasă după chipul şi asemănarea unor vicii
omeneşti: Gerilă reprezintă omul veşnic nemulţumit, Flămânzilă conturează tipologia lacomului, Setilă
reprezintă omul beţiv, Ochilă este omul bârfitor, iar Păsări-Lăţi-Lungilă ilustrează ipostaza hoţului.
Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar este un erou atipic de basm,
deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale, fiind construit realist, ca o fiinţă complexă, care învaţă din
greşeli şi progresează. De aceea este personaj „rotund” (E. M. Forster), ieşind din stereotipia superiorităţii
mezinului. Este personaj „tridimensional”, căci iese din tipar, surprinde, ca, de exemplu, atunci când îi dă
calului cu frâul în cap sau râde împreună cu ceilalţi de Gerilă, în casa de aramă.
Iniţial, protagonistul basmului este mezinul craiului dintr-o împărăţie îndepărtată. Dorindu-şi să
devină moştenitorul tronului unchiului său, acesta pleacă spre împărăţia lui Verde Împărat, şi după ce este
păcălit şi subjugat de către Spân, devine robul acestuia. După o serie de probe, după ce parcurge întregul
drum iniţiatic finalizat cu o moarte şi o înviere, protagonistul dobândeşte statutul de împărat. Toate aceste
etape simbolizează trei vârste ale fiinţei umane: copilăria, adolescenţa şi maturitatea, dar şi trei ipostaze ale
iniţierii, protagonistul având treptat statutul de neiniţiat sau neofit, supus iniţierii şi iniţiat. Aşadar, se poate
vorbi despre un personaj „rotund”, fiind prezentat în evoluţie.
Protagonistul basmului se caracterizează iniţial, din punct de vedere psihologic, ca fiind un neiniţiat
care are mai multe defecte decât calităţi. G. Călinescu afirmă faptul că fiul craiului reprezintă omul de viţă
bună. Acesta se remarcă prin hipersensibilitate în momentul în care tatăl său îi ceartă pe cei doi fraţi mai
mari pentru că nu au fost în stare să-şi învingă frica în proba trecerii podului. Mezinul se simte lezat de
vorbele tatălui său şi iese în grădină pentru a-şi plânge amarul. Întâlnindu-se cu bătrâna cerşetoare, acesta
decide să fie milostiv abia după ce Sfânta Duminică îi prezice un viitor glorios. Totodată, în momentul în
care îşi alege calul, protagonistul nu ştie să distingă între esenţă şi aparenţă, dând dovadă de impulsivitate,
lovind calul cu frâul peste cap. În această etapă nici curajul nu îl caracterizează, fiindu-i frică în momentul
în care calul începe să alerge foarte repede. Odată plecat în călătorie şi ajuns în pădurea-labirint,
protagonistul este cuprins de frică şi, temându-se că nu va mai găsi drumul cel bun, uită de sfatul părintesc
şi îl acceptă pe Spân drept tovarăş de drum. Recurgând la un vicleşug, Spânul varsă apa din ploscă,
Pagina 1 din 3
Profesor Iulian Negură
Limba şi literatura română

motivând că este „bâhlită” şi ar fi putut să se îmbolnăvească, pentru a-l face pe fiul craiului să intre în
fântână pentru a se răcori. Fiind neiniţiat şi neconştientizând pericolul, protagonistul intră în fântână, un
simbol al morţii şi al renaşterii, în acest moment având loc schimbul identitar, Spânul deposedându-l de
cartea prin care putea demonstra Împăratului Verde că este nepotul său. Pentru a-l lăsa în viaţă, Spânul îi
cere protagonistului să jure pe ascuţişul paloşului că îi va da ascultare până va muri şi va învia din nou. În
timp ce încearcă să îndeplinească probele la care îl supune Spânul, protagonistul dobândeşte o serie de
calităţi, demonstrând că este un bun ascultător atunci când este povăţuit de Sfânta Duminică, învaţă să-şi
exprime compasiunea faţă de cei neajutoraţi, în momentul în care cruţă viaţa furnicilor şi construieşte un
nou adăpost pentru albine. Totodată, protagonistul învaţă să facă diferenţa dintre aparenţă şi esenţă în
momentul în care îi întâlneşte pe cei cinci monştri, pe care şi-i face tovarăşi de drum. Prin intermediul
probelor la care este supus de Împăratul Roş, acesta evidenţiază că are spirit de lider atunci când reuşeşte să
îi împace pe cei cinci tovarăşi, care încep să se certe în casa de aramă înroşită de foc. Traseul său iniţiatic se
apropie de final în momentul în care simte pentru prima dată fiorii sentimentului suprem – iubirea,
capacitatea de a iubi reprezentând faptul că a ajuns la vârsta maturităţii. Loialitatea protagonistului este
dovedită de faptul că nu şi-a încălcat jurământul faţă de Spân, chiar dacă ar fi avut această posibilitate.
Din punct de vedere moral, protagonistul basmului poate fi considerat ca fiind lipsit de moralitate,
în momentul în care încalcă sfatul părintesc: „Să te fereşti de omul spân şi de cel roş”, însă acesta poate fi
absolvit de vină, deoarece este încă neiniţiat şi, pierzându-se în pădurea-labirint, se teme că nu va mai găsi
drumul. În parcursul său iniţiatic, protagonistul este ghidat de trei pedagogi: pedagogul bun (Sfânta
Duminică), pedagogul imparţial (calul) şi pedagogul rău (Spânul), rolul acestuia fiind cel mai important,
reprezentând ipostaza răului necesar.
O trăsătură definitorie a protagonistului este vrednicia, aceasta fiind prima calitate dobândită în
parcursul său iniţiatic, în momentul trecerii podului, următoarea secvenţă fiind relevantă pentru această
trăsătură: „Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iar de-ai făcut-o de capul
tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat”. Podul este locul care
marchează intrarea într-o altă lume; el face legătura între lumea profană şi cea sacră, având acelaşi rol pe
care îl are curcubeul. Mircea Eliade îl consideră trecerea primejdioasă de la un mod de existenţă la altul, de
la viaţă la moarte, de la imaturitate la maturitate.
O altă trăsătură definitorie a protagonistului poate fi naivitatea, de care dă dovadă în momentul în
care ascultă de Spân: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în
fântână fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Fântâna este echivalentul grotei şi al peşterii
şi se află în interiorul labirintului. La fel ca în pădure, el se lasă condus, pentru că era încă un neofit. Când
Spânul coboară în fântână, rosteşte versurile: „Chima răului/ Pe malul părăului!”. Prin aceste cuvinte,
Spânul îl avertizează pe tânăr despre primejdia care îl aşteaptă. „Chima răului” este denumirea populară
pentru ştima apelor sau sirene.
Titlul analitic este alcătuit dintr-o alăturare a unui substantiv comun, „povestea”, cu unul propriu,
„Harap-Alb”. Termenul prim promite lectorului o istorie deosebită, un destin remarcabil, care merită
efortul naratorului de a-l relata, dar și strădania cititorului de a-l cunoaște. „Harap-Alb” este un nume
format din substantivul „harap” (forma literară: „arap”) cu înțelesul „rob” , „slugă neagră” și adjectivul
„alb”, sugestie a stării de inocență a eroului. Conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului
(„Harap”) cu albul, ar însemna unirea celor două principii, Yin și Yang; fiu al craiului și nepot (urmaș) al
lui Verde-Împărat, Harap-Alb este ales de soartă să-i reunească pe frați, așa cum două jumătăți ale cercului
formează întregul. Asocierea celor doi termeni este oximoronică și poate evoca inerenta coexistență a
binelui cu răul, în orice personalitate, complexitatea vieții care se manifestă dincolo de separația netă a
Pagina 2 din 3
Profesor Iulian Negură
Limba şi literatura română

adevărului de minciună și a esenței de aparență. Totodată, numele reflectă cele două stadii majore ilustrate
de protagonist: novicele și inițiatul. Novicele devine rob, pentru că nu are suficientă experiență de viață și
nu distinge suficient de clar valoarea de nonvaloare. El trebuie să parcurgă stadiul suferinței (negru) pentru
a-i înțelege semnificația și proporțiile, să cunoască postura de slugă devotată, până când va fi un stăpânitor
chibzuit. Inițiatul va ști să cântărească binele și răul, întrucât le-a trăit nemijlocit pe amândouă și se va pune
necondiționat în slujba binelui („alb”). Eroul primește acest nume abia în scena în care debutează cu
adevărat procesul lui de formare (coboară în fântână fiu de crai și, jurându-i credință Spânului, iese rob) și
îl pierde atunci când traseul inițiatic s-a încheiat (recompensarea și nunta).
De factură folclorică sunt și formulele inițiale, care au rolul de a atrage atenția lectorului asupra
caracterului fabulos al întâmplărilor. Creangă nu se mulțumește însă cu invarianta: ,,A fost odată ca
niciodată...”, urmată eventual de niște precizări care să atragă atenția asupra minciunii ficționale. Formula
inițială: ,,Amu cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori”, conține adverbul ,,amu”, marcă a
oralității, fără echivalent semantic, adverbul incident ,,cică”, echivalent cu ,,se spune”, ,,se aude”, prin care
întâmplările sunt puse sub semnul incertitudinii, adverbul „odată”, care transpune întâmplările într-un timp
vag determinat. Nici spațiul nu este bine precizat, acțiunea fiind plasată ,,într-o țară”, nici personajele nu
sunt individualizate (,,un crai”, ,,trei feciori”), accentuându-se, astfel, caracterul ireal al întâmplărilor.
Formulele mediane, care au rolul de a întreține atenția cititorului: ,,Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din
poveste înainte mult mai este”, delimitează clar secvențele narative. Apar de fiecare dată când s-a terminat
o întâmplare și începe alta. De altfel, prin funcția fatică a limbajului, naratorul verifică atenția cititorului și
îl avertizează în legătură cu dimensiunile basmului. Astfel, folosirea persoanei I plural implică afectiv
cititorul în acțiune, acesta devenind narator. În basmul popular formula finală avertiza clar cititorul în
legătură cu revenirea la realitate: ,,Am încălecat pe-o căpșună și v-am spus o minciună”. La Creangă, însă,
formula finală plasează naratorul în rândul nuntașilor: ,,un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”. Prin
această exagerare se atrage atenția asupra minciunii ficționale, mai ales că prin formula de incipit acțiunea
era plasată într-un timp și spațiu foarte îndepărtate. Precizarea ,,și a ținut veselia ani întregi, și acum mai
ține încă” păstrează cititorul în lumea imaginară, însă ideea următoare, ,,iar pe la noi, cine are bani bea și
mănâncă, cine nu, se uită și rabdă”, este o ieșire neașteptată, are un umor amar, în lumea poveștilor fericirea
fiind asemănată cu belșugul gastronomic accesibil oricui. Totuși, cititorul trebuie să se trezească la
realitatea în care banul e dominator, încât ,,numai cine are bani bea și mănâncă”.
Prin destinul acestui personaj, Ion Creangă a ilustrat în opera sa propria experiență de viață pe care a
povestit-o „sub formă de memorial, a învăluit-o în mit și a sugrumat-o într-o experiență fantastică... și el a luptat cu
spânii, cu primejdiile și nevoile, și el s-a făcut frate cu dracul ca să treacă punțile vieții, iar nemurirea și-a dobândit-o
din apa vie și apa moartă a creației lui artistice”. (Pompiliu Constantinescu)

Pagina 3 din 3