Povestea lui Harap-Alb – particularitățile unui basm cult

Perioada marilor clasici sau perioada junimistă este de o importanță majoră în literatura română,
deoarece marchează perioada de timp în care au publicat și au scris unii dintre cei mai importanți scriitori
români: a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Istoria acestei epoci înfloritoare se leagă de înființarea
societății „Junimea”, societate aflată sub protectoratul și îndrumarea lui Titu Maiorescu. Revista
„Convorbiri literare” reprezintă o piatră de temelie a literaturii române, deoarece în paginile acestei
publicații au apărut pentru prima dată scrierile autorilor care au fost ridicați de Titu Maiorescu la rang de
modele pentru scriitorii contemporani (Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici și Mihai Eminescu).
Trăsăturile acestei perioade au fost promovarea unei literaturi originale, cu specific românesc, combaterea
imitațiilor și aplicarea principiului valoric în literatură și cultură. Acest curent cultural înseamnă o
ideologie nouă, o raportare a modelului literar românesc la cel european, dar și fondarea spiritului critic
modern în literatura română.
Această raportare la specificul românesc poate fi identificată și în opera literară Povestea lui
Harap-Alb de Ion Creangă, care este un basm cult, publicat în revista Convorbiri literare în anul 1877,
prezentând evoluția unui fiu de crai de la stadiul de tânăr neinițiat la cel de conducător al familiei și al
împărăției.
Basmul cult își are originea în cel popular, de la care autorul preia tiparul narativ, dar
reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului său stil. Basmul cult imită
relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori
simbolice, cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului
maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor
binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul,
ajutoarele, donatorii), la fel ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin
limbaj.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un autor omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece
intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul
cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi descrierea.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului, dar apare şi drumul iniţiatic al eroului, lucru
ce-i conferă operei caracterul de bildungsroman. Motivele literare regăsite sunt: superioritatea mezinului,
călătoria, supunearea prin vicleşug, probele, animalul năzdrăvan, pedeapsa, căsătoria.
În basm sunt prezente clişeele compoziţionale (formulele tipice). Incipitul cuprinde formula
iniţială: „Amu cică era odată”, alta decât a basmelor populare, iar finalul are de asemenea o formulă, însă
nu este formula finală a basmului popular ,,si-am încălecat pe-o șa…”, ci „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi
acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine
nu, se uită şi rabdă”. Acestea sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele
mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”,
„Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, realizează trecerea de la o
secvenţă la alta şi menţin atenția cititorului.
Acţiunea basmului este simplă, se desfăşoară liniar, prin înlănţuire şi respectă modelul structural
stereotip: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), un eveniment care dereglează situaţia iniţială
(intriga), trecerea probelor (desfăşurarea actiunii), acţiunea reparatorie (punctul culminant) şi răsplata
eroului (deznodământul). Reperele spațio-temporale sunt nedeterminate; din punct de vedere spaţial,
acţiunea debutează într-un capăt de lume şi se sfârşeşte în alt capăt, iar timpul este un trecut nedeterminat,
mitic, ,,illo tempore”.
 Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund în plan compozițional, unor părți narative: etapa
inițială de pregătire pentru drum (fiul craiului, mezinul), parcurgerea drumului inițiatic (Harap-Alb,
novicele/ cel supus inițierii), răsplata (împăratul, inițiatul).
O particularitate de construcție specifică basmului lui Creanga este triplicarea, eroul neavând de
trecut numai trei probe, ci trei serii de câte trei, iar răul nu este întruchipat de zmei sau balauri, ci de omul
însemnat, o ființă vicleană, în două ipostaze asupra cărora eroul este avertizat: omul spân și omul ,,roș”. O
altă diferență față de basmul popular este faptul că protagonistul nu este un ideal uman, un Făt-Frumos
curajos și viteaz, iar însușirile lui psihologice și morale sunt dobândite pe parcurs, în situații-limită.
O altă particularitate de construcție a basmului scris de Ion Creangă o reprezintă tratarea
fabulosului în mod realist, poveştile lui Creangă fiind caracterizate printr-o fuziune a miraculosului
cu realitatea. Astfel, Spânul se comportă ca un om viclean, iar cele cinci ființe himerice se
comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni humuleşteni. Această particularitate a fost numită de critica
literară ,,umanizarea fantasticului”.
Acțiunea pornește de la situația de echilibru initial: un crai avea trei fii. ,,Cartea’’ primită de crai
de la fratele său, Împăratul Verde, care neavând decât fete are nevoie de un urmaș la tron, reprezintă
intriga, iar abilitățile fiilor sunt testate de tatăl deghizat în ursul de la pod. Singurul care reușește să treaca
proba este mezinul, sfătuit de Sf Duminică și ajutat de calul năzdrăvan, iar podul simbolizează trecerea de
la cunoscut la necunoscut, la o nouă etapă a vieții. Înainte de a părăsi lumea sa familiară și de a intra într-
un spațiu necunoscut, eroul primește de la tatăl său sfaturi importante: să se ferească de omul spân și de
omul ,,roș”. Rătăcindu-se în pădurea-labirint, protagonistul dovedește că mai are multe de învățat, pentru
că uită repede sfaturile părintești și își ia drept călăuză un spân, după ce trăsese naiva concluzie că se află
în țara spânilor. Abilul Spân îl păcălește foarte ușor și îl face să coboare în fântână, iar această secvență
reprezentativă simbolizează coborârea în infern, dar și un ritual al botezului, deoarece tânărul își primește
noul nume ,,Harap-Alb”, un nou statut de slugă și este obligat să facă un jurământ pe care trebuie să îl
respecte până când va muri și va învia. Probele pe care i le impune stăpânul său impostor
( aducerea ,,sălăților” din grădina ursului, a pieii cerbului bătute cu pietre scumpe și a fetei Împăratului
Roș) sunt trecute cu ajutorul calului și al Sf. Duminici, dar a treia probă este mai complexă și presupune
un nou drum, trecerea unui alt pod și întâlnirea mai multor ajutoare. Drept răsplată pentru bunătatea sa, el
primește de la personajele donatoare, crăiasa albinelor și cea a furnicilor, câte o aripă (obiecte magice).
Pentru că a învățat să nu mai judece după aparențe, își face noi tovarăși cărora le devine treptat lider
( Gerilă, Ochilă, Flămânzilă, Setilă și Păsări-Lăți-Lungilă). Cu ajutorul lor trece noi probe impuse de
Împăratul Roș: casa de aramă încinsă, ospățul pantagruelic și alegerea macului de nisip. Alte trei probe se
leagă doar de fată: păzirea nocturnă și prinderea fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei (motivul
dublului), întrecerea dintre cal și turturica fetei până la locul unde ,,se bat munții în capete”, toate trecute
cu ajutorul personajelor adjuvante.
Pe drumul de întoarcere, Harap-Alb și fata de împărat se îndrăgostesc, iar când ajung la Împăratul
Verde, fata îl demască pe spân, acesta se înfurie și îl decapitează pe erou, dezlegându-l de fapt de
jurământ. Inițierea se încheie, iar rolul de rău necesar al antagonistului se termină. Moartea și învierea de
către fata care era farmazoană, au fost ultima treaptă a inițierii, simbolizând lecția despre prețuirea vieții.
În final, statutul eroului se schimbă din nou, se căsătorește și devine împărat cu toate calitățile necesare,
primindu-și, deci, răsplata.
Conflictul este unul exterior și se construiește pe baza confruntării dintre binele reprezentat de
protagonist și răul întruchipat de antagonist. Există mai multe serii de opoziții dintre bine și rău: om de
onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit, naiv - viclean. Naratorul notează
comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor două personaje: ,,Vița de vie,
tot în vie, vița de boz, tot rogoz.”
Personajele, deşi individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul
în diverse ipostaze.
Protagonistul și personajul eponim este Harap-Alb, fiul craiului, care este la început ezitant,
neîncrezător în forțele proprii, slab în fața răului, dar care este supus unei inițieri prin care învață treptat
să deosebească binele de rău. El are calități și defecte sugerate de oximoronul din numele său: ,,Harap”
înseamnă ,,sclav, rob, cu pielea neagră”, iar ,,alb” semnifică originea sa nobilă, dar și puritatea
sufletească. Protagonistul este un om ,,de soi bun” care traversează o serie de probe, învață din greșeli și
progresează, se maturizează treptat, pentru a merita să devină împărat. Fiind un personaj complex, este
caracterizat atât în mod direct, cât și indirect, el evoluează sub ochii cititorilor pe parcursul acțiunii, spre
diferență de toate celelalte personaje care întruchipează o singură trăsătură dominantă.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la iniţierea eroului, de aceea
calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de împărat să se fi încheiat.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale
fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau
obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă).
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice
caricaturale ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi
calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni, iar Sfânta
Duminică este înţeleaptă.
Registrele stilistice popular, oral și regional conferă originalitate stilului. Limbajul cuprinde
termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, se remarcă frecvența zicătorilor (de
ex. ,,ba să-și puie pofta-n cui”) și a proverbelor introduse în text prin expresia „vorba aceea” (,,vorba
ceea: frica păzește bostănăria”).
Cele două trăsături caracteristice artei narative a lui Creangă sunt oralitatea și umorul.
Umorul este realizat prin exprimarea mucalită („să trăiască trei zile ca cea de-alaltăieri”), ironie și
autoironie (,,povestariu fără bani în buzunariu”) porecle (Păsărilă, Buzilă), diminutive cu valoare
augmentativă („buzişoare”, „băuturică” etc.), caracterizări pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă etc.),
expresii populare („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea”). Personajele lui Creangă, cu excepția celor rele,
sunt foarte vesele, iar vocea naratorului nu diferă prea mult de cea a personajelor, ceea ce subliniază
concepția autorului că omul bun are umor.
Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin expresii narative tipice
(„şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”); implicarea subiectivă a naratorului („Că alta ce pot să zic?”), dativul
etic („Şi odată mi ţi-l înşfacă”), interjecții (,,na! na! na!”) şi versuri populare („De-ar şti omul ce-ar
păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
Ca toate basmele lui Creangă, și Povestea lui Harap-Alb ilustrează concepția despre lume a
autorului, umanizează fantasticul și individualizează personajele, folosind doar parțial schema universală
a basmului. Se oferă astfel o imagine a unei lumi rurale de altădată, cu tradițiile, credințele și
comportamentul specific, dovedind că viața, cu toate dificultățile ei, educă și instruiește. Însă, asemenea
basmului popular, pune în evidență idealul de dreptate, de adevăr și de cinste, fiind ,,o oglindire a vieții în
moduri fabuloase” (G. Călinescu).