Povestea lui Harap-Alb - basm cult

,,Basmul este o ,,oglindire a vieții în moduri fabuloase ... e un gen vast, depășind
cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație, morală etc.”, după cum aprecia
criticul literar George Călinescu în ,,Estetica basmului”. Basmul cult ,,Povestea lui
Harap-Alb” de Ion Creangă a fost publicat în revista ,,Convorbiri literare”, în anul 1877.
Basmul cult este o specie narativă pluriepisodică ce implică fabulosul , cu
numeroase personaje purtătoare de valori simbolice ce întruchipează binele și răul în
diversele lor ipostaze. Înfățișând o lume aparte, unde totul este posbil, basmul este o
specie literară de întindere medie, cu acțiune complexă, la care participă și personaje
fantastice, cu puteri supranaturale, lupta dintre bine și rău având final fericit.
Dacă basmul popular are autor anonim, acest basm cult are autor cunoscut ce imprimă
unicitate prin forma scrisă, prin viziunea și arta relatării, talentul de povestitor ,,popular” al
lui Ion Creangă fiind regăsit prin umor, ironie, oralitate. ,,Povestea lui Harap-Alb” este un
basm de mare originalitate, având trăsături realiste prin formulele utilizate, prin limbaj,
umanizarea fantasticului, prin accent pe atmosferă și pe realizarea personajului.
Titlul (un oximoron) sugerează tema basmului: lupta dintre bine și rău evidențiată
prin călătoria de maturizare a mezinului craiului. Numele său reflectă condiția duală: rob,
slugă (Harap) de origine nobilă. Alte teme: iubirea, viața, moartea.
Încă de la început se observă diferența de viziune. Ion Creangă renunță la
trimiterea pe un alt tărâm a protagonistului, fiul craiului, mezinul, fiind trimis într-o altă parte
a lumii, la Verde Împărat, unchiul său, pentru a prelua domnia.
Și finalul este schimbat prin faptul că eroul nu pleacă într-o călătorie care presupune
victoria binelui, ci integrarea sa într-o lume nouă pentru sine, chiar dacă e construită după
tiparul lumii din care pleacă. Spre deosebire de basmul popular, Harap-Alb nu se va întoarce
la împărăția de unde pleacă, după cum hotărăște naratorul obiectiv, evidențiind aceeași
viziune țărănească asupra existenței.
Bildungsromanul – romanul formării unui tânăr - se poate recunoaște în structura
acestui basm cult, eroul traversând o serie de probe care-i modifică statul de neinițiat în cel de
inițiat, ajungând împărat datorită rolului de învățăcel al Spânului. Acesta este „pedagogul
rău” care îl pune permanent în primejdie, dar face din el un erou: ,, Și unii ca aceștia sunt
trebuitori pe lume câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte.”
Experiența condiției umilitoare de rob la dispoziția unui stăpân nedrept, conturează
sensul didactic al basmului. Sfânta Duminică prezintă scopul încercărilor la care este supus
Harap-Alb: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr
și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că acum știi ce e necazul.” În afară de Spân, mai
apar alte câteva personaje cu rol important în formarea lui Harap-Alb. Craiul - tatăl său – este
primul pedagog; de la el învață onoarea, corectitudinea. Sfânta Duminică este „pedagogul
bun”, personajul din categoria ajutoarelor, cea care îl scoate din situații dificile (pregătirea cu
cele necesare pentru reușita în călătoria sa, obținerea salatelor din Grădina Ursului și a
capului cerbului cu nestemate). Calul – „pedagogul rezervat” – intervine când este strict
necesar. Împăratul Roș este nemilos, dar îl învață să nu aștepte milă de la nimeni. Gerilă,
Flămânzilă, Ochilă, Setilă și Păsări-Lăți-Lungilă îl învață lecția prieteniei.
Ca în toate basmele, apar motive literare cunoscute: călătoria, probele, vicleșugul,
supunerea, victoria, nunta, răsplata. În basmul popular eroul trece prin probe ca să
dovedescă anumite calități, după ce are loc plecarea la drum, dar în basmul lui Ion Creangă
eroul este obligat să dovedescă înainte de a pleca dacă este vrednic sau nu de un destin măreț.
Creangă își imaginează o selecție prin întâlnirea cu falsul urs, la capătul podului. Tatăl lor,
deghizat, are menirea de a verifica curajul fiecărui fiu al său, cei mari, întorcându-se rușinați
acasă.
Spre deosebire de eroii basmelor populare, cei din basmele culte nu au însușiri
supranaturale. Construiți în mod realist, ei își îndeplinesc misiunea datorită unor calități
psiho-morale dovedite pe parcursul acțiunii.
La Ion Creangă, fantasticul nu numai că este umanizat, dar este şi localizat.
Personajele sale au un comportament, gesturi , o psihologie şi o mentalitate care amintesc de
o lume concretă, ţărănească humuleşteană, de eroii din Amintiri din copilărie. Prin detalii
realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă care poate fi localizat geografic şi
istoric.
Timpul nu este clar precizat, iar locul este vag definit: într-o țară, la un capăt al lumii,
,,odată”, ,,cândva”. Totuși se impune precizarea că spațiul are o notă realistă: feciorul cel
mare al craiului pleacă la drum de parcă ar merge la tăiat de lemne în pădure, într-o țară
îndepărtată, nu într-o împărăție.
Apar formulele specifice basmului, având unicitate pentru că se folosesc adverbe
care particularizează. Formula inițială are rolul de a-l introduce pe cititor în lumea
fabulosului, a miraculosului. Basmul începe cu adverbul cu formă regională - ,,Amu”. Prin
raportatrea la timpul la care fiecare face referire, se observă distanța dintre prezentul
lui ,,Amu” și trecutul lui ,,era”: ,,cică era odată”, întâmplarea relatată fiind preluată de la
altcineva, după cum se înțelege prin adăugarea adv. ,,cică”.
Formulele mediane mențin trează atenția cititorului: și merge el cât merge”, ,,Și merg
ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă...” Alteori se folosesc adverbe în locul
verbelor: ,,atunci”, ,,apoi”, ,,pe când”.
Formula finală vine tot cu o noutate pentru că personajele din basmul popular beau și
petrec, veselia ține ani buni, poate ,,și astăzi”, dar ieșirea din lumea basmului se face printr-un

ton ușor amar: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Incipitul (expozițiunea) este marcat de starea de echilibru (un crai avea trei fii), apoi,
odată cu intriga (primirea scrisorii de la Verde Împărat și solicitarea ajutorului prin trimiterea
celui mai vrednic fiu pentru a-i moșteni împărăția), după încercările eșuate ale fraților mai
mari, se observă mâhnirea fiului craiului. Mezinul este ajutat și transformat în sinea lui de
apariția miraculoasă a Sfintei Duminici, deghizată într-o bătrână. Ea știe mai mult decât lasă
să se vadă prin înfățișarea ei. Aceasta este miluită de crăișor și, drept mulțumire, ea îl
sfătuiește să plece la drum cu straiele îmbrăcate de tatăl său la nuntă, însoțit de calul și
armele din tinerețe ale tatălui. Ea își va dezvălui identitatea după ce Harap-Alb va dovedi că a
ascultat sfatul său. Această apariție a Sfintei duminici este legată de obiceiuri creștine nu
foarte îndepărtate, fiind un element de originalitate.
Desfășurarea acțiunii aduce în prim-plan începutul inițierii care presupune trecerea
podului - intrarea într-o nouă etapă a vieții. Și traseul parcurs este original, Harap-Alb
trecând printr-o pădure-labirint din care trebuie să găsească o ieșire care să-l ducă la
maturizare. Fântâna, în care intră păcălit de Spân, simbolizează coborârea în infern,
schimbarea statutului în rob, deposedându-l de rangul său social. Este simbol al morții din
care va renaște spre final. Pentru continuarea drumului, iese din apă ca dintr-un botez, cu o
altă identitate, aceea de Harap-Alb.
Este o primă secvență importantă pentru că înșelătoria creează conflictul.
Naivitatea este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a dreptului de a deveni
împărat. Este altfel decât în basmul popular în care personajul pozitiv parcurge un drum de la
o poziție umilă la una înaltă, care aduce cinste. Ion Creangă îi atribuie de la început un loc de
cinste, fiul craiului având de urmat un drum al inițierii, al formării, al evoluției sale. Autorul
își duce eroul de la condiția superioară, la una inferioară, de slugă, dar slugă nobilă, la final
recâștigându-și identitatea superioară de la început. Și probele prin care trece sunt văzute
diferit de Ion Creangă, pentru că acest crăișor cade în capcana Spânului și ajunge un om
obișnuit, în opoziție cu statutul din naștere. Spânul îl supune la probe dificile pentru a scăpa
de el, dar Harap-Alb primește ajutor pentru calitățile sale: milostenia, altruismul, bunătatea,
prietenia. Pe lângă aceste, el se dovedește și înțelept, ascultând povețele Sfintei Duminici,
curajos, răbdător. Va reuși să aducă salate din Grădina Ursului și pielea cu pietrele prețioase
din Pădurea Cerbului, apoi pe fata Împăratului Roșu. Se remarcă supralicitarea triplicării. (a
triplării situațiilor) în cazul celei de-a treia încercări, fiind vorba de mai multe serii de probe
(înnoptarea în camera încinsă unde sunt ajutați de Gerilă, alegerea macului de nisip cu
ajutorul furnicilor, păzirea fetei Împăratului Roșu cu ajutorul lui Ochilă și al lui Păsări-Lăți-
Lungilă, aducerea obiectelor magice: apă vie, apă moartă și smicele de măr dulce, la
solicitarea fetei împăratului Roșu, ghicirea fetei – la final).
Un alt argument care demonstrează categoria de basm cult este și atribuirea probelor
de către Spân. Pe acest drum al dobândirii calităților de vrednic moștenitor la tron, el va trăi o
transformare interioară. Trecerea podului și salvarea furnicilor simbolizează un ritual de
trecere într-o altă etapă existențială, începând să înțeleagă fabulosul, mai ales după ce va fi
ajutat de cei cinci prieteni cu puteri supranaturale: Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă și Păsări-
Lăți-Lungilă.
A doua secvență semnificativă are în prim-plan lichidarea înșelătoriei,
corespunzătoare punctului culminant. După ce și-a dovedit calitățile umane ajutând
furnicile și albinele, va trebui să fie și un erou excepțional. Ion Creangă aduce originalitate și
prin moartea personajului principal, moarte inițiatică ce are loc la curtea lui Verde Împărat.
Lichidarea violenței nu-i aparține lui, Ion Creangă alegând calul drept personaj pentru
răzbunare. Harap-Alb este înviat de fata ,,farmazoană” a Împăratului Roșu, cu ajutorul
smicelelor de măr dulce, al apei vii... Este o altă naștere prin care își redobândește condiția
inițială.
Deznodământul constă în refacerea echilibrului și căsătoria din dragoste, având
și statut de vrednic moștenitor al unchiului său.
Conflictul protagonistului cu cei doi antagoniști (Spânul și Roșu Împărat) se
finalizează cu victoria personajului pozitiv, binele învingând răul, conform basmelor.
Protagonistul, Harap-Alb, este prezentat ca un om obişnuit, harnic, omenos, care se
maturizează pas cu pas în contact cu experienţele vieţii. E ajutat să izbutească de Sfânta
Duminică, de crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor, de calul năzdrăvan, de cei cinci monştri
năzdrăvani, doar pentru că merită acest lucru, dând dovadă de omenie, hărnicie, adică e
înzestrat cu virtuţi consacrate de sistemul etic popular, nu cu virtuţi supranaturale. De altfel,
Sfânta Duminică îi spune că nu ea îl ajută, ci el însuşi se ajută prin totceea ce face:”Fii
încredinţat că nu eu, ci puterea milostiveniei şi inima ta cea bună te ajută.” Destoinicia şi
reuşita lui Harap-Alb se bazează pe două criterii importante extrase din etica populară:
succesele în viaţă sunt datorate valorificării experienţelor generaţiei vârstnice şi permanentei
legături de prietenie şi ajutorări între semeni.
Harap-Alb e altfel un personaj verosimil. El plânge când îl dojeneşte tatăl său, se
mânie şi loveşte cu frâul în cap “răpciga de cal grebănos” care vine să mănânce jăratic, este
păcălit de Spân pentru că “era boboc în felul său la trebi de aieste”, se dovedeşte “ slab de
înger şi mai fricos decât o femeie” când se duce în pădurea cerbului”.
Simpaticii prieteni ai lui Harap-Alb se aseamănă oamenilor. Par ţărani obişnuiţi,
care se sfădesc, sunt permanent veseli, gata să arunce înţepături, sunt cinstiţi, loiali, totdeauna
gata să înfrunte viaţa. Grotescul lor nu are nimic din tonalitatea terifiantă a monştrilor din
basmul popular. Imginea lor e de caranval, amintind de măştile populare, ca o proiecţie a
dorinţei străvechi de a stăpâni natura. Călinescu afirmă că aceşti uriaşi simbolizază puteri
adiacente omului, care dintotdeauna şi-a dorit să fie un uriaş, să poată smulge pădurea, pisa
piatra, reteza munţii, modifica temperatura, să vadă şi să atingă totul, să mănânce şi să bea pe
săturate. Sunt fantastici doar în măsura în care aspiraţiile omului sunt fantastice. În rest, se
hârjonesc şi se ceartă, cu aprigă vorbă şi sfadă, precum copiii humuleștenilor din Amintiri din
copilărie. Spânul nu are nimic fantastic, doar puteri diabolice, lipsa de loialitate şi dorinţa de
parvenire care pot fi găsite la om.
Nici împăraţii nu au nimic din rigiditatea tradițională, atitudinile lor nefiind
maiestuoase, ci familiare, ţărăneşti. Măria Sa, Împăratul Roş ”se uită cu de-a mirarea la
peţitori”, iar în altă împrejurare “caută prin aşternut să vadă ce l-a pişcat de i-a stricat
somnul”; au umor şi înţelepciune, vorbesc în dodii, sunt ironici şi autoironici. Umanizate sunt
şi celelate personaje.Sfânta Duminică, de pildă, locuieşte într-o căsuţă îngrijită aflată într-o
poiană, iar rosturile ei sunt acelea ale unei femei de la ţară. Calul năzdrăvan, regina furnicilor,
a albinelor sunt reprezentări teriomorfe ale unor arhetipuri umane vizând inteligenţa,
perspicacitatea, devotamentul, loialitatea.
Original este și finalul. Deși are loc o nuntă, ca în basmele populare, fiul craiului nu
se căsătorește cu fiica împăratului a cărei împărăție va fi moștenită, ci cu fiica împăratului
Roș̛̍.
La fel ca basmul popular, acest basm are personaje pozitive și negative. Adjuvanții
(ajutoarele) sunt: calul, Sfânta Duminică, cei cinci prieteni. Donatorii: furnicile, regina
albinelor.Cele negative: Spânul și împăratul Roșu. Obiectele cu puteri supranaturale sunt
prezente: straiele din tinerețe ale împăratului, calul, armele, aripa furnicii, aripa albinei,
smicelele de măr dulce, apa vie, apă moartă.

Finalul credința universală a oamenilor în puterea binelui, având și rol moralizator,

acela că răul este întotdeauna pedepsit.
Oralitatea lui Ion Creangă este un alt element distinctiv al acestui basm cult
particularizat prin: expresii populare: ,,vorbă să fie”, ,,ți-ai găsit!”, ,,Vorba ceea”;
versuri populare: ,,De-ar ști omul ce-ar păți,/Dinainte s-ar păzi!”; exclamații
retorice: ,,Ce să vă spun mai mult!”, interogații retorice: ,,Ei, apoi șagă vă pare?”,
exprimarea locuționară: ,,ai pus stăpânire pe mine”, anacolut (ruptură logico-
sintactică): ,,.Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața
pământului așa de iubit, de slăvit și de puternic”. La fel contribuie și imprecațiile (vorbe
de ocară): ,,dormire-ați somnul cel de veci!”, expresii idiomatice: ,,a strica orzul pe
gâște”; proverbe și zicători (exprimare paremiologică): ,,La plăcinte, înainte/La război,
înapoi!”sau ,,Apără-mă de găini, că de câini nu mă tem.”, respectiv: ,,Voinic tânăr, cal
bătrân / Greu se-ngăduie la drum”.
Personajele au limbajul unor săteni humuleșteni : ,,iștilanți”, ,,aiești”. Folosesc
multe interjecții (Măi, Măi!, Ei!, Hei!), repetiții (,,râzi, tu, râzi, Harap-Alb”), adresări,
onomatopee sau verbe imitative. Dativul etic prin pronume de person I sau a II-a este
prezent tot ca semn al originalității discursului epic: ,,mi ți-o vede și dă de știre” – când
Ochilă o zărește pe fata lui Roșu Împărat, ,,mi ți-l înfășcă cu dinții de cap”).
Tot de arta povestirii țin umorul și ironia (,,buzișoare”, ,,Băuturică” –
diminutive cu sens ironic de amplificare), zeflemeaua (,,Tare-mi ești drag!...Te-aș vârî
în sân, dar nu încapi de urechi”), poreclele și apelativele caricaturale: ,,Buzilă”, ,,țapul
cel roș”, exprimarea mucalită: ,,Să trăiești trei zile cu cea de-alaltăieri!”; vorbele de
duh: ,,Dă-i cu cinstea, să peară rușinea!”
Vorbele acestea de duh reprezintă o componentă a stilului
scriitorului. Ele sintetizerază sau subliniază un caracter sau o situaţie, cuprind o aluzie
sau o ironie la adresa celui căruia îi e adresată. Alteori, zicala, proverbul, după cum a
arătat Iorgu Iordan, concretizează o abstracţie într-o imagine foarte plastică. Calul lui
Harap-Alb îşi consolează stăpânul, încercând să-i explice cum e cu păcatul
strămoşesc: ,,Vorba ceea: «Părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc
dinţii.»” Sfânta Duminică îi arată şi ea natura supunerii tot cu o imagine concretă:”
Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpânul.” Şi chiar în comentariul autorului, asupra
purtării Spânului intervine o precizare în acest sens:”Vorba ceea: găsise un sat fără
câini şi se plimba fără băţ.”
Nu lipsește nici autoironia: ,,un păcat de povestariu, fără bani de buzunariu”.
Comicul are și meritul de a apărea în contrastul dintre real și fantastic: Gerilă, Ochilă,
Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Numele lor surprind trăsături exagerate,
portretele lor sunt caricaturi.
Arta povestirii presupune dinamizarea acţiunii prin eliminarea oricăror
explicaţii generale sau digresiuni. Creangă păsterează schema narativă a basmului
popular, dar în interiorul funcţiilor specifice remarcate de Propp, el aduce noi episoade
cu o desăvârşită artă a invenţiei narative. Cu toate acestea, nu se creează senzaţia de
încărcare excesivă a firului epic pentru că toate întâmplările se derulează extrem de
dinamic. De pildă, a treia probă la care este supus Harap-Alb, aducerea fetei
Împăratului Roş cuprinde la rândul ei alte trei probe, dar succesiunea rapidă face ca
simplitatea schemei de bază să nu fie alterată.
Dialogul este foarte mult utilizat, pentru rapiditatea acțiunii, pentru caracterizarea
personajelor, oferind caracter dramatic textului, de parcă acțiunea s-ar desfășura în fața
ochilor, pe o scenă, accentul fiind pus pe trăirea personajului, pe aspectul psihologic.
Narațiunea predominantă la persoana a III-a alternează uneori cu narațiunea la
persoana I și a II-a deoarece naratorul obiectiv, omiscient dorește să iasă din tipar și să
stabilească o legătură cu cititorul: ,,Dar ia să vedem ce se mai petrece la masă după
ducerea lui harap-Alb.”, ,,Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă rog
s-ascultați!” Se folosește ca tehnică literară înlănțuirea, acțiunea fiind desfășurată linear,
cronologic. Respectând schema tradiţională a poveştii, Creangă devine original prin
abundenţa detaliilor specifice, prin insustenţa asupra aspectului particular, prin
nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti. Prin amănunte concrete, sugestive,
atenţia cititorului este îndreptată nu doar asupra peripeţiilor, ci şi asupra stărilor sufleteşti ale
tipurilor morale prezentate. Astfel, scena în care feciorii craiului, supuşi unei probe a
curajului se dovedesc fricoşi, scoate în evidenşă mai mult suferinţa unui tată dezamăgit: ”Din
trei feciori câţi are tata nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci
degeaba stricaţi mâncarea, dragii mei…Să umblaţi numai aşa frunza frăsinelului, toată viaţa
voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, apoi asta nu miroase a nas de om…Cum
văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la Sfântul-Aşteaptă s-a
împlini voinţa lui. Halal nepoţi ce are.Vorba ceea: La plăcinte, înainte,/La războiu, înapoi.”
În opinia mea, Harap-Alb este un model de personaj literar, fiind arhicunoscut,
impresionând prin loialitate, sinceritate și generozitate.
Așadar, respectând structura basmului popular, cu eroi fantastici, formule inițiale, ....,
lupta dintre bine și rău, Ion Creangă își va demonstra arta de mare povestitor prin multiple
elemente de originalitate, printr-o viziune rurală (țărănească) asupra lumii, prin atmosferă,
prin individualizrea personajelor prin limbj, prin umor și oralitate.