Particularităţile unei opere care aparţine lui Ion Creangă

Povestea lui Harap-Alb

De Ion Creangă

Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor, a

poveștilor și a povestirilor sale. Acesta este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii
române, mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din Copilărie”.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în
specia literară basm cult.
Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile
umane care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca
modalitate de abstragere din cotidian într-un ținut magic în care totul este permis, iar abaterile
de la norme sunt aspru sancționate.
Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română, Ion Creangă
preia în ,,Povestea lui Harap-Alb”( ,,Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o umple
de viață prin atmosferă, umor dialogic, dramatizarea povestirii.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un
basm cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de
basmul popular prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe,
amânarea deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități
excepționale, importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea
fantasticului, digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin multiplicarea numărului
probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul
tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular,
nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex,
reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi
conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este
caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere,
Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura
umană-este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de
rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou
exemplar: bunătatea. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui
Harap-Alb calitatea de arhisemn (simbol) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură
eroului, datorită acestei calităţi-Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii
fabuloşi- extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.
Personajele auxiliare, foarte numeroase, sunt mai complexe decât personajele auxiliare
din basmele populare. Uriaşii care îl însoţesc pe Harap-Alb sunt puternic umanizaţi, atât sub
aspect fizionomic, cât şi sub aspect psihologic. Portretele lor se alcătuiesc prin trimitere la
fiinţa umană – „schimonositură de om”, „pocitanie de om”, „dihanie de om”, „namilă de om”,
„arătare de om”. Deşi sunt puternic caricaturizaţi, uriaşii nu îşi pierd trăsăturile umane –
Gerilă se ceartă cu însoţitorii nemulţumiţi de căldura pe care a făcut-o în casă şi „trânteşte o
brumă pe pereţi” care îi contrariază pe ceilalţi. Gerilă, Flămânzilă şi Setilă sunt expresia
alegorică a unora dintre impulsurile aparţinând instinctului de apărare şi de conservare ale
fiinţei umane. Acţiunile lor se înscriu, de altfel, în sfera realităţii mai mult decât în sfera
supranaturalului. Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă aparţin preponderent tipologiei fabulos-mitice.
Simţurile lor exagerate se circumscriu sferei cunoaşterii. Singurele personaje auxiliare care
amintesc de basmele populare sunt calul, albinele, furnicile, personificate şi dobândind calităţi
supranaturale. Având în vedere caracteristicile personajelor, se poate spune că în basmul cult
fantasticul este puternic antropomorfizat ( umanizat ).
Realismul este un curent literar care a apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, ca reacție împotriva romantismului. Opera aparține realismului prin folosirea
tehnicii detaliului, dar și prin faptul că fantasticul este umanizat și localizat în Humulești.
O primă trăsătură a realismului prezentă în text este folosirea tehnicii detaliului
pentru prezentarea caracterelor personajelor. Harap-Alb se dovedește a fi ușor de manipulat.
(„Fiul Craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului și se bagă în
fântână, fără să îl trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”), Împăratul Roș este aspru,
cârcotaș, iar Craiul are orgoliu familial.
O a doua trăsătură a realismului reiese din faptul că fantasticul lui Ion Ceangă este
umanizat și localizat în Humulești. Opera este influențată de satul natal al autorului.
Ilustrativă în acest sens este relația dintre Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul care
parcurge un drum al maturizării cu scopul de a deveni un bun conducător, dând dovadă de
trăsături înaltele de caracter (bunătate: „Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima
ta cea bună te ajută”). Spânul dă dovadă de trăsături negative de caracter, fiind omul
lingușitor, mincinos, care-și maschează cu greu răutatea („Hei, hei! zise Spânul tremurând de
ciudă”, „Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”). Chiar monștrii sunt
țărani cu calități deosebite, dar nu surprinzătoare în varietatea lumii satului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și
răul, cu victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri
(bildungsroman). Fiul craiului nu pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a
o primi în sine, sub forma învățăturii morale, a experienței de viață.
Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai în
fântână- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint- ,,un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența
dintre cele două personaje: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți,
fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității
înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea
sufletească a slugii, contrastul dintre esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-simbol
heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va
fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant,
a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși
este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit
cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează
capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de
apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul
spusese verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului.
Viziunea scriitorului despre lume este una fabuloasă, deoarece sunt prezente multe
întâmplări supranaturale, săvârşite de personaje cu însuşiri ieşite din comun şi astfel lumea
basmului devine ,,o oglindire a vieţii în moduri fabuloase’’(G. Călinescu).
 Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului
narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un lucru care atrage atenţia încă de la început este titlul neobişnuit al basmului, căci,
conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului (Harap) cu albul, ar însemna unirea
celor două principii Yin şi Yang: fiu al Craiului şi nepot al lui Verde Împărat, Harap-Alb este
ales de soartă să îi reunească pe cei doi fraţi, aşa cum două jumătăţi ale cercului formează
întregul-mitul androginul, căci în plan mitologic, cei doi împăraţi reprezintă două principii
subordonate unul altuia ce guvernează o lume primitivă. Însă, principiile Yin şi Yang nu sunt
singurele care pot explica denumirea eroului, faptul că fiul de Crai este numit „Harap” =rob
corespunde din punct de vedere epic, planului logic: el devine sclavul Spânului; dar şi
planului spiritual: el devine sclavul propriului său păcat, „fazele prin care trece relaţia de
subordonare dintre Harap-Alb şi omul spân sunt regăsite în relaţia om-păcat de-a lungul
vieţii” (A. Oişteanu, « Grădina de dincolo »).
Incipitul și finalul se află într-o relație de simetrie care marchează intrarea și ieșirea
din fabulos. Formula inițială („Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori”) îl
introduce pe cititor în universul ficțional. Indicativul, imperfect sugerează un timp mitic, vag
și suspendă cronologia, ca în orice basm. Formula finală îl readuce pe cititor la realitatea
cotidiană și marchează granița universului ficțional: ,,Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai
ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar
cine nu, se uită şi rabdă.” Acest basm atinge dorințele sociale dintre bogați și săraci în viața
cotidiană.
Conflictul textului este unul dublu, fiind vorba pe de o parte de un conflict general
specific basmului (bine-rău) și pe de o altă parte, de un conflict particular, între Harap-Alb și
Spân. Conflictul debutează în momentul întâlnirii celor doi, când fiul Craiului este păcălit de
Spân și devine sluga acestuia, fiind constrâns să respecte cu sfințenie toate regulile impuse.
Evoluția conflictului se bazează pe toate probele la care este supus Harap-Alb, menite să îl
aducă la pierzanie, dar, care în cele din urmă îl fac mai puternic. Conflictul se finalizează în
mod pozitiv, deoarece Harap-Alb, deși este decapitat de Spân, este mai apoi readus la viață de
fata Împăratului Roș, iar Spânul sfârșește prin a fi omorât de cal.
Perspectiva narativă este obiectivă, realizată la persoana a treia de către un narator
omniscient și omniprezent. Obiectivitatea naratorială este încălcată, însă, pe alocuri prin
intervenții directe ale naratorului în discurs. Este o trăsătură a oralității stilului, marcă
inconfundabilă a lui Creangă.
Umorul are următoarele surse: jocul de logică în care prima propoziție este contrazisă
de cea imediat următoare: ,,Ba Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură’’
(personajul se zgribulește de frig); o propoziție o repetă pe prima în termeni aparent deosebiți,
care ascund sinonimia: ,,zi-i pe nume să ți-l spun’’ (Ochilă, care nu știe un nume, vrea să-l
arate că-l știe); crearea raporturilor de falsă adversitate: ,,pân-acum ți-a fost mai greu, dar de
acum înainte tot așa are să-ți fie’’; expresii pleonastice ,,Stăpânu-tău ca stăpânu-tău; ce-ți face
el, asta-i deosebit de bașca’’; enumerări hilare: ,,Ochilă, frate cu Orbilă...’’; asocieri de
cuvinte nepotrivite: ,,numai pe sine nu se vede cât e de frumușel’’(caracterizare ironică a lui
Ochilă); deformarea în scopuri satirice a profesiei clericale: Gerilă vrea să se
încălzească ,,bând sângele Domnului’’; Gerilă parafrazează citate din Biblie: ,,al dracului să
fii cu tot neamul tău, în vecii vecilor, amin!’’; raportarea la animale a viciilor umane: Păsări-
Lăți-Lungilă ospătează ,,cu lăcomie ca un vultan hămăsit’’, Gerilă clănțănește din măsele ,,ca
un cocostârc din cei bătrâncioși’’; împerecheri fonetice hilare: Gerilă se adresează tovarășilor:
,,mangosiților și farfasiților’’ (apelativele sugerând grotescul personajelor); Gerilă
are ,,buzoaie groase și dăbălăzate’’.
Basmul cult respectă convenţia de oralitate din basmul popular, dar naratorul intervine
în text prin comentarii şi prin reflecţii personale, participând la povestire. Oralitatea derivă din
apariția următoarelor elemente: punctele de suspensie sugerează discontinuitatea vorbirii,
variațiile de durată ale sunetelor: ,,Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de
frig. Bu...nă treabă!’’; intonația vioaie rezultă din exprimarea paratactică: ,,ieie-vă și pielea de
pe cap, ce am eu de acolo?’’; repetiția: ,,la calic slujești, calic rămâi’’; eliminarea
conjuncției: ,,Și dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atâta’’; topica ,,dar
Harap-Alb ca de foc se ferea’’; încheietura puternică a unor fraze, care sugerează fluctuații,
curbe în rostire: ,,Și cum ajung, o dată intră buluc în ogradă’’; introducerea locuțiunilor
conjuncționale aparent negative (care implică diferențe de nivel în vorbire): ,,Și-atunci unde
nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o haraba de pâine’’(unde adverbul ,,nu’’
arată neprevăzutul); repetarea interjecțiilor sugerează mișcări ritmice: ,,Și odată pornesc ei,
teleap, teleap, teleap’’.
Totodată, subiectul basmului este un element de structură important.
Un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, un frate, Verde-Împărat avea trei fete.
Îi trimite craiului o scrisoare prin care îi cere un moștenitor la tronul său, însă să fie vrednic.
Această vrednicie trebuie însă dovedită prin trecerea mai multor probe. Tatăl își supune fiii la
o probă: se îmbracă în piele de urs și le iese în cale. Primii doi eșuează, iar mezinul dovedește
curaj și sfătuit de Sfânta Duminică, pe care o miluiește cu un ban, depășește proba. Acesta
constituie un simbol al trecerii spre altă etapă a vieții. Tatăl îl sfătuiește să se ferească de
Omul Spân și de Omul Roș și îi dăruiește pielea de urs, calul, hainele de la nuntă.
Pe drum se întâlnește cu Spânul, de două ori refuză să vorbească, dar a treia oară își
încalcă interdicția, astfel, Spânul îl supune prin vicleșug, îl testează și îl face slugă.
Ajunși la împărăție, Spânul îl supune la o serie de probe: aducerea salatelor din
Grădina Ursului, aducerea pietrelor prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata de împărat.
Primele două probe sunt trecute cu ajutorul obiectelor magice de la Sfânta Duminică. A treia
probă cuprinde mai multe serii (triplicarea).
Pe drum, spre Împăratul Roș, crăiasa furnicilor și crăiasa albinelor îi dăruiesc câte o
aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăși (Gerilă, Setilă,
Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă) reușesc să-l ajute la probele de la împărăție
(reglarea temperaturii din casa înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip, fuga nocturnă a
fetei transformată în pasăre, ghicitul fetei și proba impusă de fata farmazoană - aducerea a
„trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete”).
Pe drum, cei doi tineri, mezinul si fata, se îndrăgostesc, iar aceasta îi dezvăluie
adevărata identitate a fiului de crai. Spânul, enervat la culme, îi taie capul fiului de crai, calul
îl aruncă în înaltul cerului, făcându-l praf și pulbere, iar fata îl învie pe Harap-Alb cu apă vie
și cu apă moartă.
Fiul de crai reintră în posesia paloșului și primește recompensa: pe fata Împăratului
Roș și împărăția, ceea ce confirmă maturitatea.
Concluzia
Având în vedere toate aspectele referitoare la conţinutul textului, precum şi la
elementele de formă, se poate observa că în basmul său Ion Creangă abordează o viziune
fabuloasă asupra realităţii, dar apropiată acesteia, fiind prezentată cu o pronunţată notă de
originalitate manifestată prin umanizarea fantasticului, atât în privinţa acţiunii, cât şi a
personajelor, prin folosirea unor tehnici narative aparte, prin adăugarea unei viziuni comice
celei fabuloase şi prin oralitate, încât lumea basmului devine ,,o oglindire a vieţii în moduri
fabuloase’’(G. Călinescu
 Particularități de construcţie a unui personaj, Creangă

În general, personajele ocupă un loc esenţial în orice operă epică, întrucât ele asigură
desfăşurarea acţiunii şi sunt purtătoarele mesajului autorului, dar în lumea basmelor rolul lor
devine mai important prin semnificaţia morală şi prin simbolurile pe care le reprezintă la
nivelul viziunii auctoriale a textului. Această lume este populată de o diversitate de personaje
care pot fi reale sau fantastice, iar cele din urmă sunt înzestrate cu puteri supranaturale, ele
fiind din punctul de vedere al semnificaţiei morale, personaje pozitive şi negative, iar ca
importanţă, principale, secundare sau episodice.
În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri literare’’ la 1
august 1877, există cum se întâmplă, de obicei, în astfel de creaţii epice, un personaj
principal, care este şi personaj eponim. Acesta este purtătorul unor însuşiri puse în evidenţă de
autor prin acţiune, prin relaţiile sale cu celelalte personaje ale basmului, prin construirea
conflictului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Prin intermediul acţiunii, la început este prezentat statutul social al lui Harap-Alb, care
apare în postura unui fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos
din basmele populare, însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece
se poartă firesc, fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte: plânge când este dojenit, se
mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când
e pus în faţa unei noi probe. După gradul de transfigurare a realității: fictiv/fabulos, după
rangul ocupat în dinamica narațiunii: principal, după amploarea construcției și a devenirii
sale:complex/rotund, după rolurile interpretate: protagonist, după valoarea morală transmisă:
pozitiv, după modul de constituire, personajul poate fi individual. Însă în decursul acţiunii
parcurge un traseu al devenirii: este mai întâi slugă, apoi împărat, după ce depăşeşte o serie de
probe. Din punct de vedere psihologic, la început este fricos, nesigur, iar, în final, un
învingător, dovedindu-se din ce în ce mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, iar aceste
atitudini îi marchează profund şi profilul lui moral. Din punct de vedere moral, Harap-Alb
ajunge să întrunească toate calitățile necesare unui viitor împărat: bunătatea, milostenia,
curajul, cinstea și demnitatea, pe care fiicele Împăratului Verde le remarcă de la prima
întâlnire: „seamănă a fi mult mai omenos”. Compensându-i slăbiciunile umane firești,
bunătatea și mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de simbol al binelui.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului de crai în
fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecut- pădurea labirint-,, un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca
cărările”, fiul de crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază diferența dintre
cele două personaje:,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți,
fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu crede în relele intenții ale celui de
lângă el și judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din fântână, Harap-Alb va fi
nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .
Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant,
a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși
este cea mai dificilă încercare, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul
dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ,,icnește în sine”. Deconspirat, retează capul lui
Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și de
apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul spusese
verișoarelor sale: ,,Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este
infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui
reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie, în final pozitivistă a autorului.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în
evidenţă însuşirile personajului
Un prim element de structură care pune în evidenţă însuşirile personajului il
constituie modalităţile de caracterizare. Prin caracterizarea directă, naratorul îl surprinde
astfel: ,,Fiul craiului cel mai mic, făcându-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi
începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale tatălui
său.” ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte spânului şi se bagă în
fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla. Şi cum sta el acolo de se
răcorea, spânul face tranc! capacul pe gura fântânii.” ,,Numai Harap- Alb nu aducea nicio
supărare. Însă, ca tovarăş, era părtaş la toate: şi la pagubă şi la câştig, şi prietenos cu fiecare,
pentru că avea nevoie de dânşii în călătoria sa la împăratul Roş.” Este caracterizat direct și de
alte personaje: Sfânta Duminică: ,,- Da ce stai așa pe gânduri, luminate crăișor? Zise baba;
alungă mâhnirea din inima ta, căci norocul îți râde din toate părțile și nu ai de ce fi supărat. Ia,
mai bine miluiește baba cu ceva.” ,,- Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise Sfânta
Duminică, parcă nu te-aş fi crezut aşa de slab de înger, dar după cât văd, eşti mai fricos decât
o femeie! Hai nu mai sta ca o găină plouată. ...Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut
de răbdat şi puţin mai ai.”, dar și de împărat:,,- Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul
uimit. Ia, să am eu o slugă așa vrednică și credincioasă ca Harap-Alb, aș pune-o la masa cu
mine, că mult prețuiește omul acesta!
Tot din caracterizarea directă reiese și autocaracterizarea în relația cu Sfânta
Duminică:,,- Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n pace, că nu-mi văd
lumea înaintea ochilor de necaz.”, cu furnicile ,,Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gândul:,,Să
trec peste dânsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oiu îneca cu cal cu
tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da D-zeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe
nevinovate.” și cu împăratul„- Apoi dă, Spânule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului. Din
copilăria mea sunt deprins a asculta de tată, şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu
cum.”
Prin caracterizarea indirectă se realizează portretul spiritual al fiului încă neiniţiat.
Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine răspunsul la problema
destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma unei bătrâne care cere
milostenie. ,,Fiul craiului, fărmăcat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice:- Ţine,
mătuşă, de la mine puţin şi de la D-zeu mai mult.,” rezultă acum chibzuinţa, fiul întelegând că
este o fiinţă limitată. Aceasta face parte din categoria personajelor confidente şi are rol
important în iniţierea eroului. Replica fiului, mijloc de caracterizarea indirectă, demonstrează
egoism şi concentrare asupra sinelui: „acum am altele pe capul meu”.
Insistenţelor bătrânei tânărul îi răspunde cu opacitate, mâniat, dovedind lipsă de
cunoaştere umană, pripeală.
Fiul nu vede încă dincolo de aparenţe – „tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să
aştept eu ajutor?”, nu ştie că nu în înfăţişare se converteşte cunoaşterea şi întelepciunea.
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba
bunătăţii. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută. Drumul iniţierii
fiului este o călătorie în sinele său. Bătrâna îşi ia în primire rolul de mentor şi îi fixează fiului
de crai traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi
deschide porţile devenirii „ca să vezi cât poate să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului
existenţial propus este pus sub semnul excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul
pe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”. A conduce sub semnul iubirii, al
gloriei şi al cinstirii, a fi puternic prin milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou. Inocenţa,
lipsa de experienţă în a vedea dincolo de aparenţe, se manifestă la alegerea calului. Personaj
năzdrăvan, cu calităţi supranaturale, calul acumulează funcţiile de iniţiator şi de adjutant.
Apariţia sa respectă un anumit tipar: la început este cel mai urât, jigărit şi răpciugos, apoi,
după ce mănâncă jar, se transformă într-un cal arătos, cu puteri supranaturale–zboară,
vorbeşte, deţine cunoştinţe inaccesibile eroului. În descoperirea calului de către erou se poate
vedea o probă pregătitoare, căci iniţial, feciorul îl tratează cu dispreţ şi cu violenţă. Răsplata ia
forma unei lecţii de viaţă. După ce se transformă într-un cal mândru, acesta îl ia pe erou şi
zboară cu el până la lună şi soare, încât pe acesta îl trec „toate grozile morţii”. E o lecţie pe
care i-o dă calul, anume că nimic în viaţă nu rămâne nerăsplătit, binele cu binele, răul cu răul,
„vorba ceea: una pentru alta”.
În drumul său eroul se întâlneşte de trei ori cu omul spân, care întruchipează imaginea
răului. Prima dată feciorul ţine cont de sfaturile tatălui său şi îi refuză oferta de a-i fi călăuză.
A doua oară, Spânul are altă înfăţişare, nu-l recunoaşte, dar îl refuză iarăşi. A treia oară, aflat
într-un moment de cumpănă fiul de crai acceptă ajutorul Spânului. Spânul însuşi are un rol
foarte important în iniţierea protagonistului, el fiind considerat răul necesar.
Ceea ce îi lipseşte încă fiului şi ceea ce nu poate căpăta decât prin experienţă este
cunoaşterea de oameni, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţe. Inocenţa şi credulitatea nu
sunt defecte, ci doar caracteristici, de pe urma cărora va avea de suferit.
Naiv, acesta cade în capcana spânului şi îi devine slugă (scena fântânii). Acesta îl
numeşte pe fiul craiului Harap-Alb, ce înseamnă „slugă de origine nobilă”. Din acest moment,
el duce un traseu al umilinţei, în urma căruia va putea culege roadele. Pus în situaţia de a
aduce salată din grădina ursului, Harap-Alb se întristează. Este descurajat şi se
autocompătimeşte, însă calul îl ajută să treacă peste acest moment îmbărbătându-l. Primeşte,
de asemenea, ajutorul Sfintei Duminici care s-a dovedit a fi bătrâna pe care o milostivise mai
demult.
Proba aducerii capului cerbului îl pune din nou pe erou faţă în faţă cu Sfânta
Duminică. Harap-Alb acceptă acum că şi binele şi răul sunt date spre desăvârşirea sinelui,
dând dovadă de conștientizare. Bătrâna îndrumătoare îl învaţă că suferinţa e dată pentru a
putea înţelege suferinţa altora. Un conducător nu poate fi iubit şi slăvit fără a cunoaşte
suferinţa supuşilor săi „când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-
a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii ce e necazul.”
Ultima probă, aceea a aducerii fetei împăratului Roş presupune un şir de încercări, pe
care eroul îl depăşeşte ajutat de diverse personaje cu puteri supranaturale: crăiasa furnicilor,
crăiasa albinelor, Setilă, Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi Gerilă.
În relaţie cu ajutoarele sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă,
Păsări-Lăţi-Lungilă, calul, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca
şi el reprezintă forţele binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi generozitate.
Însă cu celelalte personaje, care reprezintă forţele răului, Spânul și Roşu-Împărat-el intră în
conflict şi este prezentat în antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul. Dacă Harap-Alb este
blând, supus, respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este aspru, viclean, arogant,
mincinos şi lipsit de omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb este iubit de cei din jur, pe
când Spânul este dispreţuit pentru răutatea sa.
Un alt element de structură pentru particularitățile de caracterizare îl constituie titlul,
care atrage atenţia încă de la început, fiind neobişnuit, căci, conform opiniei lui Vasile
Lovinescu, alăturarea negrului (Harap) cu albul, ar însemna unirea celor două principii Yin şi
Yang: fiu al Craiului şi nepot al lui Verde Împarat, Harap-Alb este ales de soartă să îi
reunească pe cei doi fraţi, aşa cum două jumătăţi ale cercului formează întregul-mitul
androginul, căci în plan mitologic, cei doi împăraţi reprezintă două principii subordonate unul
altuia ce guvernează o lume primitivă. Însă, principiile Yin şi Yang nu sunt singurele care pot
explica denumirea eroului, faptul că fiul de Crai este numit „Harap” =rob corespunde din
punct de vedere epic, planului logic: el devine sclavul Spânului; dar şi planului spiritual: el
devine sclavul propriului său păcat, „ fazele prin care trece relaţia de subordonare dintre
Harap-Alb şi omul spân sunt regăsite în relaţia om-păcat de-a lungul vieţii” (A. Oişteanu, «
Grădina de dincolo »).
Concluzia
Harap-Alb este un personaj construit prin numeroase modalităţi de caracterizare şi
parcurge un drum al înţelepciunii, deoarece în urma păţaniilor prin care a trecut a dobândit o
eficientă lecţie de viaţă. Personajul este construit pe baza schemei narative a iniţierii, după
modelul personajului din basmele populare, pe baza antitezei cu personajul negativ şi prin
diversitatea relaţiilor pe care le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai acţiunii. Cu toate acestea, el se
deosebeşte de personajele basmelor populare prin aceea că nu este înzestrat cu puteri
miraculoase, supranaturale, ci este un om obişnuit, cu defecte şi cu calităţi.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri
fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va reface
constant organicitatea, construcția personajului principal oglindind această concepție.