1887

POVESTEA LUI HARAP-ALB

- temă și viziunea despre lume –
Ion Creangă

Despre autor: Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai literaturii române, care s-au
afirmat în cercul literar “Junimea” în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta este
un scriitor realist ce a reușit să ridice proza românească pe aceleași culmi pe care
Eminescu propulsase poezia.

Criticul literar Garabet Ibrăileanu l-a numit ,,un Homer al nostru”, opera sa fiind o
epopee în care trăiesc credințele, datinile, obiceiurile, limba, morala și filosofia
poporului.

Introducere: Una dintre cele mai reprezentative opera ale lui Ion Creangă este
,,Povestea lui Harap-Alb”, apărută în revista ,,Convorbiri literare” în anul 1877 din
dorința de a valorifica literatura populară și de a materializa ideologia realistă.

Încadrare:

Opera este un basm, având ca trăsături specifice:

- prezența întâmplărilor fabuloase,
- a personajelor cu puteri supranaturale
- conflictul dintre bine și rău ce se sfârșește întotdeauna cu victoria binelui
- utilizarea cifrelor magice și a formulelor specific

Ion Creangă introduce însă în literatura română un nou tip de basm, și anume cel cult,
ce are ca și caracteristici:
- îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea
- existența unui erou ce nu are puteri supranaturale
- accentuarea elementului psihologic

Din punct de vedere al curentului literar, opera aparține realismului prin:

- cronotop
- veridicitatea întâmplărilor
- prezentarea personajului în evoluție, transformandu-se pe parcursul acțiunii

Tema: Tema generală a basmelor, lupta dintre bine și rău, ocupă un loc secundar în
,,Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu există o confruntare directă între erou și forțele
răului, el fiind ajutat în toate probele la care este supus de către prietenii pe care și-i
făcuse.

Astfel, tema centrală a basmului este călătoria inițiatică a eroului, fiecare secvență
narativă devenind un moment esențial în inițierea acestuia. Din acest punct de vedere,
opera are caracter de bildungsroman.
Acest caracter este susținut și de motivele narative, printre care se numără:

1) superioritatea mezinului
2) călătoria
3) supunerea prin vicleșug
4) probele
5) demascarea răului
6) pedeapsa
7) căsătoria

Structural: Opera respectă până la un punct modelul structural al basmului însă

utilizează procedeul triplizării, care presupune succesiunea cronologică a secvențelor.

Relația incipit-final: conține elemente de cronotop specifice basmului.

• Incipitul ,,Amu cică era odată într-o țară” are rolul de a introduce cititorul în
lumea fabuloasă.

• Finalul prezintă veselia nunții fiului de crai ce ține ani întregi, realizându-se o
prelungire atemporală într-un prezent continuu: ,,și acum mai ține încă”.

Perspectiva narativă:
- perspectiva narativă este obiectivă,
- narațiunea fiind relatată la persoana a III-a de un narator omniscient
- dar există și intervenții subiective, din dorința de a recapta atenția cititorului

Titlul: Titlul este alcătuit din substantivul ,,Poveste” care simbolizează drumul vieții și
oximoronul ,,Harap-Alb” ce reflectă condiția duală a protagonistului:

- ,,Harap” are semnificația de slugă

- iar ,,Alb” reflectă puritatea, originea nobilă.

Acesta se construiește astfel pe principiul Yin și Yang, pe baza contrastului dintre

lumină și întuneric, alb și negru .

Viziunea despre lume:

este realizată cu ajutorul personajului principal, cât și al lui Ochilă.

- Harap-Alb nu are puteri supranaturale, tocmai pentru a evidenția ideea că în

viață nu ai nevoie de puteri fabuloase ca să reușești, ci de anumite calități
precum milostenia, curajul, generozitatea, loialitatea. Înfrângerea Spânului în
final conturează ideea că orice încercare de a încălca legile unei lumi tradiționale
va fi aspru pedepsită.
 - Portretul lui Ochilă este relevant și el pentru viziunea autorului, acesta
constituind de fapt un portret satiric al scriitorului, înzestrat cu darul unic de a
vedea altfel lumea: ,,Unu-i Ochilă pe fața pământului, care vede toate și pe toți
altfel de cum vede lumea cealaltă.”

Viziunea realistă a autorului este susținută și de limbajul ce conține regionalisme,

proverbe și zicători precum ,,vorba ceea”, sau de oralitate, la nivelul căreia se regăsesc
versuri populare: ,,De-ar știi omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi.”

Conflict: Conflictul din operă se extinde la nivelul întregului univers creat de către
autor, fiind unul de natură exterioară, între forțele binelui și cele ale răului, avându-i ca
exponenți pe Harap-Alb și pe Spân. Finalul duce mereu la biruința celui devenit împărat.
Astfel, Spânul este ,,răul necesar” în evoluția protagonistului.

Scene

1) O primă scenă relevantă pentru tematica operei este cea a coborârii fiului de crai
în fântână. Aceasta reprezintă coborârea în Infern, cât și spațiul intermediar
dintre cele două lumi, putând de asemenea să fie asociat cu o grotă, spațiu
întunecat cu virtuți materne, un fel de pântece simbolic ce pregătește o nouă
naștere. Prin coborârea sa, mezinul trece de la postura de neinițiat, ,,boboc” la
cea de inițiat, căpătându-și de asemenea numele de ,,Harap-Alb”. Astfel, fântâna
devine și un loc al botezului pentru protagonist, el lepădându-se de statutul
social pe care îl avea.

În această secvență este scos în evidență specificul basmului prin intermediul

jurământului ,,pe ascuțișul sabiei” pe care Harap-Alb i-l face Spânului. De
asemenea, personajul pozitiv își identifică defectele de care nu era conștient.

2) A doua scenă semnificativă este cea a morții, finalul fiind anticipat de cuvintele
Spânului încă din prima secvență: ,,până când vei muri și iar vei învie”. Moartea
eroului evidențiază lipsa puterilor supranaturale, el fiind ajutat de obiectele
miraculoase și fata de împărat. Harap-Alb este astfel un erou atipic de basm,
calul fiind cel ce ucide Spânul, săvârșindu-se justiția divină. Învierea fiului de crai
nu are însă în loc decât în momentul în care el trăiește experiența limită a iubirii
cu ajutorul fiicei Împăratului Roșu. Această scenă este importantă deoarece
marchează sfârșitul jurământului și al condiției umilitoare de rob. Renașterea
personajului poate fi asemănată cu cea a păsării Phoenix, care a renăscut din
propria cenușă, ea subliniind în același timp caracterul fantastic al operei. Harap-
Alb moare în vechea sa personalitate, supusă erorii, pentru a renaște stăpân pe
sine, inițiat în tainele vieții și ale morții.

Concluzie: În lumina celor arătate, basmul ,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă
păstrează elementele tipice basmului popular dar se deosebește prin umanizarea
fantasticului, trăsătură ce accentuează caracterul său cult.