Povestea lui Harap- Alb

De Ion Creanga

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai

literaturii române care s-au afirmat in cercul literar
„Junimea” în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
este un scriitor realist, care a reușit să ridice proza
românească pe aceleași culmi pe care Eminescu
propulsase limba literară in poezie, valorificând
vorbirea omului simplu si ridicând-o la un nivel
neegalat până astăzi.
Basmul este specia genului epic în proză de
dimensiuni medii, în care personajele sunt înzestrate cu
puteri supranaturale, aflându-se într-o permanentă
luptă cu forțele răului, de obicei binele iese învingător.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri
literare“, opera lui Ion Creangă intitulată “Povestea lui
Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel
popular prin: individualizarea personajelor prin limbaj,
îmbinarea armonioasă a modurilor de expunere și
originalitatea limbajului povestitorului humuleștean),
specie a genului epic în proză, pluriepisodică, în care
personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de
valori simbolice, iar lupta dintre bine şi rău se
finalizează de obicei cu victoria binelui.
O primă trăsătură a basmului cult prezentă în
„Povestea lui Harap-Alb” este dată de prezența
fantasticului, care mai apoi este umanizat prin faptul că
autorul construiește tipuri a căror viață se desfășoară
conform unor deprinderi și obiceiuri specifice
românești. Prezența fantasticului este dată de cele cinci
personaje hilare cu care se însoțește eroul: Gerilă,
Setilă, Flămânzilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă.
O altă trăsătură a basmului cult prezentă în opera
lui Ion Creangă o reprezintă formulele adoptate și
particularizate de autor. Întâlnim formule inițiale,
mediane și finale. Formula inițială: „Amu cică era
odată”, atrage atenția cititorului asupra caracterului
imaginar al întâmplărilor, marcând intrarea în fabulos.
Formulele mediane: „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul
din poveste înainte mult mai este”, „și mai merge el cât
mai merge”, au rolul de a realiza trecerea de la o
secvență la alta și de a întreține suspansul cititorului.
Formula finală este cu totul originală: „Și a ținut ani
întregi și acum mai ține încă”; „cine are bani mănâncă
și bea, iar cine nu, se uită și rabdă”, și pune accentul pe
ospățul de la nuntă și petrecere. Astfel se vrea
„extragerea” cititorului din fabulos, sugerându-se o
notă de umor amar între cele două lumi, cea a
fabulosului și cea a realului.
Tema basmului „Povestea lui Harap-Alb” este lupta
binelui și răului, încheiată prin triumful binelui. Victoria
binelui asupra răului este o supratemă frecventă în
epica populară a fabulosului, ea fiind dublată în
„Povestea lui Harap-Alb” de tema inițierii și maturizării
treptate a eroului. Astfel, basmul poate fi considerat un
bildungsroman în regimul fabulosului.
O primă scenă reprezentativă pentru tema inițierii
și maturizării eroului este scena coborârii în fântână.
Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin
vicleșug. Antagonistul (Spânul) îl închide pe tânăr într-o
fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb
de identitate, să devină robul lui și să jure „pe ascuțișul
paloșului” să-i dea ascultare întru toate „până când va
muri și va învia”. Această scenă evidențiază relația
inițială a acestora. De asemenea, Spânul îi dă fiului de
crai numele de Harap-Alb.
O altă scenă relevantă pentru relația dintre cei doi
este finalul basmului. Spânul conștientizează nivelul de
maturitate al eroului, dobândit în urma probelor, și, din
momentul trimiterii în căutarea fetei Împăratului Roș,
antagonistul hotărăște să-l ucidă: „Paloșul ista are să-ți
știe de știre!”. Amenințarea este confirmată prin
tăierea capului mezinului, însă acest fapt îl eliberează și
de jurământ. Moartea sa este urmată de învierea lui de
către fata Împăratului Roș; această renaștere fiind
simbolul încheierii procesului de inițiere. Antagonistul
este ucis de calul eroului, dovadă că, specific basmelor,
răul este întotdeauna pedepsit. Așadar, relația dintre
antagonist și protagonist se construiește pe baza unor
serii de opoziții între bine și rău, cinstit și necinstit,
respectiv nobil și slugă.
Relevante pentru tema și viziunea autorului asupra
lumii sunt și elementele de structură și compoziție.
Un prim element de structură și compoziție este
titlul, „Povestea lui Harap-Alb”, care permite o dublă
perspectivă. La nivel denotativ este exclusiv nominal,
alcătuit dintr-un substantiv comun articulat și un
substantiv propriu. La nivel conotativ, substantivul
comun „povestea” sugereaza dimensiunea de
bildungsroman, iar oximoronul Harap-Alb presupune
asocierea a doi termeni opuși: Harap, care înseamnă
negru, rob, sclav, sugerând condiția efemeră,
temporară, și Alb care exprimă esența nobilă de crăișor,
împărat, simbol al purității, o condiție definitivă de
esență.
 Un alt element de structură și compoziție este
conflictul, acesta este unul dublu, fiind vorba pe de-o
parte de un conflict general, specific basmului (Bine-
Rău), iar pe de altă parte de un conflict particular între
Harap-Alb și Spân. Conflictul începe în momentul
întâlnirii celor doi atunci când fiul craiului este păcălit
de Spân care îi cere să devină sclavul lui. Evoluția
conflictului se bazează pe toate probele la care este
supus Harap-Alb, menite să îl aducă la decădere, dar
care, în ciuda așteptărilor, îl fac mai puternic. Conflictul
se finalizează într-un mod pozitiv, deoarece Harap-Alb,
deși este decapitat de Spân, este apoi readus la viață de
fata împaratului Roș, iar Spânul sfârșește prin a fi
omorât de calul lui Harap-Alb.
„Povestea lui Harap-Alb” reflectă viziunea realistă a
lui Ion Creangă asupra raportului dintre realitate și
ficțiune în basmul cult, conferindu-i un caracter
autentic și inimitabil prin prezența formulelor,
simbolurilor și motivelor specifice.