„Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creangă

 Particularitățile unui basm cult

 Particularitățile unui text narativ aparținând lui Ion Creangă

Structura eseului
 Introducere
 Titlul
 Tema ilustrată cu două secvențe din text
 Alte particularități ale basmului - finalul fericit
- motive literare
- personaje realiste și personaje fabuloase
- formule specifice
 Caracterul cult al basmului
 Stilul autorului (oralitate și umor)
 Concluzie

Introducere
Perioada marilor clasici ai literaturii române - cea de-a doua jumătate a secolului al
XIX-lea - se caracterizează prin afirmarea câtorva scriitori, a căror valoare a rămas
incontestabilă de-a lungul vremii. Opera lui Ion Creangă, unul dintre cei patru mari clasici ai
literaturii noastre (alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici), este
remarcabilă prin talentul de povestitor al autorului.
Unele teorii cu privire la originile literaturii afirmă că ficțiunea a luat naștere ca o
consecință a dorinței omului de a compensa, prin poveste, neajunsurile lumii reale. Aceasta
este o posibilă explicație a faptului că eroii din basme sunt întotdeauna recompensați pentru
acțiunile pozitive, își descoperă originile nobile, ies învingători din lupta cu răul.

Titlul
Basmul „Povestea lui Harap-Alb” a fost publicat de Ion Creangă pentru prima oară în
anul 1877, revista „Convorbiri literare”. Titlul operei este o sintagmă (grup de cuvinte,
construcție) care, în primul rând, anunță caracterul ficțional al întâmplărilor, prin substantivul
„poveste”. În al doilea rând, titlul menționează numele protagonistului, Harap-Alb, nume care
simbolizează evoluția de la statutul de rob al Spânului la cel de împărat.

Tema ilustrată cu două secvențe comentate

Încadrarea operei lui Creangă în specia literară numită „basm” se justifică prin
identificarea trăsăturilor specifice. Ca orice basm, „Povestea lui Harap-Alb” ilustrează tema
confruntării dintre două principii morale, Binele și Răul. Cele două forțe sunt reprezentate
de personajele pozitive (craiul și fiii săi, Împăratul Verde și fiicele sale, toate ajutoarele
eroului) și cele negative (Spânul și Împăratul Roș).
Conflictul dintre Bine și Rău se desfășoară în strânsă legătură cu tema devenirii,
deoarece călătoria inițiatică a eroului are un rol esențial în formarea sa ca viitor împărat.
Tema confruntării dintre Bine și Rău este evidențiată în numeroase episoade narative.
Semnificativă este, în primul rând, întâlnirea fiului de crai, protagonistul, cu Spânul,
antagonistul. Ajuns în pădurea-labirint, crăișorul se lasă păcălit de Spânul deghizat, pentru că,
așa cum precizează naratorul prin caracterizare directă, fiul craiului este „boboc în felul său”,
adică naiv. Spânul are un rol determinant în formarea eroului, el poate fi considerat un
inițiator, deoarece fiecare probă la care îl supune este o lecție de viață de care are nevoie un
viitor împărat. Păcălindu-l să coboare în fântână și amenințându-l cu moartea, Spânul preia
prin vicleșug identitatea fiului de crai pe care îl reduce la condiția de rob și îl supune unor
încercări primejdioase menite a-i testa calitățile. La nivel simbolic, se poate spune că Spânul
reprezintă răul interior, care încă îl domină pe Harap-Alb (numele dat de Spân), eroul marcat
de limite și slăbiciuni.
Conflictul dintre cele două forțe atinge punctul culminant în scena finală. La capătul
călătoriei, după ce a îndeplinit toate sarcinile primite, eroul trece prin încercarea supremă:
furios că fata Împăratului Roș a dezvăluit adevărata identitate a lui Harap-Alb, Spânul îi taie
capul acestuia. Totuși, cu ajutorul accesoriilor fermecate, fata îl readuce la viață. Moartea și
învierea formează aici o experiență inițiatică, prin care se întemeiază un nou mod de existență
și prin care eroul își recuperează identitatea. Moare vechiul Harap-Alb, eliberat de răul care îl
stăpânise, și renaște un nou Harap-Alb, capabil să conducă o împărăție, așa cum îi profețise
Sfânta Duminică: „Când vei ajunge și odată mare și tare, îi judeca lucrurile de-a fir-a păr și
vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.” Această replică
sintetizează rolul călătoriei inițiatice și dezvăluie sensul didactic al basmului.

Alte particularități ale basmului

 Finalul fericit
Așadar, în basm, conflictul dintre cele două forțe se încheie întotdeauna cu victoria
Binelui. Eroul este răsplătit atât prin succesiunea la tron, cât și prin căsătoria cu fata
Împăratului Roș.
 Motive literare specifice
În plan compozițional, basmul dezvoltă o serie de motive literare universale: împăratul
fără succesor la tron, superioritatea mezinului față de frații săi, drumul inițiatic, podul,
labirintul (pădurea întunecată), descinderea în infern (coborârea în fântână), încercarea
puterilor (probele), ajutoarele, accesoriile fermecate, numerele magice, nunta.
 Personaje realiste și personaje fabuloase
Ca particularitate a basmului, acțiunea se desfășoară pe două tărâmuri, cărora le
corespund două categorii de personaje: realiste (craiul și fiii săi, Împăratul Verde și fiicele
sale, Spânul) și fabuloase, cu puteri supranaturale (Sfânta Duminică, calul, ajutoarele eroului
și fata Împăratului Roș). Toate personajele basmului sunt categorii simbolice pentru anumite
tipuri umane și acesta este motivul pentru care ele nu sunt individualizate prin nume proprii.
 Formule specifice
Textul basmului este organizat în funcție de trei formule specifice. Formula inițială
„Amu, cică era odată, într-o țară, un crai...” fixează cadrul spațio-temporal nedeterminat,
deoarece acțiunea basmului este plasată într-un timp mitic, în „illo tempore”.
Formula mediană „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai
este” are rolul de face trecerea de la un episod narativ la altul și de a menține legătura dintre
narator și cititor, pentru adâncirea suspansului.
Epilogul fericit este marcat prin formula finală: „Și a ținut veselia ani întregi și acum
mai ține încă...”. Totodată, la nivel morfologic, se remarcă trecerea verbelor de la perfect
compus la prezent, ceea ce sugerează prelungirea veseliei într-un prezent etern, estompând
granița dintre ficțiune și realitate.

Caracterul cult al basmului

Acest basm este construit după modelul popular, totuși, el ilustrează specia basmului
cult, în primul rând, prin faptul că scriitorul umanizează fantasticul. Ființele fabuloase, cei
cinci uriași, seamănă izbitor cu niște țărani români. Așadar, există un plan de suprafață,
fabulos, și unul de adâncime, în sensul că eroii, situațiile, vorbirea sunt din lumea satului.
În al doilea rând, caracterul cult al acestui basm se reflectă în faptul că tema principală,
confruntarea Binelui cu Răul, interferează cu tema devenirii, întrucât călătoria inițiatică are
rolul de a-l ajuta pe fiul craiului să devină împărat.

Stilul (limbaj)
Acest basm poartă amprenta stilistică inconfundabilă a lui Ion Creangă: oralitatea
(caracterul vorbit) și umorul. Atât limbajul personajelor, cât și cel al naratorului reflectă
particularitățile oralității, precum: expresii populare („a strica orzul pe gâște”), intejecții
(„teleap-teleap”), zicători („Cine poate, oase roade, cine nu, nici carne moale.”), fraze rimate
(„La plăcinte, înainte,/ La război, înapoi.”). Buna dispoziție și hazul care caracterizează acest
basm se datorează atât prezentării unor situații comice, cât și personajelor caricaturale.

Concluzie
În basmul „Povestea lui Harap-Alb”, marele nostru povestitor Ion Creangă creează o
lume aparte, o „imago mundi” (imagine a lumii), pe care o construiește prin observarea atentă
și hazlie a vieții, prin crearea de personaje care îmbină în mod original realismul cu fabulosul.
 Modalități/ Particularități de construcție a personajului dintr-un basm cult
(Harap-Alb)
Structura eseului:
 Introducere
 Trăsăturile basmului
 Statutul personajului
 Motivul drumului inițiatic
 Trăsăturile personajului și modalități de caracterizare
 O trăsătură ilustrată cu două secvențe din text (incapacitatea de a distinge
între aparență și esență)
 Alte trăsături
 Semnificația numelui
 Concluzie

Introducere
Perioada marilor clasici ai literaturii române - cea de-a doua jumătate a secolului al
XIX-lea - se caracterizează prin afirmarea câtorva scriitori, a căror valoare a rămas
incontestabilă de-a lungul vremii. Opera lui Ion Creangă, unul dintre cei patru mari clasici ai
literaturii noastre (alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici), este
remarcabilă prin talentul de povestitor al autorului.
Unele teorii cu privire la originile literaturii afirmă că ficțiunea a luat naștere ca o
consecință a dorinței omului de a compensa, prin poveste, neajunsurile lumii reale. Aceasta
este o posibilă explicație a faptului că eroii din basme sunt întotdeauna recompensați pentru
acțiunile pozitive, își descoperă originile nobile, ies învingători din lupta cu răul.

Trăsăturile basmului
Opera „Povestea lui Harap-Alb”a marelui povestitor Ion Creangă, apărută în 1877 în
revista „Convorbiri literare”, nu face excepție. Încadrarea ei în specia literară numită „basm”
se justifică prin identificarea trăsăturilor fundamentale ale acestei specii epice. Din punct de
vedere tematic, basmul lui Creangă ilustrează confruntarea dintre două principii morale,
Binele și Răul, încheiată cu victoria Binelui. De asemenea, povestea dezvoltă o serie de
motive literare universale, precum: împăratul fără succesor la tron, superioritatea mezinului
față de frații săi, drumul inițiatic, probele, ajutoarele, cifrele magice, accesoriile fermecate,
nunta.
În plan compozițional, textul basmului este organizat în funcție de trei formule
specifice. Formula inițială coincide cu incipitul operei: „Amu cică era odată, într-o țară...”.
Această formulă plasează acțiunea într-un cadru temporal și spațial nedeterminat, acțiunea
petrecându-se într-un timp mitic, în „illo tempore”.
Formula mediană, „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai
este”, face trecerea de la un episod narativ la altul și menține legătura dintre narator și cititor.
Formula finală, „Și a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă”, marchează
epilogul fericit și estompează granița dintre ficțiune și realitate, prelungind veselia într-un
prezent etern.
 Statutul personajului
O trăsătură definitorie a basmului este caracterul simbolic al personajelor, motiv
pentru care ele nu sunt individualizate prin nume proprii. Protagonistul acestui basm este
mezinul craiului, un personaj dinamic, care evoluează de la condiția de tânăr naiv și lipsit de
experiență la statutul de împărat.

Motivul drumului inițiatic

Fiind un adevărat Bildungsroman (povestea formării unei personalități; romanul
devenirii), basmul lui Creangă prezintă maturizarea eroului reflectată în motivul literar al
drumului inițiatic. Călătoria întreprinsă de fiul craiului îi reliefează atât calitățile, cât și
limitele, prin testarea câtorva însușiri.

Trăsăturile personajului și modalități de caracterizare

Protagonistul este un tânăr lipsit de ambiții, calitate evidențiată prin caracterizare
indirectă. În acest sens, este relevantă atitudinea față de tatăl său, craiul. Mezinul se hotărăște
să plece în călătorie nu din dorința de a deveni împărat, ci pentru că frații mai mari l-au
dezamăgit pe tatăl lor.
Tot prin caracterizare indirectă, din faptele eroului, din gesturile sale și din relația cu
alte personaje, reies și alte trăsături de caracter. Fiind tânăr și părăsind pentru prima dată casa
părintească, fiul craiului este naiv și lipsit de experiență.

O trăsătură ilustrată cu două secvențe din text (incapacitatea de a face distincția

dintre aparență și esență)
Întâlnirea cu Sfânta Duminică este prima dintre încercările care contribuie la
maturizarea eroului. Tânărul este incapabil să distingă între aparență și esență, între
înfățișarea femeii „gârbove și stremțuroase” și puterile ei suprafirești. Lăsându-se înșelat de
aparențe, fiul craiului o gonește la început. Totuși, la insistențele ei, își manifestă
generozitatea, miluind-o cu un bănuț. În schimbul acestuia, va primi sfaturile ei înțelepte care
se vor dovedi indispensabile pentru atingerea scopului propus, acela de a prelua împărăția
unchiului său.
Pentru că părăsește pentru prima oară casa părintească, eroul este lipsit de experiență
și, din nou, incapabil să facă distincția dintre aparență și esență. Ajuns în pădurea-labirint,
el se lasă păcălit de Spânul deghizat, pentru că, așa cum notează naratorul prin caracterizare
directă, fiul craiului este „boboc în felul său”, deci naiv. Conflictul cu Spânul, antagonistul,
reflectă confruntarea dintre Bine și Rău, specifică basmului. Spânul are un rol determinant în
formarea eroului, întrucât fiecare probă la care îl supune poate fi considerată o lecție de viață.
Păcălindu-l să coboare în fântână și amenințându-l cu moartea, Spânul preia prin
vicleșug identitatea fiului de crai, iar pe acesta îl reduce la condiția de rob și îl va supune unor
încercări primejdioase, menite a-i testa calitățile (aducerea salatei din Grădina Ursului, a
capului de cerb cu nestemate și a fetei de împărat).

Semnificația numelui
O modalitate indirectă de caracterizare este numele oximoronic (asocierea unor
termeni aparent incompatibili) pe care Spânul i-l atribuie eroului. Numele Harap-Alb
sugerează inițierea, evoluția de la întuneric la lumină, de la condiția de rob la statutul de
împărat.
 La capătul călătoriei, după ce eroul a îndeplinit toate sarcinile primite, conflictul cu
Spânul atinge punctul culminant, deoarece Harap-Alb trece prin încercarea supremă: furios că
fata Împăratului Roș a dezvăluit adevărata identitate a eroului, Spânul îi taie capul acestuia.
Cu ajutorul accesoriilor fermecate, fata îl readuce la viață. Moartea și învierea formează aici o
experiență inițiatică , prin care se întemeiază un nou mod de existență și prin care eroul își
recuperează identitatea (odată cu paloșul). Așadar, moartea și învierea fiului de crai sunt
simbolice pentru devenirea sa. Moare vechiul Harap-Alb, dominat de limite, de slăbiciuni și
renaște un nou Harap-Alb, capabil să conducă o împărăție, așa cum îi profețise Sfânta
Duminică: „Când vei ajunge și tu mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr și vei
crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul.”Această replică sintetizează
rolul călătoriei inițiatice și, în spirit clasicist, dezvăluie sensul didactic al basmului.

Concluzie
Harap-Alb este un erou de basm atipic: el nu este construit schematic, cu trăsături
excepționale. Nu deține puteri suprafirești, ci este înzestrat cu atribute ale omului obișnuit -
calități și defecte - un om care învață din greșeli și se maturizează, pentru a merita să devină
împărat.
 Relația dintre două personaje (Harap-Alb și Spânul)
Structura eseului:
 Introducere
 Trăsăturile basmului
 Statutul fiecărui personaj
 Relația dintre cele două personaje ilustrată cu două secvențe comentate
 Concluzie

Introducere
Perioada marilor clasici ai literaturii române - cea de-a doua jumătate a secolului al
XIX-lea - se caracterizează prin afirmarea câtorva scriitori, a căror valoare a rămas
incontestabilă de-a lungul vremii. Opera lui Ion Creangă, unul dintre cei patru mari clasici ai
literaturii noastre (alături de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici), este
remarcabilă prin talentul de povestitor al autorului.
Unele teorii cu privire la originile literaturii afirmă că ficțiunea a luat naștere ca o
consecință a dorinței omului de a compensa, prin poveste, neajunsurile lumii reale. Aceasta
este o posibilă explicație a faptului că eroii din basme sunt întotdeauna recompensați pentru
acțiunile pozitive, își descoperă originile nobile, ies învingători din lupta cu răul.

Trăsăturile basmului
„Povestea lui Harap-Alb” nu face excepție. Acest basm al lui Ion Creangă a apărut în
anul 1877, în revista „Convorbiri literare”. Apartenența poveștii la specia literară numită
„basm” se justifică prin identificarea trăsăturilor fundamentale ale acestei specii epice. Din
punct de vedere tematic, ca orice basm, povestea lui Creangă ilustrează confruntarea dintre
două principii morale: Binele și Răul, încheiată cu victoria Binelui. De asemenea, basmul
dezvoltă o serie de motive literare universale, precum: împăratul fără succesor la tron,
superioritatea mezinului față de frații săi, drumul inițiatic, probele, ajutoarele, descinderea în
infern, cifrele magice, accesoriile fermecate, nunta. Cele două tărâmuri din basm - real și
fantastic - corespund unor categorii opuse de personaje: realiste și fabuloase.
În plan compozițional, textul basmului este organizat în funcție de trei formule
specifice. Formula inițială coincide cu incipitul acestei opere: „Amu, cică era odată, într-o
țară...” - formulă care plasează acțiunea într-un cadru temporal și spațial nedeterminat, într-un
timp mitic, în „illo tempore”.
Formula mediană, „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai
este”, face trecerea de la un episod narativ la altul și menține legătura dintre narator și cititor.
Epilogul fericit este marcat de formula finală: „Și a ținut veselia ani întregi și acum
mai ține încă.” Prin trecerea verbelor de la timpul perfect compus („a ținut”) la prezent
(„ține”), această formulă estompează granița dintre ficțiune și realitate, prelungind starea de
veselie într-un prezent etern.
 Statutul fiecărui personaj
Fiul craiului, protagonistul basmului, este un tânăr lipsit de ambiții, deoarece el se
hotărăște să plece în călătorie nu din dorința de a deveni împărat, ci pentru că frații mai mari
l-au dezamăgit pe tatăl lor.
Spânul este antagonistul, impostorul, personajul malefic. În acest sens, fetele
Împăratului Verde „s-ar fi lepădat de Spân ca de ucigă-l crucea”. Acest personaj întruchipează
tot ceea ce degradează ființa umană: răutate, viclenie, ură, sete de ascensiune fără merite,
ipocrizie. Însă impostorul contribuie și el la modelarea viitorului împărat.

Relația dintre cele două personaje ilustrată cu două secvențe comentate

Harap-Alb, ca orice tânăr inocent, are nevoie de un inițiator. Relația sa cu Spânul
ilustrează tema confruntării dintre Bine și Rău. Pentru că părăsește pentru prima oară casa
părintească, eroul este lipsit de experiență și incapabil să distingă între aparență și esență.
Ajuns în pădurea-labirint, se lasă păcălit de Spânul deghizat, pentru că fiul craiului este, după
cum notează naratorul „boboc în felul său”, deci naiv. Prin viclenie, impostorul îl determină
pe erou să coboare în fântână și, sub amenințarea cu moartea, îi preia identitatea, reducându-l
la condiția de rob. Ulterior, îl supune unor încercări primejdioase, menite a-i testa calitățile.
La nivel simbolic, se poate spune că Spânul reprezintă răul interior, care încă îl domină pe
Harap-Alb, eroul marcat de limite și de slăbiciuni. Coborârea în fântână este momentul în care
fiul craiului, care a devenit robul Spânului, primește de la acesta numele Harap-Alb,
semnificând evoluția de la întuneric la lumină, de la condiția de rob, la statutul de împărat.
La capătul călătoriei, după ce Harap-Alb a îndeplinit toate sarcinile primite, conflictul
cu Spânul atinge punctul culminant: furios din cauză că fata Împăratului Roș a dezvăluit
adevărata identitate a eroului, Spânul îi retează capul acestuia, dar, cu ajutorul accesoriilor
fermecate, fata de împărat îl readuce la viață. Moartea și învierea formează aici o experiență
inițiatică, prin care se întemeiază un nou mod de existență. Moare vechiul Harap-Alb,
dominat de limite și de slăbiciuni, și renaște un nou Harap-Alb, capabil să conducă o
împărăție. Sfetnicul crăișorului, calul, este cel care elimină răul, aruncându-l din înaltul
cerului pe Spânul care „se face praf și pubere”.
Concluzie
Așadar, se poate spune că, în relația cu Harap-Alb, Spânul reprezintă un fel de rău
necesar, conform mentalității populare exprimate de Creangă în zicala: „Rău-i cu rău, dar mai
rău-i făr'de rău.” Calul știe rostul Spânului în maturizarea eroului, pe care îl învață că „Și unii
ca aceștia sunt trebuincioși pe lume câteodată, pentru că-i fac pe oameni să prindă minte.”
Deci și răul face parte din viață și numai în contact cu adversitățile (prin încercări dificile), se
formează un om adevărat.