Povestea lui Harap-Alb,

Ion Creangă

Viziunea despre lume reflectată într-un basm cult.

Mai mult decât mitologie sau narațiune alegorică, basmele sunt reprezentări ale realității,
”oglindiri ale vieții în moduri fabuloase”, după cum susținea G. Călinescu. Astfel, se explică
interesul pentru această specie epică a unor consacrați scriitori români precum Ion Creangă, Ioan
Slavici, Mihai Eminescu. Modificarile pe care aceștia le-au adus formei populare a basmului țin
de două coordonate fundamentale: accentuarea caracterului realist al universului imaginar și
amplificarea valorii stilistice și simbolice a narațiunii.

Un basm cult reprezentativ pentru viziunea despre lume a scriitorului și pentru

transformările pe care specia le traversează este ”Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă.
Publicat în revista ”Convorbiri literare”(1877), basmul se bucură de la început de o receptare
pozitivă, fiind tradus în germană, franceză și italiană la nici cinsprezece ani de la prima ediție.
Interesul major pe care l-a trezit se datorează modului în care autorul reușește să valorifice
schema tradițională a basmului popular, paradoxal, uneori îndepartându-se de ea.

Două caracteristici ale specie literare basm în opera literară aleasă

Textul lui Creangă respectă tiparul narativ al basmului popular, subiectul organizându-se în
jurul conflictului dintre forțele Binelui și cele ale Răului, finalul este previzibil: Binele învinge
Răul. Astfel, personajele pot fi integrate celor două categorii – pozitive: Harap-Alb, calul, Sfânta
Duminică, crăiasa albinelor și cea a furnicilor, personajele himerice, și negative: Spânul și
Împăratul Roș.

Această construcție în opoziție apropie basmul lui Creangă de structura celui popular, iar, în
final, după ce a parcurs întregul drum al maturizării – element ce conferă basmului caracterul de
bildungsroman – protagonistul restabilește armonia lumii prin victoria Binelui.

O altă caracteristică a speciei literare basm preluată de autor este dată de tipologia
personajelor. Deși le construiește în mod inedit, Creangă respectă una dintre trăsăturile definitorii
ale speciei, amintite de G. Călinescu în ”Estetica basmului”- ”…ființele neomenești din basme
au psihologia și socoilogia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când
dintr-o narațiune lipsesc acești eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm”. Astfel, întâlnim în
”Povestea lui Harap-Alb”, după clasificarea pe care o stabilește V.I. Propp în ”Morfologia
basmului”, toate categoriile de personaje specifice speciei: protagonist, antagonist, ajutoare,
donatori, ființe înzestrate cu puteri supranaturale: Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, cei cinci
tovarăși, furnicile, albinele.

Patru elemente de construcție a subiectului/compoziției

Basmul lui Creangă își demonstrează caracterul cult mai ales prin construcția ingenioasă a
subiectului. Astfel, autorul adduce modificări esențiale la toate nivelele textului, creând o lume
verosimilă și apropiată de universul țărănesc al Humuleștiului.

În primul rând, clișeele compoziționale conferă basmului o relevanță socială. De exemplu,

formula inițială ”Amu cică era odată” se deosebește de clasicul ”A fost odată ca niciodată” prin
limbajul regional și prin ancorarea poveștii într-o realitate rurală posibilă (”cică era”). În aceeași
manieră, formula finală – ”Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo
bea și mănâncă. Iar pe la noi cine are bani bea și mănâncă.Iară cine nu, se uită și rabdă”- face
referire, prin persoana I, plural, la societatea contemporană scriitorului.

În al doilea rând, ”Povestea lui Harap-Alb” conține, pe lângă modul specific de expunere al
basmului – narațiunea - , pasaje întregi în care predomină descrierea sau dialogul. Rolul principal
al acestora este de a crea iluzia vieții. Prin urmare, digresiunile descriptive ajută la caracterizarea
personajelor ori la tensionarea acțiunii (vezi descrierea celor cinci personaje himerice),
dialogurile sunt vii, fapte de limbă vorbită, în esență. De exemplu, dialogul din camera „roșă
cum e jăratecul” dintre cele cinci arătări fabuloase seamănă cu o gâlceavă autentică între țărani.

De asemenea, realismul basmului „Povestea lui Harap-Alb” este completat de o gamă de

simboluri imposibil de imaginat într-o narațiune populară, de unde preia, totuși, simbolul podului
ca trecere într-o altă lume sau al pădurii-labirint. Un exemplu relevant este scena intrării în
fântână a crăișorului, interpretată atât ca o moarte simbolică – coborâre în Infern, cât și ca un
botez, protagonistul fiind numit de Spân Harap-Alb, oximoron ce denotă dubla sa postură.

Nu în ultimul rând, construcția personajelor argumentează unicitatea basmului cult.

Particularitatea lui Creangă rezidă în ambiguizarea statutului personajelor și în umanizarea lor.
De exemplu, calul nu rămâne doar o apariție miraculoasă ce îndeplinește doar rolul de ajutor, ci
se ipostaziază, alături de Crai și de Sfânta Duminică, într-unul dintre complicii maestrului
inițiator – Spânul. După cum demonstrează uciderea din final a acestuia, calul ar fi putut
interveni în mod decisiv de la bun început, însă el preferă să-l lase pe Harap-Alb să depășească
singur toate fazele propriei maturizări. Așadar, personajele devin agenți ai destinului. Ființele
himerice – Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă – sunt inițiații de la care
învață Harap-Alb. Stilul inconfundabil al lui Creangă marcat de oralitate și umor, evidente la
nivelul limbajului, face din personajele sale autentici țărani humuleșteni.
Relația dintre două personaje

Interesantă este relația dintre personajele principale ale basmului, dintre protagonist și
antagonist. Cei doi nu sunt termenii unei opoziții totale, Spânul fiind deseori nu doar un personaj
negative, ci și mijlocul prin care Harap-Alb se desăvârșeste pe drumul inițierii sale. Chiar calul îi
spune stăpânului său că ”și unii dintre aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe
oameni să prindă la minte”.

Punctul de vedere argumentat despre modul în care se reflect o idée sau tema basmului cult

Perspectiva originală a lui Creangă asupra traseului maturizării protagonistului rămâne

punctual forte al basmului ”Povestea lui Harap-Alb”. În timp ce în lumea contemporană
formarea nu mai este o inițiere, ci o descoperire a lumii, eroul basmului cult oferă un model de
evoluție care nu sare etapele. Protagonistul cunoaște, în evoluția lui mila, curajul, ipocrizia
celorlalți, prietenia sinceră până să fie apt de a-și întâlni perechea cu care își va întemeia o
familie.

Așadar, basmul ”Povestea lui Harap-Alb”cultivă, prin toate trăsăturile dezvoltate mai sus,
un miraculos realist îndepărtat de fabulosul convențional al basmelor populare.