POVESTEA LUI HARAP-ALB

BASM CULT

I. CONTEXTUL APARIŢIEI OPEREI:

II. RECEPTARE CRITICĂ:

Definit de G. Călinescu drept „un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie,
etică, ştiinţă, observaţie morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci şi
anume fiinţe himerice, animale. […] Când dintr-o naraţiune lipsesc aceşti eroi himerici, n-avem
de a face cu un basm”, basmul este un tip de discurs epic a cărui etimologie se regăseşte în
termenul slav „basni”, care înseamnă născocire, invenție, scornire.
Basmul este o specie a epicii populare și culte, în proză, de dimensiuni relativ mari,
care are ca temă centrală lupta dintre forțele binelui și cele ale răului, finalizată
întotdeauna cu triumful binelui asupra răului. George Călinescu a definit basmul ca fiind „o
oglindire a vieții în moduri fabuloase”, iar Vasile Lovinescu afirmă că „Povestea lui Harap-
Alb” este un „basm de o complexitate descurajantă”.
Basmul a apărut, inițial, în epica populară. Ulterior, a pătruns și în literatura cultă, în
secolul al XIX-lea, în perioada de afirmare a esteticii romantice. Un prim volum de „Poveşti
culese și corese” a apărut la Timișoara, în anul 1860, sub îngrijirea lui Stănescu Arădeanul.
Dintre culegătorii de basme s-au remarcat: Fundescu, Petre Ispirescu, Popescu, Hinţescu.,
Frații Grimm, Hans Christian Anderson, Charles Perrault. Această specie literară a fost
abordată, în spţiul literar românesc, de scriitori cunoscuți precum: Nicolae Filimon („Românul
năzdrăvan”), Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, I L Caragiale, Alexandru
Odobescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, publicat de Ion Creangă în revista
„Convorbiri literare” la 1 august 1877.
Autorul preia și dezvoltă modelul narativ folcloric (caracterizat prin stereotipie)
reactualizând teme și motive narative de circulație universală, pe care le structurează conform
propriei viziuni estetice, într-un text narativ superior din punct de vedere compozițional basmelor
populare.
Poveştile lui Creangă se dezvoltă din acelaşi orizont fabulos în care se proiectează
întreaga sa operă literară. Procesul creaţiei este complex, ca şi arta scriitorului, căci, în
majoritatea poveştilor, se toarnă într-o formă nouă, inimitabilă, originală, un fond preexistent de
motive şi de idei universale, caracteristice tuturor basmelor lumii. Ion Creangă nu este un simplu
„povestariu", cum s-a spus (Vladimir Streinu), care, în naraţiune, se lasă condus de simpla
succesiune de motive, de „funcţii" ale basmului fantastic (V. I. Propp, „Morfologia basmului"),
mai puţin atent la conexiunea lor fluentă şi îndeosebi la expresia literară, ci este un creator
autentic şi total, care integrează în universul imaginar numai acele elemente ce slujesc, ca şi în
„Amintiri din copilărie", cel mai bine ideea artistică fundamentală. Aceasta este o trăsătură
evidentă a basmului cult, care nu operează numai cu magma primordială a naraţiunii, a

1
poveştii, cu miticul pur, ci presupune elaborare, minuţie, precizie a expresiei, o perfectă
funcţionalitate a ei în ansamblul textului.
„Făt-Frumos din lacrimă", de Mihai Eminescu, şi „Povestea lui Harap-Alb", de Ion
Creangă, se remarcă prin diferenţa faţă de basmul popular, datorată disponibilităţilor creatoare
ale autorilor: preponderenţa descrierilor de factură romantică, superbe, comparabile cu marile
viziuni ale poeziei, în cazul lui Eminescu; arta naraţiunii, alături de abundenţa şi strălucirea
dialogului, creator de tipuri şi de atmosferă,
Creangă apelează, ca şi în „Amintiri din copilărie", la proiecţia în fabulos a unor întâmplări
aparent banale, desprinse din lumea satului, graniţa dintre real şi fantastic fiind incertă şi mereu
oscilantă. în marile poveşti însă, în „Povestea lui Harap-Alb" îndeosebi, procedeul este contrar,
operându-se în mod curent extracţia din mit a unor „funcţii sau acţiuni constante" (V. I.
Propp), a unor motive şi personaje,' pe care le pune în coerenţă, într-o operă literară cu tentă
puternică de originalitate, creaţie exclusivă a lui Ion Creangă.
Într-o lucrare monumentală, „Basmele române" (1895), Lazăr Şăineanu include
tematica basmului „Povestea lui Harap-Alb" în ciclul „Isprăvilor eroice", de tipul „Apă vie şi apă
moartă", această ultimă secvenţă bazându-se pe apariţia, în final, a apei miraculoase, dătătoare de
viaţă. Din multitudinea de texte şi de variante, pe lângă motivul probelor iniţiatice şi al
încercării bărbăţiei, se evidenţiază câteva personaje şi episoade tipice. Cel cu spânul figurează
în versiunile greceşti şi sârbe ale ciclului amintit. Făt-Frumos, căzut în slujba unui personaj
inferior, aminteşte de eroii mitologiei greceşti: Heracle este sclavul lui Euristeu, Perseu se află
în serviciul regelui Polyctet, Poseidon se supune lui, Laomedon, Apollo lui Admet. Expediţiile lui
Harap-Alb, asociat cu tovarăşi năzdrăvani, fac trimitere la călătoria Argonauţilor în căutarea
lânii de aur din Colchida. Spânul, ca personaj, apare şi în basme neogreceşti, „Fiul împăratului
şi spânul", „Spânul", în care protagonistul este sfătuit, ca şi în „Povestea lui Harap-Alb", să nu
se întovărăşească cu omul spân, apoi ' substituţia se face, eroul trecând probe asemănătoare,
ajutat de albine, furnici, lei sau vulturi. Tovarăşii năzdrăvani, corespunzători lui Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, se întâlnesc, după cercetarea lui Lazăr
Şăineanu, în basme răspândite pe o arie geografică mai largă. Chiar în „Tugulea...", cules de
Petre Ispirescu, se întâlnesc Flămândul, Setosid, Gerosul, Ochilă şi Păsărilă. într-un basm ceh,
personaje simt Lungul, Largul şi Agerul-Ochilor; într-o poveste bretonă, „Les compagnons...",
personajelor din „Povestea lui Harap-Alb" le corespund le Mangeur (Mange-Tout), le Buveur
(Boit-Tout), le Coureur (Attrape-Tout), le Tireur şi Fine-Oreille.
De altfel, „Povestea lui Harap-Alb" include episoadele (funcţiile) esenţiale ale unui
basm, în viziunea lui Propp: absenţa, prejudiciul, lipsa (împăratul Verde nu are urmaşi pe
linie masculină); necesitatea plecării eroului de acasă (împăratul Verde, „moşul", îi cere
fratelui său, craiului, im nepot care să preia tronul împărăţiei); alegerea eroului (fraţii cei mari
nu trec proba iniţiatică); înzestrarea cu unelte şi instrumente magice (fiul cel mic dobândeşte
hainele, armele şi mai ales calul năzdrăvan al tatălui său); interdicţia de a trece peste podul cu
ursul; încălcarea ei de către fiul cel mic şi curajos; deplasarea spaţială între două împărăţii;
vicleşugul (Spânul îşi înşală victima şi pune stăpânire pe ea); sosirea incognito (personajele
sosesc sub identitate schimbată în împărăţia lui Verde-împărat); pretenţiile neîntemeiate ale
falsului erou; încercările grele (încercările sunt trecute de erou); recunoaşterea (identitatea
eroului va fi dezvăluită în cele din urmă); demascarea

2
falsului erou, a Spânului; pedeapsa (falsul erou este pedepsit); căsătoria (eroul se căsătoreşte şi
e înscăunat împărat).
Sub această structură generală de basm popular se ascund simboluri profunde, la fel ca
în „Amintiri din copilărie", într-o idee esenţială. Ca şi Nică a lui Ştefan a Petrei, Harap-Alb se
angajează într-o fascinantă aventură a cunoaşterii, întâmpinând aceleaşi .obstacole şi primejdii,
cu deosebirea că, în basm, limitele realului şi ale imposibilului sunt în cele din urmă învinse.
Ceea ce în „Amintiri din copilărie" nu se împlineşte, frustrările şi eşecurile lui Nică se substituie
aici prin izbânda finală a eroului de basm. Drumurile sale devin, în „Povestea lui Harap-Alb",
călătorii de dimensiuni cosmice, „în înaltul ceriului,/ Văzduhul pământului;/ Pe deasupra
codrilor,/ Peste vârful munţilor;/ Prin ceaţa măgurilor,/ Spre noianul mărilor [...]/ De la nouri
cătră soare,/ Pintre lună şi luceferi,/ Stele mândre lucitoare", Creangă vădind aici, în mod
neaşteptat, aceeaşi vocaţie a imaginării spaţiilor astrale ca şi Eminescu. în sensurile sale
adânci, ultime, „Povestea lui Harap-Alb" simbolizează astfel epopeea cunoaşterii şi a existenţei
umane, proiectate când şi când, nu totdeauna, în fabulos.
Basmul este o specie narativă amplă (narațiune pluriepisodică), având personaje numeroase
purtătoare ale unor valori simbolice (Binele și Răul). Acțiunea basmului presupune prezența
fabulosului (a elementelor supranaturale) și se desfășoară pe baza unor stereotipii (acțiuni
convenționale). În basm, sunt prezente formulele stereotipe:
 iniţiale (menite să introducă lectorul în universul ficţional: „a fost odată ca niciodată, că
de n-ar fi nu s-ar povesti");
 mediane (au rolul de a menţine atenţia lectorului şi de a crea pauze narative: „să mergem
cu viteazul din poveste, că-nainte mult mai este");
 finale (readuc lectorul din spaţiul imaginar, miraculos în realitatea cotidiană: „am
încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa" ).
Personajele imaginare ale basmului (care îl ajută pe erou) sunt animale sau fiinţe, obiecte
înzestrate cu puteri magice: zâne, căpcăuni, zmei, pitici, animale vorbitoare, cai înaripați. O altă
trăsătură a basmului este prezența numerelor magice, învestite cu valoare simbolică: trei, șapte,
nouă, doisprezece. Coordonatele spaţio-temporale sunt nedeterminate, nedefinite. Acțiunea este
plasată într-un timp anistoric, mitic, originar, în illo tempore. Limbajul basmelor este unul
simplu, popular, presărat cu proverbe, zicători, formule populare („amu”, „istuilalt”) sau
dezacorduri („mulţi ani trecuse la mijloc”, „a fost odată un împărat și o împărăteasă”). Basmul
prezintă procesul de formare, de maturizare a protagonistului, care trebuie să depășească o serie
de probe (basmele au caracter de BILDUNGSROMAN = roman al formării). După
caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor
miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în:
 fantastice, cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o
pregnanţă a fenomenelor miraculoase;
 animaliere, provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar
despre plante sau unele obiecte simbolice;
 nuvelistice, având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică
inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă.
După autor, basmele pot fi:

3
  populare, cu autor necunoscut, fiind o creaţie a colectivităţii anonime;
 culte, creaţie a unui autor cunoscut, având un caracter individual

III. COORDONATA TEMATICĂ:

Tema basmului este reprezentată de lupta forțelor Binelui împotriva Răului. Concret, eroul
parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării pentru dobândirea unor valori
morale și etice (doar așa el poate dobândi statutul de împărat). Tema este construită și prin
valorificarea unor motive narative specifice basmului precum: superioritatea mezinului,
călătoria, interdicţia, incălcarea interdicţiei, lupta, victoria eroului, probele depăşite,
demascarea şi pedepsirea răufăcătorului, căsătoria şi răsplata eroului etc.

IV. SEMNIFICAŢIA TITLULUI:

Indicele paratextual este reprezentant de sintagma nominală alcătuită din substantivul

comun „povestea” și numele propriu oximoronic „Harap-Alb”, care, pe de o parte,
anticipează tema operei, iar pe de altă parte, face referire la specia literară în care textul
se încadrează (basm cult). Articularea cu articolul hotărât enclitic „-a” a primului
substantiv subliniază specificitatea, unicitatea elementului desemnat, adică a experienţei
de viață a protagonistului. În privința numelui acestuia se remarcă structura oximoronică
a expresiei care evidențiază natura duală, ambivalentă, antagonică a personajului: el este
fiu de crai, însă pentru a putea ajunge împărat trebuie să devină „sclav”, „slugă” (Harap).
Numele eroului relevă lupta celor două principii fundamentale: Binele și Răul, Ying și
Yang. Titlul dezambiguizează conținutul semantic al textului, sintetizându-l.

V. STRUCTURA COMPOZIŢIONALĂ:

VI. CONSTRUCŢIA SUBIECTULUI/MOMENTELE SUBIECTULUI/FUNCŢIILE

BASMULUI

Ca orice alt basm, „Povestea lui Harap-Alb" este, în schema epică de bază, o scriere
fantastică, respectând principiul dualităţii, al conflictului bine-rău. Dar, deşi lucrurile
ar putea fi atât de mult simplificate, accentul este pus pe scriitură şi pe atmosferă, pe
conturarea personajelor şi a situaţiilor comice, pe limbajul popular şi pe variantele
dialectale ale limbii române. Harap-Alb se confruntă cu mai multe tipuri de rău:
neputinţa omului de a săvârşi fapte eroice, de a stăpâni timpul şi spaţiul, fiind nevoit să
apeleze la calul năzdrăvan, la furnică, albină, la tovarăşii miraculoşi; viclenia lumii,
reprezentată de omul spân; lupta cu forţele naturii, cu ursul, cu cerbul, chiar cu
demonia împăratului Roş, care îl supune pe erou la nenumărate încercări.

Basmul debutează cu o situație inițială (expozițiunea), care presupune o stare de

echilibru: un crai avea trei feciori, iar în alt capăt de lume, fratele său mai mare, Verde Împărat
4
avea trei fiice. Acțiunea basmului se desfășoară linear și respectă modelul stereotip. Tulburarea
echilibrului (intriga) are drept cauză o lipsă. Această lipsă este relevată de „cartea” lui Verde
Împărat: absența moștenitorului de linie masculină (motivul împăratului fără urmași). Craiul
este rugat de fratele său să i-l trimită „pe cel mai vrednic dintre nepoţi”, ca să-i urmeze la tron.
Din acest moment debutează acțiunea de restabilire a echilibrului (desfășurarea acțiunii).
Căutarea eroului se concretizează prin încercarea la care își supune Craiul fiii: se îmbracă în urs
și iese înaintea acestora de sub un pod. Conform structurii formale a basmului, o astfel de probă
nu poate fi trecută decât de fiul cel mic (motivul superiorității mezinului), condiție obligatorie
pentru cel care aspiră la tronul împărătesc. Fiul cel mic trece proba curajului după o parte
pregătitoare a inițierii în care este ajutat de Sf. Duminică. Drept răsplată pentru „milostenia”
arătată bătrânei, mezinul Craiului primește de la aceasta sfaturi importante pentru a putea trece
cu bine proba inițială la care tânărul va fi supus de către tatăl său. Așadar, acesta îi cere părintelui
său „calul, armele și hainele” cu care Craiul a fost mire. Se sugerează astfel că tânărul va repeta
inițierea tatălui în aceleași condiții. Calul, ales cu ajutorul tăvii de jăratec după trei încercări, are
puteri supranaturale (vorbește și poate zbura); el va deveni tovarășul și sfătuitorul fiului de crai.
Întrucât podul simbolizează trecerea la o altă etapă a existenței, de la imaturitate la maturitate,
Craiul îi dă fiului său, în acest loc, primele sfaturi referitoare la noua lume: să se ferească de
omul spân și de omul roș. Totodată, îi dăruiește și pielea de urs. Aceste sfaturi constituie
interdicția (o altă funcție esențială a basmului). Pe drum, după ce se rătăcește în pădurea
labirint, fiul cel mic al Craiului se întâlnește cu un om Spân, care îi cere să-l ia în slujba lui. Cum
are nevoie de un inițiator, cele trei apariții ale Spânului, dar și lipsa de maturitate, îl determină să
încalce sfatul părintesc și, crezând că se află în „Ţara Spânilor”, îl tocmește ca slugă (încălcarea
interdicției). Încă naiv, „boboc în felul său la trebi de aieste”, feciorul Craiului îi mărturisește
ce l-a sfătuit tatăl său și coboară în fântână, fără a se gândi la consecințe. Popasul de la fântână
reprezintă o secvență narativă importantă în economia acțiunii, întrucât înșelătoria provoacă
evoluția conflictului. Lipsa de maturitate este aspru sancționată prin pierderea însemnelor originii
și a dreptului de a deveni împărat: „spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de
crai”. Spânul îi fură identitatea, îl transformă în rob, îi dă numele „Harap-Alb” și îi trasează
proiectul existențial, spunându-i că va trebui să moară și să învie pentru a-și recăpăta identitatea
(jurământul din fântână). Răutatea Spânului îl va pune în situații dificile, a căror traversare
implică demonstrarea unor calități morale, necesare atunci când va fi împărat. Încercările
echivalează cu diverse probe ale ascultării, ale îndemânării, ale curajului, ale colaborării și ale
altruismului. Din perspectiva basmului, aceste încercări reprezintă probe de inţiere, iar Ion
Creangă utilizează triplicarea (triplarea sistematică a situațiilor). Astfel, Harap-Alb va trebui să
aducă „sălăţi” din Grădina Ursului, pielea cu pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata
Împăratului Roș. Ultima probă presupune alte serii de probe prin care Împăratul Roș încearcă să
îndepărteze ceata de pețitori (casa înroșită, ospățul, alegerea macului de nisip), precum și acelea
care o vizează direct pe fata împăratului (fuga nocturnă a fetei transformată în pasăre, ghicitul și
proba impusă de fată: aducerea a „trei smicele de măr și apă vie și apă moartă de unde se bat
munții în capete”). Secvența violenței lipsește din acest context, fiind mutată înspre final pentru
a spori tensiunea narativă. Toate probele sunt trecute întrucât eroul ascultă de personajul inițiator
(Sf. Duminică), dar și datorită personajelor adjuvante (calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor,
Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări- Lăți- Lungilă, Ochilă). Lichidarea înșelătoriei și acțiunea
reparatorie, corespunzătoare punctului culminant, debutează la sfârșitul ultimei probe. Harap-
Alb se întoarce la curtea lui Verde Împărat, împreună cu fata Împăratului Roș, care dezvăluie
adevărata lui identitate (demascarea răufăcătorului și recunoașterea eroului). Încercarea

5
Spânului de a-l ucide pe Harap-Alb este ratată. Lichidarea violenței nu-i aparține eroului, ca în
basmul popular, ci aparține altui personaj. Episodul cuprinde scena tăierii capului personajului
principal și a reînvierii acestuia de către fata împăratului, cu ajutorul obiectelor magice aduse de
cal, având semnificația coborârii în Infern, a morții inițiatice. Eroul redobândește paloșul și își
primește recompensa. Harap-Alb, prin moartea și reînvierea sa (transfigurarea), va trece într-o
altă etapă existențială, la o altă identitate. Nunta și schimbarea statutului social (devine Împărat)
sunt o mărturie a maturizării protagonistului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului
și răsplata eroului. Așadar, conflictul, lupta dintre forțele Binelui și forțele Răului se încheie
prin Victoria Forțelor Binelui.

VII. PERSONAJELE:

 personajele (oameni, dar și ființe imaginare/ „himerice") sunt purtătoare ale unor
valori simbolice corespunzătoare conflictului: Binele și Răul în diversele lor ipostaze;

 specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele, în primul

rând prin limbaj;

 cu excepția eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje

reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă;

 prin portretele fizice ale celor cinci tovarăși ai eroului, se ironizează defecte umane
(frigurosul, mâncăciosul etc.), dar aspectul lor grotesc ascunde calități precum
bunătatea și prietenia;

 împăratul Roș și Spânul sunt răi și vicleni;

 Sfânta Duminică este înțeleaptă.

 Harap-Alb:

 personajul principal, protagonistul basmului;

 personaj pozitiv, eponim;
 faţă de eroul tradiţional al basmului, Harap-Alb are trăsături caracteristice
basmului nuvelistic, părând în multe situaţii un om obişnuit, neajutorat, faptele
eroice aparţinând, cele mai multe, personajelor adjuvante;
 este un personaj atipic, întrucât este complet lipsit de însușiri supranaturale și
este construit realist, ca o ființă complexă care învață din greșeli și evoluează.
 este caracterizat indirect: prin numele pe care i-l dă Spânul, este unul
oximoronic: “Harap” înseamnă negru, sclav, rob și intră într-o relație de
antonimie cu adjectival „alb”, care face referire atât la originea nobilă a
tânărului, cât și la condiția sa de învățăcel, de novice, de „boboc în trebi de
aieste”.
 anterior acestui statut, a fost fecior de crai, mezinul familiei, iar după
dezlegarea de jurământ, va deveni împărat.
 prin acțiunile sale, protagonistul demonstrează naivitate, impulsivitate,

6
 superficialitate în anumite momente, dar și toleranță, altruism (bunătate,
generozitate), putere de sacrificiu.
 el reușește, cu ajutorul altor personaje, să depășească toate probele la care este
supus de către Crai, de către tatăl său, de către Spân, de către Roșu Împărat și
chiar de către el însuși.
 caracterizarea directă este făcută de narator („fiul craiului, boboc în felul său”,
„naiv”, „credul”), de Sf .Duminică („luminate crăişor”, „slab de înger”,
„mai fricos decât o femeie”, „găină plouată”), de cal („nu te ştiam aşa de
fricos”), de Spân („pentru vrednicia lui mi l-a dat tata”).
 o altă modalitate de caracterizare este autocaracterizarea: ”Râzi, tu, râzi
Harap-Alb”.
 Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale (vitejie,
dârzenie, istețime), dar dobândește prin trecerea probelor o serie de calități
psiho-morale/ valori etice (mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea
jurământului, curajul) necesare unui împărat, în viziunea autorului. Sensul
didactic al basmului este exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge și tu
odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor
asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul". Numele personajului
reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia
cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare (inițierea), între starea
de inocență/ naivitate (negru) și „învierea" spirituală a celui ce va deveni
împărat (alb).
 Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, antagonistul fiind omul însemnat
(personajul perfid), de o inteligență vicleană, cu două ipostaze: Spânul și omul
roș/împăratul Roșu.

 Spânul
 personajul negativ, antagonist, care, în opoziţie cu personajul principal,
creează antiteza fundamentală a basmului, dintre Bine şi Rău;
 Spânul este un personaj-instrument, un mistagog (iniţiator, maestru spiritual),
necesar pentru proiectarea întregului scenariu iniţiatic în care este angajat fiul
cel mic al craiului;
 el ar fi uşor de biruit de către animalul năzdrăvan: „Nu te teme, ştiu eu
năzdrăvănii de ale spânului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar
lasă-1 să-şi mai joace calul.";
 Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului, este „un
rău necesar". De aceea calul năzdrăvan nu-1 ucide înainte ca inițierea eroului să
se fi încheiat: „Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac
pe oameni să prindă la minte.Nu doar naratorul, ci și personajele par a avea
cunoștință de scenariul inițiatic pe care trebuie să-1 traverseze protagonistul

 acesta nu-1 suprimă de la început, deoarece scenariul basmului cuprinde o temă

iniţiatică la îndeplinirea căreia conlucrează celelalte personaje: craiul, Sfânta
Duminică, Spânul, calul năzdrăvan;

7
 personaje adjuvante (ajutătoare):
 calul, animal fabulos, mijloc ideal al. deplasării în basm, confident şi sfătuitor de
mare preţ în acelaşi timp; calul redevine tânăr, se regenerează mâncând jăratic şi
stăpâneşte dimensiunile cosmice ale spaţiului, purtându-1 pa Harap-Alb „De la
nouri cătră soare,/ Pintre lună şi luceferi,/ Stele mândre lucitoare";
 Calul pare că poate deplasa chiar planurile temporale. Nemurirea de care se bucură
demonstrează că provine dintr-un loc situat dincolo de timp: calul 1-a slujit, în
tinereţe, şi pe tatăl eroului, ciclurile temporale neafectându-1. Cu el alături, 'pornit la
drum, fiul de crai pierde şirul timpului: zilele se fac una, două, până la patruzeci şi
nouă, până când lumea, spaţiul de fapt, se schimbă, eroul ajungând în cele din urmă
într-un codru nepătruns, im labirint din care nu mai poate ieşi. Codrul este un
obstacol necesar în basm, un generator de piedici, pentru că de aici îşi face apariţia
Spânul, omul rău în genere, care instituie opoziţia fundamentală a basmului dintre
bine şi rău. Referirile la astfel de personaje sunt numeroase în toate mitologiile
popoarelor: la celţi se vorbeşte de Sleagh Maith, demoni mici de statură, cărora le
plăcea să hărţuiască oamenii singuratici. Viclenia este una dintre calităţile Spânului,
de aceea, cu scopuri ascimse, el se angajează slugă la Harap-Alb. Drumul parcurs de
cei doi este pustiit, oamenii îşi fac apariţia cu greu, iar cantitatea de vegetaţie arată
gradul de întoarcere în timpul arhaic, semn al imersiunii în vremurile mitice.
Tipologic, aparent, în planul comun al basmului, Spânul reprezintă fiinţa primară,
imperfectă, nutrind însă ambiţii de mărire şi reuşind, prin şantaj, să devină stăpânul
lui Harap-Alb. Spânul este însă, în basmul lui Creangă, un personaj absolut necesar,
care trebuie să desăvârşească, prin asprime şi mascată cruzime, iniţierea
protagonistului, e un personaj-instrument, pe care calul năzdrăvan l-ar putea
oricând suprima cu uşurinţă, lucru ce se produce însă numai la sfârşitul basmului,
când Spânul şi-a încheiat misiunea iniţiatică;
 Sfânta Duminică, personaj din mitologia română care păstrează puternice trăsături
creştine, bunătate, milostenie, puteri miraculoase, date de o legătură directă cu
divinitatea (în basmele populare apar şi Sfânta Vineri, Sfânta Miercuri ş.a.)
 tovarăşii năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă; pe
lângă aspectul grotesc, monstruos (însă „monştri simpatici" - G. Călinescu), aceştia
reprezintă simboluri ale stihiilor (gerul), ale stărilor fiziologice care au
înspăimântat omul în istoria sa (foamea, setea) sau ale stăpânirii spaţiului şi
timpului; unele dintre acestea sunt personaje complementare, asociate pe baza
unor trăsături sau puteri comune: Flămânzilă - Setilă, Ochilă - Păsări-Lăţi-Lungilă;
aceste personaje se întâlnesc, după cercetarea lui Lazăr Şăineanu, în basme
răspândite pe o arie geografică mai largă. Chiar în „Ţugulea, fiul unchiaşului şi al
mătuşei", cules de Petre Ispirescu, se întâlnesc Flămândul, Setosul, Gerosul,
Ochilă şi Păsărilă; într-un basm ceh, personaje sunt Lungul, Largul şi Agerul-
Ochilor; într-o poveste bretonă, „Les compagnons...", personajelor din „Povestea
lui Harap-Alb" le corespund le Mangeur (Mange-Tout), le Buveur (Boit-Tout), le
Coureur (Attrape-Tout), le Tireur şi Fine-Oreille;

 personaje donatoare, cele care dau eroului un obiect de recunoaştere sau cu puteri
miraculoase, care îl ajută la nevoie:
 Crăiasa furnicilor,;
 Crăiasa albinelor;
 personajele donatoare sunt, indirect, personaje adjuvante;

 fata împăratului Roş

8
  nelipsitul personaj feminin, care, ca în toate basmele, se dobândeşte prin numeroase
probe, şase în total, pe care le trec personajele adjuvante şi donatoare: casa de
aramă încinsă cu un foc în care s-au ars 24 de stânjeni de lemne, răcită prin puteri
miraculoase de Gerilă; ospăţul pantagruelic, în care se întrec Flămânzilă şi Setilă;
alegerea seminţelor de mac din nisip', în care se angajează Crăiasa furnicilor;
găsirea fetei de împărat, ispravă a lui Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă; identificarea
fetei împăratului Roş, care avea o sosie, un dublu, în care se implică Crăiasa
albinelor; întrecerea calului lui Harap-Alb cu turturica fetei de împărat, care aduc
smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă, folosite la" reînvierea din final a
eroului; fata împăratului Roş are, în acest episod, rol de taumaturg, de vindecător,
reînviindu-1 pe Harap-Alb, după ce, prin moarte („atâta vreme să ai a mă sluji, pană
când îi muri şi iar îi învie"), acesta se eliberează de jurământul faţă de Spân; în
acelaşi timp, ea devine împărăteasă, înscriindu-se în scenariul general al basmului;

 personajele secundare reprezintă categoria cea mai extinsă din basm,

cuprinzând, în afară de Harap-Alb, pe toate celelalte; unele simt episodice (Sfânta
Duminică, tovarăşii năzdrăvani ş.a.), altele simt socotite personaje periferice (craiul, fraţii
lui Harap-Alb, fetele împăratului Verde).

VIII. ARTA NARATIVĂ/LIMBAJUL ARTISTIC:

 limbajul cuprinde: termeni și expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale,

ziceri tipice/ erudiția paremiologică (frecvența proverbelor, a zicătorilor introduse în
text prin expresia vorba ceea;
 personajele se individualizează prin limbaj (procedeu de caracterizare indirectă).
„Spânul trăiește cu adevărat în replici (actele sale sunt convenționale). [...] Foarte
vii sunt fabuloșii tovarăși de drum ai eroului și câteva scene, cum ar fi aceea din casa
de aramă, sunt memorabile. [...] Personajele nu ies nici o clipă din schematismul lor,
însă, retrăind în fiecare, Creangă umple schema de viață" (Nicolae Manolescu,
Recitind poveștile lui Ion Creangă).

 limbajul naratorului, dominat de oralitate și umor, face memorabile portretele

fizice. Caracterizarea directă a lui Ochilă se realizează în registrul popular, oral, cu
fraze rimate și ritmate, de un efect comic evident: „Poate că acesta-i vestitul Ochilă,
frate cu Orbită, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândită, din sat de la
Chitilă, peste drum de Nimerită. Ori din târg de la Să-l-cați, megieș cu Căutați și de
urmă nu-i mai dați. Mă rog, unu-i Ochilă pe fața pământului, care vede toate și pe
toți altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cât este de frumușel.
Parcă-i un boț, chilimboț, boțit înfrunte cu un ochi, numai să nu fie de deochi!".

 registrele stilistice popular, oral și regional conferă originalitate limbajului, care

diferă de al naratorului popular prin specificul integrării termenilor, prin modul de
exprimare.

9
IX. ORALITATEA:

 basmul păstrează trăsăturile definitorii ale prozei lui Creangă: oralitatea, arta
naraţiunii, abimdenţa şi strălucirea dialogului, creator de tipuri şi de
atmosferă;
 portretele tovarăşilor năzdrăvani sunt extrem de elocvente, rezultate dintr-o
viziune caricaturală, uneori grotescâ, ironie, umor, dialog scânteietor;
 exagerarea şi amplificarea trăsăturilor fizice şi a puterilor personajelor ţine de
viziunea scriitorului francez Rabelais, din „Gargantua şi Pantagruel".
 oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin
diferite mijloace, precum:
a) expresii narative tipice (și atunci, și apoi, în sfârșit, după aceea);
b) și narativ;
c) exprimarea afectivă (implicarea subiectivă a naratorului) în propoziții
interogative („Că altă, ce pot să zic?") și exclamative („Mă rog, foc de
ger era: ce să vă spun mai mult!"),
d) dativul etic („Și odată mi ți-Z înșfacă cu dinții de cap");
e) inserarea de fraze ritmate (portretul lui Ochilă) sau versuri populare
(„De-ar ști omul ce-ar păți,/ Dinainte s-ar păzii").

X. UMORUL:

 plăcerea zicerii, verva, jovialitatea se reflectă în mijloacele lingvistice de realizare a

umorului, precum:

a) exprimarea mucalită („să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri");

b) ironia: „Doar unu-i împăratul Roș, vestit prin melea-gurile aceste pentru
bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită.");

c) porecle și apelative caricaturale (Buzilă, mangosiți, farfasiți);

d) diminutive cu valoare augumentativă (buzișoare, băuturică);

e) caracterizări pitorești (portretul lui Gerilă, Ochilă etc.);

f) scene comice precum cearta dintre Gerilă și ceilalți, în căsuța de aramă;

g) expresii populare („Dă-i cu cinstea, să peară rușinea.").

XI. CONCLUZII:

 spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, în basmul lui

Creangă se îmbină narațiunea cu dialogul și cu descrierea, stilul direct și stilul

10
 indirect: „Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci
topește povestirea în dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în
povestirea faptelor dialogul personajelor" (Tudor Vianu, Studii de literatură
româna).
XII. MODELE DE SUBIECTE:

11