„Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creangă

Particularitățile basmului cult

Structura eseului:
 Introducere (perioada Marilor Clasici; originea basmului)
 Semnificația titlului
 Tema (confruntarea dintre Bine și Rău) ilustrată cu două secvențe comentate
 Alte particularități ale basmului
 Caracterul cult al basmului
 Limbaj (oralitate) și umor
 Concluzie

Introducere
Perioada Marilor Clasici ai literaturii române – a doua jumătate a secolului al XIX-lea
– se caracterizează prin afirmarea câtorva scriitori a căror valoare a rămas incontestabilă de-a
lungul vremii. Opera lui Ion Creangă, unul dintre cei patru Mari Clasici ai literaturii noastre
(alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale) este remarcabilă prin talentul
de povestitor al scriitorului.
Unele teorii cu privire la ficțiune încearcă să ofere răspunsuri la întrebarea: care este
impulsul originar al creatorilor de povești? Scriitoarea franceză Marthe Robert consideră că
basmul a luat naștere din dorința omului de a compensa, prin poveste, neajunsurile lumii
reale, de a evada din realitate. Aceasta este o posibilă explicație a faptului că eroii de basm
sunt întotdeauna recompensați pentru acțiunile pozitive, își descoperă originile nobile și ies
mereu învingători din lupta cu răul.

Semnificația titlului
Opera „Povestea lui Harap-Alb” a marelui povestitor Ion Creangă a fost publicată
pentru prima oară în anul 1877, în revista „Convorbiri literare”. Titlul basmului este constituit
dintr-o sintagmă, care, în primul rând, sugerează caracterul de ficțiune al discursului narativ,
prin substantivul „povestea”. Harap-Alb este protagonistul basmului, fiul craiului, care va
parcurge drumul inițiatic, la finalul căruia va deveni împărat.

Tema (confruntarea dintre Bine și Rău) ilustrată cu două secvențe comentate

Ca orice basm, povestea lui Creangă ilustrează, din punct de vedere tematic,
confruntarea dintre două principii morale, Binele și Răul, reprezentate de personajele pozitive
(craiul și fiii săi, Împăratul Verde și fiicele sale, fata Împăratului Roș și toate ajutoarele
eroului) și de cele negative (Spânul și Împăratul Roș). Conflictul dintre cele două forțe opuse
se desfășoară în strânsă legătură cu tema devenirii (inițierii): călătoria inițiatică a eroului are
un rol esențial în formarea sa ca împărat.
Tema confruntării dintre Bine și Rău este evidențiată în numeroase episoade
narative. Semnificativă este, în primul rând, întâlnirea fiului de crai, protagonistul, cu Spânul,
antagonistul, impostorul. Ajuns în pădurea-labirint, crăișorul se lasă păcălit de Spânul
deghizat, deoarece, așa cum notează naratorul, prin caracterizare directă, eroul este „boboc în
felul său”, deci naiv, lipsit de experiență. Păcălindu-l să coboare în fântână și amenințându-l
cu moartea, Spânul preia prin vicleșug identitatea fiului de crai, pe care îl reduce la condiția
de rob și pe care îl supune unor încercări primejdioase, menite a-i testa calitățile. Spânul are
un rol determinant în formarea eroului, putând fi considerat chiar un inițiator, întrucât fiecare
probă la care îl supune poate fi considerată o lecție de viață de care are nevoie un viitor
împărat. La nivel simbolic, Spânul reprezintă răul interior care încă îl domină pe Harap-Alb
(numele atribuit de acesta), eroul marcat de limite și de slăbiciuni.
Calul cunoaște rostul Spânului în maturizarea crăișorului, pe care îl învață că: „Și unii
ca aceștia sunt trebuincioși pe lume câteodată, pentru că-i fac pe oameni să prindă la minte”.
Așadar, și răul face parte din lume și numai în contact cu adversitățile se formează un om
adevărat.
Conflictul dintre cele două forțe atinge punctul culminant în scena finală. La capătul
călătoriei, după ce a îndeplinit toate sarcinile primite, eroul trece prin încercarea supremă.
Furios că fata Împăratului Roș a dezvăluit adevărata identitate a fiului de crai, Spânul îi taie
capul acestuia. Cu ajutorul accesoriilor fermecate, fata îl readuce la viață. Moartea și învierea
formează aici o experiență inițiatică prin care se întemeiază un nou mod de existență și prin
care eroul își recuperează identitatea (simbolizată de paloș). De asemenea, cele două
evenimente se reflectă în numele protagonistului – Harap-Alb – care simbolizează trecerea de
la întuneric (moarte) la lumină (viață). Moare vechiul Harap-Alb, dominat de limite și de
slăbiciuni, și renaște un nou Harap-Alb, eliberat de răul care îl stăpânise și capabil să conducă
o împărăție, așa cum îi profețise Sfânta Duminică: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi
căuta să judeci lucrurile de-a fir-a păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum
ce e necazul.” Această replică sintetizează rolul călătoriei inițiatice și sensul didactic al
basmului.

Alte particularități ale basmului

 Finalul fericit
Așadar, în basm, conflictul dintre cele două forțe (pozitivă și negativă) se încheie
întotdeauna cu victoria Binelui. Ajuns la capătul drumului inițiatic, eroul este răsplătit atât
prin succesiunea la tron, cât și prin căsătoria cu fata Împăratului Roș. Calul îl duce pe Spân în
înaltul cerului, de unde îl lasă să cadă și astfel răul este eliminat.
 Motive literare specifice
În plan compozițional, basmul dezvoltă o serie de motive literare universale, precum:
împăratul fără succesor la tron, superioritatea mezinului față de frații săi, drumul inițiatic,
încercarea puterilor (probele inițiatice), descinderea în infern, adjuvanții, nunta, accesoriile
fermecate, cifrele magice.
 Personaje realiste și personaje fabuloase
Ca particularitate a basmului, se distinge și acțiunea desfășurată pe două planuri
existențiale, realist și fabulos, cărora le corespund două categorii de personaje: realiste (craiul
cu fiii săi, Împăratul Verde și fiicele sale, Împăratul Roș, Spânul) și fabuloase, cu puteri
supranaturale (calul, Sfânta Duminică, toate celelalte ajutoare ale eroului, fata Împăratului
Roș). Toate personajele basmului sunt categorii simbolice pentru anumite tipuri umane și, de
aceea, ele nu sunt individualizate prin nume proprii.
  Formulele specifice
Discursul epic (textul) este organizat în funcție de trei formule specifice. Formula
inițială coincide cu incipitul acestei opere: „Amu, cică era odată, într-o țară” și fixează
cadrul temporal și spațial nedeterminat, căci acțiunea basmului se petrece în „illo tempore”
(în vremea aceea), deci este proiectată într-un timp mitic.
Formula mediană „Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste înainte mult mai
este” delimitează episoadele narative și menține legătura dintre narator și cititor, prin
pronumele personal de persoana I plural „ne”.
Epilogul fericit este marcat prin formula finală: „Și a ținut veselia ani întregi și acum
mai ține încă.” Totodată, la nivel morfologic, prin trecerea verbului de la perfect compus la
prezent, această formulă estompează granița dintre trecut și prezent, prelungind starea de
veselie într-un prezent etern.

Caracterul cult al basmului

Deși este construită conform structurii basmului popular, „Povestea lui Harap-Alb”
ilustrează specia basmului cult. Caracterul cult se reflectă, în primul rând, în faptul că tema
confruntării Binelui cu Răul interferează cu cea a devenirii, cu formarea eroului, a cărui
călătorie inițiatică are rolul a-l ajuta să devină un împărat „cum n-a mai fost altul”.
În al doilea rând, ca trăsătură a basmului cult, se remarcă umanizarea fantasticului, în
sensul că ființele fabuloase (cei cinci uriași) vorbesc și se comportă ca niște țărani mucaliți
(care știu să stârnească râsul, păstrând un aer serios), ca niște oameni obișnuiți. Există un plan
de suprafață, fabulos, și unul de adâncime, căci eroii, situațiile, concepția despre viață,
vorbirea sunt din lumea satului.

Limbajul
Acest basm poartă amprenta stilistică inconfundabilă a lui Ion Creangă: oralitatea și
umorul. Atât limbajul naratorului, cât și cel al peronajelor prezintă trăsături ale oralității (ale
limbii vorbite): expresii populare („a strica orzul pe gâște”), interjecții („teleap-teleap”),
zicători („Cine poate, oase roade, cine nu, nici carne moale”, „Rău-i cu rău, dar mai rău făr’
de rău”), fraze rimate („La plăcinte, înainte, la război, înapoi.”).
Buna dispoziție și umorul care caracterizează acest basm se datorează atât prezentării
unor situații comice, cât și realizării unor portrete caricaturale.

Concluzie
În basmul „Povestea lui Harap-Alb”, marele nostru povestitor Ion Creangă creează o
lume aparte, o „imago mundi” pe care o construiește prin observarea atentă și hazlie a vieții,
prin talentul narativ și prin crearea de personaje simbolice, unele fabuloase, care ilustrează
anumite tipuri umane.
 „Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creangă

Modalități de construcție a personajului dintr-un basm cult

Structura eseului:
 Introducere
 Trăsăturile basmului
 Titlul
 Statutul personajului
 Trăsăturile personajului și modalități de caracterizare
 O trăsătură ilustrată cu două scene comentate
 Alte trăsături
 Semnificația numelui
 Concluzie
Introducere
Preluăm introducerea eseului anterior.

Trăsăturile basmului
Opera „Povestea lui Harap-Alb” a marelui povestitor Ion Creangă a fost publicată
pentru prima oară în anul 1877, în revista „Convorbiri literare”. Încadrarea textului în specia
literară numită „basm” se justifică prin identificarea trăsăturilor fundamentale ale acestei
specii epice. Ca orice basm, povestea lui Creangă ilustrează, din punct de vedere tematic,
confruntarea a două principii morale opuse, Binele și Răul, încheiată cu victoria Binelui.
De asemenea, discursul epic (textul narativ) dezvoltă o serie de motive literare universale,
precum: împăratul fără succesor la tron, superioritatea mezinului față de frații săi, drumul
inițiatic, încercarea puterilor, adjuvanții, nunta, accesoriile fermecate, cifrele magice.
În plan compozițional, textul basmului este organizat în funcție de trei formule
specifice. Formula inițială coincide cu incipitul operei – „Amu, cică era odată, într-o țară” –
și are rolul de a fixa cadrul temporal și spațial al acțiunii, care se petrece într-un timp mitic, în
„illo tempore”. Reperele spațio-temporale nedeterminate sugerează caracterul simbolic al
acțiunii și al personajelor.

Titlul
Titlul basmului este constituit dintr-o sintagmă, care, în primul rând, sugerează
caracterul de ficțiune al discursului narativ, prin substantivul „povestea”. Harap-Alb este
protagonistul basmului, fiul craiului, care va parcurge drumul inițiatic, la finalul căruia va
deveni împărat.

Statutul personajului
Caracterul simbolic al personajelor justifică faptul că ele nu sunt individualizate prin
nume proprii. Protagonistul basmului este mezinul craiului, un personaj dinamic, care
evoluează de la condiția tânărului naiv la statutul de împărat.
 Fiind un Bildungsroman (povestea formării unei personalități), basmul lui Creangă
prezintă maturizarea eroului reflectată în motivul drumului inițiatic. Călătoria fiului de crai
îi evidențiază atât calitățile, cât și limitele, prin testarea însușirilor sale pozitive.
Trăsăturile personajului și modalități de caracterizare
Protagonistul este un tânăr lipsit de ambiții, calitate evidențiată prin caracterizare
indirectă, mai exact prin atitudinea față de tatăl său, deoarece mezinul se hotărăște să plece în
călătorie nu din dorința de a deveni împărat, ci pentru că frații mai mari l-au dezamăgit pe
crai.
Faptele eroului , relația cu alte personaje ilustrează, tot prin caracterizare indirectă,
alte trăsături de caracter, precum lipsa de experiență sau de curaj. Naivitatea eroului este
sugerată și prin caracterizare directă, anume prin notațiile naratorului, care observă că fiul
craiului este „boboc în felul său”.
O trăsătură (incapacitatea de a distinge aparența de esență) ilustrată cu două
scene comentate
Întâlnirea cu Sfânta Duminică este prima dintre încercările care contribuie la
maturizarea eroului. Tânărul este incapabil să facă distincția dintre aparență și esență, așa
că, lăsându-se înșelat de înfățișarea batrânei „gârbove și stremțuroase”, la început o gonește.
Totuși, la insistențele ei, fiul craiului își manifestă generozitatea și o miluiește cu un bănuț. În
schimbul acestuia, primește sfaturile ei înțelepte, care se vor dovedi indispensabile pentru
atingerea scopului propus. În ciuda înfățișării ei sărăcăcioase, femeia are puteri suprafirești,
cunoaște sufletul nobil al eroului și viitorul acestuia: „Puțin mai este și ai să ajungi împărat”.
Sfânta Duminică este inițiatorul și protectorul crăișorului; ea simbolizează experiența
străveche și înțelepciunea.
Pentru că părăsește pentru prima oară casa părintească, tânărul este lipsit de experiență
și, din nou, incapabil să distingă esența de aparență. Ajuns în pădurea-labirint, el se lasă
păcălit de Spânul deghizat, deoarece, așa cum notează naratorul prin caracterizare directă,
fiul craiului este „boboc în felul său”, deci naiv. Conflictul cu Spânul, antagonistul, ilustrează
tema confruntării dintre Bine și Rău, specifică basmului. Convingându-l să coboare în fântână
pentru a se răcori, Spânul preia prin vicleșug identitatea fiului de crai, pe care îl reduce la
condiția de rob și pe care îl supune unor încercări primejdioase menite a-i curma viața, de
fapt, a-i testa calitățile. Fiecare probă la care este supus Harap-Alb – noul nume, atribuit de
Spân – poate fi considerată o lecție de viață de care are nevoie un viitor împărat. La nivel
simbolic, Spânul reprezintă răul interior care încă îl domină pe Harap-Alb, eroul marcat de
limite și de slăbiciuni.

Alte trăsături
Speriat de necunoscut, tânărul se văicărește, își plânge de milă de fiecare dată când
Spânul îl supune la câte o probă: „Și de-aș muri mai degrabă, să scap odată de zbucium;
decât așa viață, mai bine moarte de o mie de ori.”
Fiul craiului dovedește generozitate la întâlnirea cu furnicile și cu albinele: ocolește
prin apă nunta de furnici și le confecționează albinelor un stup. Aceste gesturi vor fi răsplătite
mai târziu, când eroul este pus să aleagă macul de nisip și să o identifice pe fata Împăratului
Roș.
 Semnificația numelui
O modalitate indirectă de caracterizare este numele oximoronic (oximoronul este
figura de stil care constă în asocierea a doi termeni aparent incompatibili) – Harap-Alb – pe
care Spânul i-l atribuie eroului. Acest nume sugerează evoluția de la întuneric la lumină, de la
codiția de rob la statutul de împărat.
La capătul călătoriei, după ce protagonistul a îndeplinit toate sarcinile primite,
conflictul cu antagonistul atinge punctul culminant, deoarece Harap-Alb trece prin încercarea
supremă: furios că fata Împăratului Roș a dezvăluit adevărata identitate a fiului de crai,
Spânul îi retează capul acestuia. Cu ajutorul accesoriilor fermecate, fata îl readuce la viață.
Moartea și învierea formează aici o experiență inițiatică prin care se întemeiază un nou mod
de existență (Harap-Alb devine împărat) și prin care eroul își recuperează identitatea,
simbolizată de paloș. Așadar, moare vechiul Harap-Alb, dominat de limite și de slăbiciuni și
renaște un nou Harap-Alb, eliberat de răul care îl stăpânise și capabil să conducă o împărăție,
așa cum îi profețise Sfânta Duminică: „Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să
judeci lucrurile de-a fir-a păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e
necazul.” Această replică sintetizează rolul călătoriei inițiatice și dezvăluie sensul didactic al
basmului.

Concluzie
Deși este un personaj de basm, Harap-Alb nu este construit schematic, cu trăsături
ideale, de excepție. Nu deține puteri suprafirești, ci este înzestrat cu atributele unui om
obișnuit – calități și defecte – un om care învață din propriile greșeli și se maturizează pentru
a merita să ajungă împărat.