Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

A. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități

ale unui text narativ studiat, aparținând lui Ion Creangă.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema/temele textului narativ
studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru
textul narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj
etc.).

Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai literaturii române, alături de M. Eminescu,
I. Slavici și I. L. Caragiale. A contribuit esențial la dezvoltarea acesteia, prin scrierea romanului
autobiografic „Amintiri din copilărie”, a poveștilor și a povestirilor: „Ivan Turbincă”, „Soacra
cu trei nurori”, „Moș Ion Roată și Unirea”. Opera „Povestea lui Harap-Alb”, publicată în
revista „Convorbiri literare”, este un basm cult, despre care Pompiliu Constantinescu afirmă că
reprezintă „o sinteză a basmului nostru și cel mai frumos basm românesc”.
Citite în cadrul întâlnirilor junimiste, poveștile lui Creangă au ca fundament modelul
basmului popular, dar reactualizează „teme și motive de circulație universală, cu o vechime
aproape mitică” (G. Călinescu). Opera se încadrează în specia basm deoarece dezvăluie tema
specifică – lupta dintre bine și rău, încheiată cu victoria binelui, tiparul narativ și formulele
tipice, triplicarea, personaje pozitive/negative, ajutătoare, donatoare etc. În plus, apar
elemente de noutate, care conferă textului caracter de operă cultă: umanizarea fantasticului,
tehnica ramificației, arta narativă, umorul, erudiția paremiologică, oralitatea.
Construcția personajelor este realizată conform clasificării specifice basmului: pozitive
(cele care susțin principiul binelui – Harap-Alb, calul, Sfânta Duminică, fetele împăratului
Verde) și negative (reprezintă răul – Spânul, împăratul Roș). De asemenea, apar personaje
ajutătoare și donatoare: furnicile, albinele, Sfânta Duminică etc.
Umanizarea fantasticului reprezintă o particularitate a basmului cult. Calul, de pildă,
nu mai este doar animalul psihopomp din basmul popular, ci devine un personaj cu identitate,
personalitate, oferind eroului o lecție de demnitate pentru cele trei lovituri de bici primite. De-a
lungul basmului, stabilește o relație de egalitate, realizând inițierea eroului, spunându-i ce are de
făcut, liniștindu-l în clipele de disperare și ținându-i prelegeri despre rostul răului în viață.
Tonalitatea limbajului său amintește de personajele din „Amintiri din copilărie”. Umanizarea
este frapantă în cazul lui Harap-Alb, care nu mai seamănă cu eroul de basm popular, fiind
realizat în manieră realistă, având atât calități, cât și defecte. Pe de o parte, este deosebit de naiv,
nu ascultă sfatul părintesc, are o fire plângăcioasă, lamentându-se mereu. Pe de altă parte, se
dovedește comunicativ și prietenos, harnic, milos, tolerant.

Originalitatea lui Ion Creangă se manifestă la toate nivelurile textului, vizând atât
elementele de conținut, cât și pe cele de formă.
Autorul se dovedește un inovator la nivel tematic. Peste tradiționala temă a luptei dintre
bine și rău, încheiată cu victoria binelui, Creangă suprapune tema inițierii, a destinului ce se
modifică, și conferă astfel operei caracter de bildungsroman („roman al formării”). Dincolo
de eterna luptă bine-rău, tema basmului vizează condiția eroului care, înainte de a fi împărat,
trebuie să cunoască și statutul de slugă, tocmai pentru a învăța să-și înțeleagă supușii și să-și
exercite responsabil puterea. Două dintre episoade relevante din perspectiva temelor sunt
supunerea prin vicleșug (proba fântânii) și demascarea răufăcătorului (finalul basmului).
Episodul coborârii în fântână dovedește naivitatea fiului de crai, incapacitatea de a
distinge esența de aparență. Spânul anunță esența lui malefică prin formula „Chima răului pe
malul pârăului”. Antagonistul îl închide pe crăișor în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să
facă schimb de roluri, punându-l să jure pe ascuțișul sabiei că îi va fi slugă până când va muri și
iar va învia. Apa fântânii devine, la modul simbolic, apa botezului, pentru că eroul dobândește o
identitate prin noul nume: Harap-Alb. Scena poate fi comp cu descinderea/coborârea în Infern
(descensus ad inferos) din mitologia greacă, treaptă necesară oricărei inițieri, fiindcă presupune
moartea stării anterioare. „Coborârea în infern” va continua de-a lungul basmului, personajul
fiind chinuit și supus la nenumărate probe, pe care le va trece, pentru ca finalmente să renască în
calitate de împărat. „Creanga de aur” care îl salvează este reprezentată de loialitate (ținerea
jurământului) și de iubire (fata împăratului Roș se îndrăgostește de Harap-Alb).
În scena finală, Harap-Alb ajunge împreună cu fata împăratului Roș la curtea împăratului
Verde, unde este dezvăluită identitatea eroului. Fata afirmă că a venit pentru „adevăratul nepot”,
nu pentru Spân, care este, de fapt, un impostor. Chiar dacă Harap-Alb i-a fost loial, antagonistul
îl acuză pe erou de trădare și îl ucide. Este înviat de către fată cu ajutorul obiectelor magice
(smicele de măr dulce, apa vie, apa moartă), iar Spânul este ucis de cal, semn că inițierea s-a
finalizat. Creangă se depărtează de modelul popular prin modul în care concepe finalul:
personajul negativ nu este ucis de erou, ci de un personaj adjuvant. În plus, chiar dacă este
eliminată această formă a răului, Spânul, principiul negativ nu dispare total: împăratul Roș, o altă
ipostază a maleficului, rămâne în viață, producându-se doar o îndepărtare de el.

Dintre elementele de structură și compoziție tiparul narativ și formule tipice

evidențiază trăsăturile speciei.
La nivel structural, basmul respectă tiparul narativ al celor populare, stabilit de Vladimir
Propp în „Morfologia basmului”. Situația inițială de echilibru este anunțată prin existența celor
doi frați, craiul și Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de altul. Dezechilibrul coincide cu
lipsa unui moștenitor al tronului împăratului (care are doar fete), iar călătoria mezinului are
scopul de a reface echilibrul, restabilit în final când eroul ia locul unchiului. Totuși, Ion Creangă
inovează această schemă tradițională, prin diferite modificări. Una dintre ele vizează motivul
literar central – călătoria. Prin tehnica racordului/a ramificației, drumul devine mai
complicat, îmbrăcând forma de „drum în drum”. Aflat la curtea unchiului, Harap-Alb este nevoit
să plece într-o nouă călătorie (a treia probă a Spânului), pentru a o aduce pe fata împăratului Roș.
În această călătorie, eroul este supus altor probe, apar alte personaje donatoare, ajutătoare,
impresia cititorului fiind că se află în fața unui nou basm. Ramificarea desfășurării epice a fost
anunțată de interdicția tatălui care se referea la evitarea omului spân și a celui roș.
O distincție între basmul popular și cel cult se face și la nivelul formulelor tipice.
Formula inițială („Amu, cică era odată...”) este vizibil inovată, pentru că se exclude paradoxul
temporal din „A fost odată ca niciodată”, deși acțiunea este plasată într-un timp îndepărtat,
nederminat, prin adverbul „odată”. Acesta intră în opoziție cu adverbul „amu” ce așază lumea
basmului în continuarea realității. Iluzia fabulosului se păstrează prin adverbul „cică”, prin care
faptele sunt puse sub semnul întrebării. Formula finală conține o comparație între lumea
basmului (unde toţi sunt fericiţi) și cea reală, în care există stratificare economică: „Iară pe la
noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”.
În concluzie, Ion Creangă exprimă, prin basmul său, o viziunea profund moralizatoare.
Plecând de la modelul popular, el inovează la toate nivelurile (structură, tematică, artă narativă),
creând o operă cultă de o valoare incontestabilă.

B. Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi

de construcție a unui personaj dintr-un basm cult studiat.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales;
– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, prin două episoade/secvenţe comentate;
– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale basmului cult
studiat, semnificative pentru construcția personajului ales (de exemplu: acțiune, conflict,
modalităţi de caracterizare, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre stilistice,
limbaj etc.).

Ion Creangă este unul dintre marii clasici ai literaturii române, alături de M. Eminescu,
I. Slavici și I. L. Caragiale. A contribuit esențial la dezvoltarea acesteia, prin scrierea romanului
autobiografic „Amintiri din copilărie”, a poveștilor și a povestirilor: „Ivan Turbincă”, „Soacra
cu trei nurori”, „Moș Ion Roată și Unirea”. Opera „Povestea lui Harap-Alb”, publicată în
revista „Convorbiri literare”, este un basm cult, despre care Pompiliu Constantinescu afirmă că
reprezintă „o sinteză a basmului nostru și cel mai frumos basm românesc”.
Personajul principal al basmului, în jurul căruia se construiește firul epic și gravitează
celelalte personaje, este mezinul craiului/Harap-Alb. El reprezintă principiul binelui, fiind
situat în ipostaze antagonice cu Spânul și împăratul Roș, simboluri ale maleficului. Personaj
fictiv, individual și eponim (numele său constituie o parte din titlul basmului), Harap-Alb
este tridimensional/rotund, surprinzând permanent lectorul. Erou de bildungsroman (deoarece
parcurge un drum al inițierii, care îl formează/maturizează), Harap-Alb este atipic unui personaj
de basm, având atât calități, cât și defecte.
 Statutul social la începutul basmului este privilegiat. El este fiul unui crai, mezinul
familiei, reprezentând o „vârstă și o criză” (G. Călinescu). Ca vârstă poate fi situat la granița
dintre adolescență și maturitate, având un caracter încă neformat, deschis inițierii. Își modifică
statul social în episodul fântânii, când Spânul, prin vicleșug, îi ia locul, dându-i și un nume, ce
sintetizează întreaga problematică a basmului. Va fi sluga Spânului, căruia îi jură credință pe
paloș, până la finalul basmului, când moare și învie, devenind împărat și preluând rolul unchiului
său.
Statutul moral/etic îl situează de partea forței binelui, chiar dacă are și defecte. Din
punct de vedere psihologic, statul este pus în lumină prin călătoria inițiatică ce are rolul de a-l
transforma dintr-un „boboc” (neofitul/neinițiatul) în împăratul responsabil pentru soarta unei
întregi comunități. Călătoria îl silește să experimenteze modelul conducătorului tiran, dar din
ipostaza supusului, pentru a aplica un alt model – cel al împăratului înțelept, blând, milostiv cu
supușii. Toate probele la care este supus sunt încercări de șlefuire a caracterului său, fiecare
putând fi asociată cu o trăsătură a personalității viitorului împărat. În inițierea sa, există trei
etape de formare, fiecare fiind marcată de trecerea unui pod care simbolizează, așa cum
sublinia Mircea Eliade, o nouă treaptă a ființei. De pildă, primul pod anunță despărțirea de casa
părintească, un spațiu ocrotitor, fără griji. De aceea, tatăl deghizat în urs trebuie să verifice
curajul, forța fizică a fiului.
Proba pădurii-labirint și cea a fântânii îl învață să distingă esența de aparență; la curtea
unchiului, învață lecția răbdării și a umilinței, deoarece Spânul îi vorbește urât, lovindu-l uneori
și silindu-l să doarmă în grajd. Aducerea sălăților din grădina ursului este proba rapidității și a
îndemânării, în vreme ce în episodul uciderii cerbului și a aducerii pietrelor nestemate dovedește
răbdare, stăpânire de sine, indiferență față de valorile materiale ale vieții, ducând totul Spânului,
în ciuda ispitelor apărute pe drumul de întoarcere. Întâlnirea cu nunta de furnici reprezintă proba
sacrificiului, Harap-Alb riscând viața lui și a calului pentru a nu strica bucuria micilor făpturi.
Furnicile simbolizează pe cei mai neînsemnați dintre viitorii supuși, pentru care va trebui să se
jertfească la nevoie. Întâlnirea cu albinele pune în lumină îndemânarea, simțul practic, trăsături
necesare unui conducător responsabil pentru binele material al supușilor.
Proba prieteniei și a toleranței este esențială, dovedind că Harap-Alb distinge esența de
aparență. Cele cinci personaje cu înfățisări grotești care simbolizează defectele umane îl însoțesc
spre împăratul Roș, deoarece eroul intuiește că va avea nevoie de sprijinul lor, în viață neputând
reuși de unul singur. Proba iubirii, cea mai dificilă dintre toate, este trecută cu ajutorul lui Ochilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, a furnicilor și a crăiesei albinelor. Ultima
inițiere, în moarte, se realizează în final, când Spânul îl ucide și îl eliberează astfel de jurământ.
Fata împăratului Roș îi redă viața cu ajutorul apei vii și al apei moarte (simboluri ale regenerării
și ale ciclității), la care se adaugă smicelele de măr dulce (ce sugerează dragostea).

Una dintre trăsăturile dominante ale personajului este loialitatea față de Spân, care îl
obligă să depună un jurământ în episodul coborârii în fântână.
Spânul anunță esența lui malefică prin formula „Chima răului pe malul pârăului”, dar
eroul nu înțelege, dovedindu-se extrem de naiv și crezând bunele intenții ale Spânului care laudă
apa și răcoarea din fântână. Antagonistul îl închide pe crăișor în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa
în viață, să facă schimb de roluri, punându-l să jure pe ascuțișul sabiei că îi va fi slugă până când
va muri și iar va învia. Apa fântânii devine, la modul simbolic, apa botezului, pentru că eroul
dobândește o identitate prin noul nume: Harap-Alb. Scena poate fi comp cu
descinderea/coborârea în Infern (descensus ad inferos) din mitologia greacă, treaptă necesară
oricărei inițieri, fiindcă presupune moartea stării anterioare. „Coborârea în infern” va continua
de-a lungul basmului, personajul fiind chinuit și supus la nenumărate probe, pe care le va trece
pentru ca finalmente să renască în calitate de împărat. „Creanga de aur” care îl salvează îmbracă
două forme: loialitatea dovedită prin ținerea jurământului și iubirea (fata împăratului Roș se
îndrăgostește de Harap-Alb).
În scena finală, Harap-Alb ajunge împreună cu fata împăratului Roș la curtea împăratului
Verde, unde este dezvăluită identitatea eroului. Fata afirmă că a venit pentru „adevăratul nepot”,
nu pentru Spân, care este, de fapt, un impostor. Chiar dacă Harap-Alb i-a fost loial, antagonistul
îl acuză pe erou de trădare și îl ucide. Este înviat de către fată cu ajutorul obiectelor magice
(smicele de măr dulce, apa vie, apa moartă), iar Spânul este ucis de cal, semn că inițierea s-a
finalizat.

Construcția personajului este pusă în lumină prin diferite elemente de structură și de

compoziție: mijloacele de caracterizare, titlu, umanizarea fantasticului, conflicte.
 Dintre acestea, esențiale pentru realizarea portretului sunt modalitățile de caracterizare
directă și indirectă. În mod direct, prin tehnica oglinzilor paralele se construiește imaginea lui
Harap-Alb din perspectiva altor personaje. De exemplu, împăratul Verde îl consideră „slugă
vrednică și credincioasă”, în vreme ce Spânul îl numește „slugă vicleană”. Sfânta Duminică
evidențiază atât defecte, cât și calități: „slab de înger”, „mai fricos decât o femeie”, dar milostiv
și cu „inima bună”. Tot ea anunță, chiar de la începutul basmului, că „puterea milosteniei” și
„inima cea bună” vor fi „armele” cu care va învinge forța răului, ajungând un împărat „iubit,
slăvit și puternic”, cum nu a mai fost altul.
Caracterizarea indirectă este predominantă, portretul personajului construindu-se
treptat prin acumulări de fapte, atitudini, gesturi sau prin limbaj. De pildă, în ultima probă
la care îl supune Spânul – aducerea fetei împăratului Roș, Harap-Alb nu se mai plânge,
acționează ferm, știind că, uneori, a cere ajutorul și a-l accepta reprezintă o dovadă de
înțelepciune. Reușește chiar să-și domine sentimentele: deși îndrăgostit de fată, respectă
jurământul față de Spân, ducând-o acestuia.
Trăsăturile eroului sunt reliefate indirect și prin relațiile cu celelalte personaje. Astfel,
în relația cu tatăl, se dovedește un fiu iubitor, fiindu-i rușine și suferind pentru dezamăgirea
provocată de frații mai mari. Relația cu Sfânta Duminică este armonioasă, amintind-o pe cea
dintre mamă și fiu. Eroul i se plânge, cere sfaturi, le pune în aplicare. Relația cu calul, stabilită
de la început, este una de egalitate și nu de slugă-stăpân. Calul îi ține prelegeri despre rostul
răului în viață, despre răbdare ca virtute etc. Relația cu Spânul pune în lumină conflictul
fundamental și, implicit, tema: lupta dintre forța binelui și cea a răului. În inițierea
protagonistului, Spânul este răul necesar: „și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată
pentru că fac oamenii să prindă la minte”, afirmă calul. Suportând umilințele Spânului, Harap-
Alb dobândește înțelepciunea necesară pentru a judeca lucrurile „de-a fir-a păr” (cu atenție la
detalii), crezând „celor asupriți și necăjiți”, atunci când va ajunge împărat (cum anunță Sfânta),
pentru că va ști „ce e necazul”.
Construcția personajului este realizată și prin titlul operei care concentrează
problematica basmului. Primul substantiv „povestea” poate fi interpretat dintr-o dublă
perspectivă: pe de o parte, trimite către specie, poveștile nefiind altceva decât basmele din popor.
Pe de altă parte, cuvântul poate fi sinonim și cu „destin”, referindu-se astfel la drumul inițiatic al
lui Harap-Alb. Numele personajului, primit în scena fântânii, când eroul descoperă răul sub
aparența binelui, este un oximoron și rezumă tema luptei dintre cele două principii antagonice,
binele („Alb”) și răul („Harap”). Lexemul ,,Harap”, care prin cromatică trimite către ,,negru”,
sugerează răul din om și din lume, partea întunecată din orice ființă, în vreme ce „albul” trimite
către puritate și, implicit, principiul binelui.
Numele reflectă dualitatea din mai multe perspective: în Harap-Alb și, prin generalizare,
în orice ființă umană defectele coexistă cu trăsăturile pozitive. Important este ca tot ceea ce face
omul, indiferent de defectele sale, să fie în slujirea binelui. Dacă, finalmente, ,,albul”, adică
binele, învinge, omul se salvează/triumfă, devenind, la modul simbolic, ,,împărat”, și dobândind
astfel intrare în orice ,,împărăție”, pământească sau celestă.
Umanizarea (antropomorfizarea) fantasticului este frapantă în cazul lui Harap-Alb,
care nu mai seamănă cu eroul popular, fiind realizat în manieră realistă, având atât calități, cât
și defecte. Ca orice tânăr lipsit de experiență, ezită, greșește, nu ascultă sfatul părintesc,
dovedindu-se deosebit de naiv, fiind ușor păcălit de Spân. Calitățile sunt trăsături profund
umane: mila, prietenia, hărnicia, toleranța, capacitatea de a media un conflict (casa de aramă).
În concluzie, Ion Creangă se dovedește atipic în construirea eroului de basm, ceea ce
conferă textului caracter de operă cultă.