Caracterizarea şi relaţia dintre două personaje într-un basm

Personajele sunt ,, fiinţe de hârtie”, cum le numea Roland Barthes. Trăiesc numai în
lumea ficţiunii, nu au consistenţă, dar mimează realitatea şi uneori ,, concurează starea
civilă”.
Portretul protagonistului- un personaj rotund ( deşi se manifestă în toate secvenţele aparent la fel,
eroul suportă progresul iniţierii) şi tridimensional (iese din tipar, suprinzându-l pe cititor), dar şi
personna ( poartă o mască; după schimbarea identităţii, el nu este ce pare a fi)- este rezultatul
împletirii armonioase a mai multor modalităţi de caracterizare.
În mod direct, este caracterizat de către naratorul care îşi asumă mai multe ipostaze- narator
colportor, la începutul basmului, sau narator martor, doar sugerat: ,, Şi mai fost-au poftiţi încă:
crai, crăiese... ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu.” Naraţiunea la persona a-III-a
este realizată de un narator omniscient, dar nu obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii
şi reflecţii: ,, Ce-mi pasă mie?”
Naratorul subliniază atât calităţile, cât şi defectele eroului său, procedând într-o manieră
realistă:,, fiul craiului, boboc, în felul său la trebi de aieste” sau ,, Harap-Alb vede el bine unde
merge treaba, că doar nu era din butuci.”
Protagonistul basmic, Harap-Alb, este o creaţie originală prin asocierea a două modele:
antieroul şi eroul canonic al basmelor, învestit cu toate calităţile fizice şi morale. În chip
surprinzător, protagonistul şi antagoniştii- Spânul şi Împăratul Roş- nu au însuşiri supranaturale.
Harap-Alb, novicele aflat pe calea iniţierii, se confruntă cu răul din lumea oamenilor, nu cu fiinţe
fabuloase.
Statutul social se modifică pe tot parcursul discursului epic, creionând un personaj rotund. In
incipit apare în ipostaza de mezin al craiului, pe parcurs este slugă a Spânului, pentru ca, în final,
să devină împărat. Dacă la început este slab, pe parcursul probelor la care este supus de Spân şi
Împăratul Roş, eroul dobândeşte o serie de calităţi absolut necesare statutului de viitor împărat.
Iniţial, lectorului îi este dezvăluit un personaj uman, real, dovadă reacţia sa în urma
umilinţelor la care fuseseră supuşi fraţii săi mai mari: ,, Fiul craiului cel mai mic , făcându-se
atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în
adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său.” Mai mult, asemeni oricărui om,
fiul craiului dovedeşte- caracterizare făcută în mod indirect, prin fapte, acţiuni, gesturi-
trăsături contradictorii fiind, în acelaşi timp, milostiv şi bun, dar şi iute la mânie – se cam repede
la bătrâna cerşetoare din grădină şi ,, mânios îi mai trage un frâu” în cap calului răpciugos. De
asemenea, el poate fi atât neascultător- nesocoteşte îndemnul patern-, cât şi supus- nu iese din
cuvântul Spânului-, atât fricos şi ezitant în faţa provocărilor- Sfânta Duminică îl vede ,, mai fricos
decât o femeie”, chiar ,, o curcă plouată”-, cât şi viteaz şi prudent-episodul uciderii cerbului.
!!!! Apariţia defectelor protagonistului este surpriza adusă de basmul cult, care, tocmai prin
aceasta, inovează specia.
Cea mai importantă modalitate de caracterizare indirectă o reprezintă relaţia dintre cei
doi, protagonistul şi antagonistul ( Spânul, Împăratul-Roş). Aceasta este evidenţiată chiar de
tema centrală a basmului, constituită de lupta dintre bine şi rău. Acţiunea cuprinde, în
desfăşurarea sa, încercările prin care trece fiul craiului înainte şi după subjugarea sa de către
Spân. Din perspectiva formării fiului de crai, Povestea poate fi socotită drept un bildungsroman.
Răufăcătorul şi trimiţătorul ( cf. V.I.Propp, în Morfologia basmului), Spânul, îndeplineşte
o adevărată funcţie formativă, el fiind acela care regizează întregul scenariu al devenirii
protagonistului: îl botează în apa fântânii, dându-i o altă identitate şi un nume iniţiatic, îl
conduce spre împărăţia lui Verde- Împărat şi-l determină să parcurgă o serie de trepte ale
desăvârşirii: dobândirea sălăţilor din Grădina Ursului, a pieii cu nestemate din Pădurea Cerbului
şi a fetei Împăratului-Roş.
Alături de Spân, Harap-Alb învaţă să preţuiască şi să respecte (bătrânei i se adresează de-
acum cu „măicuţă”, îi sărută mâna, îi mulţumeşte de găzduire şi ajutor, îi urmează, fără abatere,
poveţele, calului năzdrăvan îi spune „dragul meu tovarăş”, „căluţule”, iar mai târziu îi va mulţumi
până şi împăratului Roş, adică celui ce ar putea fi socotit ca aparținând categoriei asupritorilor).
Atitudinea trufaşă dispare, la fel – naivitatea. A înţeles, lămurit de cuvintele Sfintei Dumineci,
că încercările prin care trece au rostul lor: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să
judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce-i
necazul”.
Harap-Alb nu recurge la mijloacele Spânului, nu răspunde vicleniei, făţărniciei şi minciunii
prin viclenie, făţărnicie şi minciună. Confruntat cu răul, nu se va înrăi. Ajungând, prin
constrângere conjuncturală, sluga celui rău, nu se va face frate cu necuratul ca să treacă puntea,
nu va semna pactul mefistofelic. Dimpotrivă, el va deveni mai credincios, mai atent cu tot ce-l
înconjoară, mai bun, mai blând, mai înţelept, mai harnic, mai recunoscător, mai milos. Ajutorul
pe care îl dă măruntelor vietăţi vine din bunătate, milă şi capacitate de sacrificiu – decât să
omoare furnicile, alege calea primejdioasă, lăsându-se în grija Atotputernicului: „să dau prin
apă, mă tem că m-oiu îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da
Dumnezeu, decât să curm viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate. Şi zicând Doamne-ajută, se aruncă
cu calul în apă...” .
O secvenţă sugestivă pentru relaţia dintre cei doi o constituie, desigur, secvenţa narativă a
fântânii, care dezvăluie tendinţa lui Creangă de a înlătura aspectul grotesc al diavolului, căruia îi
atribuie trăsături tipic omeneşti: Spânul împrumută graiul moldovenesc, e stăpânit de limbuţie şi
înclinat spre ironie:,, Şi când ai avea încalte un cal bun, calea-valea, dar cu smâţogul ista îşi duc
vergile.” Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleşug. Spânul îl închide pe tânăr
în fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în viaţă, să facă schimb de identitate, să devină robul lui, să
jure ,, pe ascuţişul paloşului”, să-i dea ascultare întru toate, ,, până când va muri şi iar va învia”.
Episodul se va încheia cu botezul eroului, numit, de către Spân, Harap-Alb, nume ce conţine
un oximoron, desemnând un rob de origine nobilă, dar şi condiţia de învăţăcel supus
transformării.Cele trei ipostaze ale sale corespund, în plan compoziţional, celor trei etape ale
drumului iniţiatic: la început- mezinul naiv al craiului-, pe parcursul operei- Harap-Alb,
învăţăcelul-, iar, la sfârşit, împăratul, adică iniţiatul.
O altă secvenţă reprezentativă este aceea din finalul basmului, când Harap-Alb este omorât de
către Spân care îi taie capul. Însă el este readus în lumea celor vii de fata împăratului Roş, cu
ajutorul obiectelor magice: cele trei smicele de măr dulce, apa vie şi apa moartă: ,, ... toarnă apă
moartă să stea sângele..., apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie.” După ce
iniţierea s-a săvârşit, Spânul este ucis de calul năzdrăvan. Cu toate că, pe tot parcursul poveştii,
Harap-Alb şi Spânul sunt inseparabili:,, Şi merg ei şi merg...” şi chiar interschimbabili
( schimbarea identităţii lor), această alianţă ia sfârşit, binele triumfând, conform schemei epice a
basmului.
Limbajul are şi el un rol important -modalitate indirectă- în caracterizarea
personajelor.Vorbirea eroilor din basm, ca şi discursul naratorului ilustrează un registru stilistic
popular, marcat oral şi regional: ,, Mă pricep eu bine ce ar trebui să fac, ca să curm odată toate
aceste.Dar m-am deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă.” O caracteristică fundamentală a
acestui stil este oralitatea care se concretizează prin prezenţa vorbirii personajelor ( stil direct si
indirect) , a formulelor de adresare, prin frecvenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor şi interogatiilor .
În concluzie, cred că basmul lui Creangă-un basm ce valorifică odată în plus viziunea
scriitorului asupra lumii, a cărei principală caracteristică este localizarea şi domesticizarea
fantasticului, căci prin detalii realiste, lumea fabuloasa coboară într-un plan de existenţă care
poate fi localizat geografic si istoric-se plasează între conformitate, prin respectarea elementelor
obligatorii ale unui basm şi îndrăzneală, deoarece inovează permanent.