POVESTEA LUI HARAP-ALB – Ion Creangă

basm cult

Basmul cult românesc a cunoscut o adevărată expansiune în perioada celor patru mari
clasici ai literaturii române, între care se remarcă și Ion Creangă, oferind o serie de creații ce au
rămas repere pentru specie până astăzi. Acesta, descoperit și adus la cenaclul Junimii de Mihai
Eminescu, rămâne în istoria literaturii noastre drept unul dintre cei mai apreciați și iubiți povestitori.
Creangă a preluat stilul narativ popular pe care l-a abordat cu mijloacele creației culte, specific poveștii sale fiind
modul în care inserează scene realiste în firul fabulos al basmului.
„Oglindire a vieții în moduri fabuloase”(G.Călinescu), basmul este opera epică în care întâmplările reale
se împletesc cu cele fabuloase, fiind săvîrșite de personaje obișnuite sau cu puteri supranaturale ce reprezintă
forțe ale binelui sau ale răului, din a căror confruntare binele iese învingător.
„Povestea lui Harap-Alb”, publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 august 1877, este considerat „cel
mai frumos basm al lui Creangă și din întreaga noastră literatură”. Deși este o creație cultă, principalul izvor de
inspirație este folclorul românesc, astfel explicându-se prezența unor elemente de factură populară: tema (lupta
dintre bine și rău, cu triumful binelui), motivele (împăratul fără urmași, superioritatea mezinului, interdicția),
personajele fabuloase (Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, cei cinci tovarăși), elementele miraculoase ( aripa
de furnică, smicelele de măr, apa vie, apa moartă), formulele tipice (inițială, mediană, finală) sau cifrele magice
( trei feciori, trei fete, trei întâlniri cu Spânul).
Titlul este semnificativ pentru că face trimitere către specia literară în care se încadrează textul, pe de o
parte, dar cuprinde și numele personajului asupra căruia este focalizată acțiunea. Numele eroului, cu valoare
oximoronică, fixează noua sa situație socială, aceea de rob alb, slugă de rang nobil.
Perspectiva narativă este obiectivăți definește punctul de vedere al unui narator omniscient și
omniprezent asupra întâmplărilor relatate la persoana a III-a, în manieră heterodiegetică. La nivel
compozițional, discursul narativ este susținut de formule tipice: inițială, mediană și finală. Creangă simplifică
formula inițială a basmului popular;„Amu cică era odată într-o țară...”, acțiunea desfășurându-se într-o lume
atemporală, în illo tempore, într-um timp mitic, îndepărtat.
Un episod semnificativ în conturarea discursului narativ este intriga, creată diferit, fără intervenția
forțelor malefice, plecarea de acasă a eroului fiind determinată de lipsa moștenitorilor Împăratului Verde. Astfel,
se pregătește călătoria inițiatică a tânărului fiu de crai, accentul fiind pus pe aventura acestuia, care trece prin
repetate încercări. Harap-Alb este un tânăr care va dovedi înțelepciune datorită unor experiențe dificile, el nu
este mai viteaz decât frații săi și nici nu are însușiri supranaturale, are însă o trăsătură care îl deosebește de
aceștia, este generos. Astfel prima probă pe care o trece este cea a generozității, apoi dovedește curaj în fața
tatălui său îmbrăcat în haine de urs care îl așteaptă la capătul podului. Podul este locul de trecere spre o altă
lume, o probăinițiatică de trecere de la imaturitate la maturitate.
 Un alt episod semnificativ este întâlnirea cu Spânulși coborârea în fântână, care echivalează cu o
coborâre ad inferos. Sub amenințarea morții feciorul de crai jură pe ascuțișul paloșului că va fi sluga supusă a
Spânului, că va păstra taina și numele Harap-Alb „până va muri și iar va învia”. Este un moment decisiv în
dezvoltarea subiectului, deoarece eroul își schimbă condiția de prinț în cea de slugă. Aceasta este și semnificația
numelui dat de Spân, Harap-Alb fiind un oximoron. Eroul iesedin fântână cu o altă identitate, pe care o va
abandona abia după trecerea ultimei probe.
În acțiunile sale, la fel ca în basmul popular, Harap-Alb va dobândi ajutoare prețioase; acestora li se
adaugă cele cinci personaje fabuloase, memorabile, ale căror portrete sunt zugrăvite prin tehnica paradoxului, a
grotescului și a hiperbolei (Setilă, „prăpădenia apelor”, Păsări-Lăți-Lungilă, „ brâul pământului și scara cerului”,
Flămânzilă, „o namilă de om”, Gerilă, „o dihanie de om cu urechi clăpăuge”, Ochilă, „o schimonositură de om
cuun singur ochi”).
Spre deosebire de basmul popular a cărei narațiune se desfășoară numai în plan fabulos, în „Povestea lui
Harap-Alb” autorul suprapune narațiunii folclorice un plan al vieții reale. Craiul, împărații sunt asemenea
bătrânilor înțelepți care păstrează cu grijă valorile morale, tradiționale, iar Sfânta Duminică este ca o mamă
ocrotitoare pentru Harap-Alb, care îi inspiră încredere în forțele proprii.
Trăsătura stilistică fundamentală a basmului crengist este oralitatea, plăcerea de a spune, verva,
optimismul. Se remarcă numeroase mărci ale oralității precum elemente de limbă vorbită, repetiții („ merge el ce
mai merge”), comparații, proverbe și zicători, fraze ritmate (lac să fie , că broaște avem destule”), expresii
idiomatice („ a se face praf și pulbere”). Prezența umorului este o altă trăsătură care îl îndepărtează pe Creangă
de scriitorul popular. Umorul său este o stare de voie bună, de jovialitate și reiese din povestirea unor scene
hazlii, jocuri de cuvinte, exprimare poznașă.
Așadar, prin basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, Creangă a dovedit o excepțională sinteză a
procedeelor folclorice de creație, oferind literaturii române o operă de o frumusețe rară, fiind unanim recunoscut
drept cel mai reușit basm din literatura noastră.

831