„Plumb”

de George Bacovia
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea, care
promovează un concept modern de poezie, „o poezie a sensibilităţii pure”(Jean Moréas),
bazat pe valoarea muzicală a cuvintelor, pe simboluri, prin care să fie sugerate puternice
trăiri interioare. Simbolul nu are rolul de a limpezi o idee abstractă, el fiind în cele mai multe
cazuri multisemnificativ, poezia simbolistă fiind una a vagului, a unei intenţionate lipse de claritate, a stărilor
sufleteşti nelămurite, transmise pe calea sugestiei.
Simbolismul românesc apare și se dezvoltă într-o epocă a polemicilor fervente, confuză și
contradictorie. Alexandru Macedonski este recunoscut unanim drept îndrumătorul noului curent, fiind teoreticianul
poeziei noi, a „viitorului”, în care versul este „muzică și imagine”. El pledează pentru inefabilul poeziei, atât în
formă, cât și în conținut.
Considerat un reprezentant de seamă al simbolismului românesc, George Bacovia este creatorul unui
univers liric propriu, original, definit adesea prin termenul de „bacovianism”. Poezia sa este a unui mare solitar, a
unei conştiinţe înspăimântate de sine şi de lumea în care trăieşte, este poezia unui prizonier. Prin originalitatea liricii
sale, el transcende simbolismul, devenind un precursor al modernismului în literatura noastră.
Poezia „Plumb” de George Bacovia deschide volumul de debut cu acelaşi nume, apărut în 1916, fiind
o creaţie simbolistă prin temă, muzicalitate, simetrie, cromatică, simboluri, prin tehnica sugestiei. Elegie
existenţială cu elemente de pastel simbolist, opera are ca temă moartea, eşecul existenţial. Cele două planuri pe
care este structurat imaginarul poetic, cel obiectiv, al realităţii exterioare şi cel subiectiv, al realităţii interioare se
află în relaţie de corespondenţă definitorie pentru estetica simbolistă. Poetul este condamnat să trăiască într-o
lume sufocantă, închisă, unde se simte încătuşat, sugrumat, fără posibilitatea evadării.
Poezia este structurată în două catrene, cu rimă îmbrățișată, măsură de 10 silabe, ritm predominant
iambic, construite pe baza simbolului plumb, reluat obsedant în 6 din cele 8 versuri. Epifora „de plumb” sugerează
existenţa apăsătoare, sufocantă şi mediocră, o viaţă captivă, fără şansa deschiderii către lumina spiritului. Titlul este
o metaforă-simbol, un motiv literar tipic bacovian. Cuvântul-cheie „plumb” are drept corespondent în natură
metalul, ale cărui trăsături specifice sugerează stări sufleteşti, atitudini poetice. Greutatea metalului sugerează
apăsarea sufletească, culoarea cenuşie simbolizează monotonia, angoasa, spleenul maleabilitatea metalului
sugerează labilitatea psihică, iar sonoritatea surdă a cuvântului (4 consoane şi o vocală) exprimă închiderea
spaţiului existenţial.
Incipitul „Dormeau adânc sicriele de plumb” cuprinde două simboluri obsedante ale liricii bacoviene,
sicrie şi plumb, ce duc la identificarea câmpului lexical al morţii. Verbul la imperfect cu aspect durativ dormeau şi
epitetul adânc actualizează motivul somnului veşnic și tema morţii.
Strofa I exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant, în care trăieşte eul liric, o societate incapabilă de a-l
înţelege, mediul dezolant. Cavoul, sicriul devin metafore-simbol ale morţii, ale vidului existenţial, ale singurătății
1
și claustrării într-un spațiu ostil, ce ar putea sugera lumea bolnavă, degradată moral sau poate chiar trupul poetului,
bolnav fizic, ce simte tristeţea, apăsarea, neliniştea. Motivul solitudinii apăsătoare este evidenţiat prin sintagma
„stam singur”, iar punctele de suspensie amplifică dezolarea sufletească. Decorul funerar este alcătuit din imagini
vizuale ce dau senzaţia de împietrire. Sugestivă este metafora oximoronică „flori de plumb”, simbol ale unui
univers decadent, ale urâtului existențial. Vântul, simbol obsesiv în lirica bacoviană, sugerează misterul, efemerul,
neliniştea, iar scârţâitul coroanelor exprimă disperarea, starea de nevroză, angoasa. Florile, vestmântul, coroanele,
toate sunt „de plumb”, marcând apropierea iminentă a morţii.
Strofa a II-a are ca prim vers „Dormea întors amorul meu de plumb”, care declanşează o puternică
emoţie, semnificând întoarcerea spre enigma tulburătoare a morţii. Utilizarea substantivului „amor” în locul
substantivului „iubire” exprimă efemeritatea sentimentului. Sentimentul singurătăţii devine atât de copleşitor încât
poetul îşi exprimă spaima de neant prin strigăt. Acesta rămâne însă fără răspuns, într-o lume în care iubirea însăşi a
murit. Solitudinea socială şi erotică este resimţită ca îngheţ al fiinţei, ca frig lăuntric, ca eşec existenţial. Iubirea nu
este înălţătoare, ci rece, iar suferinţa poetului nu-şi găseşte ecou, se consumă în limitele eului, salvarea fiind
iluzorie. Ultimul vers al poeziei suprimă orice speranţă, aripile, ca simbol al zborului, al înălţării, atârnă şi sunt
„de plumb”, ceea ce presupune „zborul în jos”, dezolarea, spleenul. Amorul lui Bacovia este asemenea albatrosului
cu zborul frânt al lui Baudelaire, zborul paradoxal, în jos, înseamnă cădere surdă și grea, prăbușire. Moartea, care la
început era doar sugerată prin cavou, sicriu, acum este şi mai aproape – prezenţa substantivului „mort” – ultima
metaforă a textului, exprimând prăbuşirea definitivă, neantizarea.
Muzicalitatea poeziei se realizează, în manieră simbolistă, prin paralelismul sintactic al strofelor,
plasarea sintagmei de plumb în poziții simetrice, eufonia cuvintelor repetate obsesiv, versul refren devenit laitmotiv
și punctuație expresivă. Cromatica este sugerată de culoarea metalului, care evidenţiază apropierea de moarte, o
lume bolnavă, aflată în degradare fizică şi morală. Olfactivul este, de asemenea, sugerat prin simbolul „mort”,
dezvăluind prăbuşirea inevitabilă şi definitivă a eului liric.
Așadar, prin tema și motivele abordate de George Bacovia, poezia Plumb exprimă transformarea
realității obiective, receptată de o sensibilitate aflată sub imperiul unei stări depresive, într-o realitate interioară.
Astfel, lumea materială este asimilată stărilor sufletești, reducându-se la culoare, stare, mișcare, prefăcând realitatea
în mister, poezia dezvăluind o sensibilitate profundă și ciudată a artistului.