Particularități ale unui text narativ studiat, aparținând lui Ion Creangă

POVESTEA LUI HARAP-ALB

de ION CREANGĂ
Context
O adevărată epopee a poporului român, după cum considera Garabet Ibrăileanu,
Povestea lui Harap-Alb este o capodoperă a limbii culturale de inspiraţie folclorică, apărută la 1
august 1877 în revista Convorbiri literare şi apoi în Timpul. Despre acest basm, Ovidiu Bârlea
spunea că este cel mai frumos basm din literatura română, iar George Munteanu vedea în el un
veritabil Bildungsroman al epicii noastre.
Opera respectă particularităţile basmului ca gen proxim, iar diferenţa specifică o
constituie originalitatea, individualizarea conform talentului şi viziunii despre lume a scriitorului.
1.Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului într-o specie, într-un
curent cultural/literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică
Perioada marilor clasici este una foarte importantă în evoluția literaturii române, prin
modelele literare propuse. În operele lui Creangă, Caragiale, Slavici și Eminescu se remarcă
varietate atât la nivel tematic (banul, dezumanizarea individului, satirizarea unor moravuri), cât
și la nivelul orientării estetice (clasicism, realism, romantism, naturalism) și al particularitătilor
stilistice.
Una dintre direcțiile narative îndrăgite este fabulosul, care apare în forme diferite la
Slavici (Zâna Zorilor, Doi feți cu stea în frunte), Eminescu (Făt-Frumos din lacrimă) și Creangă.
Basmul cult românesc capătă strălucire în opera lui Creangă și își afirmă originalitatea la nivelul
stilului, al narațiunii, al construcției personajului și al viziunii care umanizează fantasticul.
Basmul este o specie epică, o naraţiune având caracter supranatural, în care personajele,
cele mai multe fantastice (zmei, zâne, căpcăuni) sunt purtătoarele unor valori simbolice.
Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin
raportare la erou, o serie de funcţii (răufăcătorii, ajutoarele, donatorii), fiind individualizate
prin limbaj şi prin atribute exterioare. Orice basm are o structură specifică, un model structural
stereotip, manifestat atât în prezenţa formulelor specifice, cât şi în structurarea conţinutului
(temă, motive, funcţii). Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente
clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. Basmul cult poartă amprenta stilului
individual al scriitorului, respectând condiţia originalităţii, în funcţie de care este apreciată, în
fond, orice opera literară. Diferenţele faţă de forma moştenită prin tradiţie şi fixate în memoria
colectivă pot fi observate atât la nivelul scenariului narativ, cât şi la nivelul personajelor sau al
limbajului artistic.
Basmele lui Creangă au trăsături care le individualizează: miraculosul devine „un simplu
ingredient pentru puterea realistă a picturii oamenilor şi a vieţii lor sufleteşti” (G. Ibrăileanu),
apariţia supranaturalului pare a fi pusă la cale tocmai pentru a i se dovedi inconsistenţa, plăcerea
acumulării detaliilor, oralitatea, erudiţia paremiologică, umorul, ironia.
2.Comentarea a două episoade/secvenţe relevante pentru tema textului narativ studiat
Tema basmului este lupta dintre bine şi rău, din care iese mereu învingator binele. Putem
vedea în Povestea lui Harap-Alb şi un roman iniţiatic care urmăreşte procesul formării unui tânăr
pentru viaţa de familie, dar şi al pregătirii lui în vederea preluării funcţiei de împărat. Spre
deosebire de eroul principal al basmului popular, care întruchipa de la început cele mai alese
trăsături, Harap-Alb nu are aceste însuşiri. Ele urmează a fi descoperite pe măsura înfrângerii
dificultăţilor pe care viaţa i le scoate în cale.
Pe lângă tema specifică basmului, lupta dintre bine şi rău, mai apare aici tema formării
individului, de natură clasică, ceea ce a determinat pe unii critici să se gândească la posibilitatea
de a desemna acest basm drept roman. Dacă urmărim acest basm cu atenţie, vom vedea că
Harap-Alb are caracterul unui fecior în formare, imaginea de crai fiind doar o mască. El parcurge
un traseu cu multe obstacole, pe care le depăşeşte, iar acest lucru evidenţiază caracterul său, nu
forţele excepţionale. Viziunea despre lume propusă de Creangă reliefează valori precum
întrajutorarea, prietenia, respectul pentru bătrâni, relaţia apropiată cu vieţuitoarele naturii,
cumpătarea, răbdarea, înţelepciunea, cultul muncii.
O secvenţă semnificativă pentru ilustrarea temei basmului este supunerea prin vicleşug.
Cel de-al doilea punct important al drumului iniţiatic este reprezentat de pădurea -
labirint, care are semnificaţia de loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o
etapă şi va începe alta: de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările. Aflat în
imposibilitatea de a găsi calea cea bună, apare Spânul, care de aici înainte va avea un rol esenţial
în formarea personajului. Cele trei apariţii ale Spânului îl determină să calce sfatul părintesc şi,
crezând că se află într-o ţară a spânilor, îl tocmeşte ca slugă. Acesta îi va fi călăuză prin labirintul
sufletesc. Naiv, boboc în felul său la trebi de aieste, îi mărturiseşte ce l-a sfătuit tatăl şi coboară
în fântână, fără a se gândi la urmări.
Cobrârea în fântână are în plan simbolic semnificaţia grotei, spaţiu al naşterii şi al
regenerării. Fântâna se află în interiorul labirintului. În cazul eroului asistăm la o epifanie. El
intră fiu de împărat şi iese rob, harap-alb. Harap-Alb este un oximoron care sugerează dubla
identitate a eroului. Schimbarea numelui nu e doar o problemă de onomastică, ci implică un nou
drum. Jurământul din fântână include şi condiţia eliberării ( sfârşitul iniţierii ): jură-mi-te pe
ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare întru toate[...]; şi atâta vreme ai a mă sluji, până
când îi muri si iar îi învie.
Maturizarea protagonistului este dovedită în finalul basmului, prin respectarea
jurământului. Fata divulgă vicleşugul Spânului, care îl acuză pe Harap-Alb că a spus secretul şi îi
taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ. Harap-Alb are puterea de a-şi ţine cuvântul dat
până la sfârşit. Era necesar să fie eliberat de sub jurământ. El dovedise experienţa care să-i
permită să-şi formeze o familie şi putea să ia tronul, deci rolul Spânului se încheie. Calul îl
pedepseşte pe Spân, aruncându-l în slava cerului. Harap-Alb este înviat de către fata Împăratului
Roş cu apă vie şi apă moartă. Verde Împărat îi căsătoreşte şi le dă împărăţia sa.

3. Prezentarea a două elemente de structură, de compoziţie și de limbaj ale textului narativ,

semnificative pentru tema şi viziunea despre lume în nuvela studiată (de exemplu: acţiune,
conflict, relaţii temporal şi spaţiale, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă, registre
stilistice, limbajul personajelor etc.)
Discursul narativ este încadrat de formule consacrate, dar acestea, pe lângă rolul de
graniţe ale universului miraculos, aproximează o realitate social-culturală.
Perspectiva narativă
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de către un narator omniscient, însă nu
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. La sfârşit, autorul îşi dezvăluie
identitatea de narator („povestariu”) printre invitaţii la nuntă: Şi-un păcat de povestariu/ Fără
bani în buzunariu.
Construcţia discursului narativ
Acţiunea se derulează pe baza înlănţuirii episoadelor narative, iar evenimentele sunt
probele iniţiatice ale personajului principal, lecţiile sale de viaţă. Coordonatele acţiunii sunt vagi,
prin atemporalitate şi aspaţialitate. Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori.
Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată [...]
Ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia
istuilalt la o altă margine. Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează din incipit. Reperele
spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt
capăt al lumii, de la imaturitate la maturitate.
În basm sunt prezente formule tipice sau clişee compoziţionale. Formula iniţială şi
formula finală sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Autorul inovează pe
seama formulei iniţiale, introducându-l pe acel cică ( se spune ), deci punând basmul pe seama
spuselor altcuiva. La nivelul formulei finale, introduce o reflecţie asupra realităţii sociale, alta
decât în lumea basmului: Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea! Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă. Formulele mediane ( şi merge el cât mai
merge, Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste înainte mult mai este ) realizează trecerea de
la o secvenţă narativă la alta şi întreţin suspansul sau curiozitatea cititorului.
Construcţia subiectului
Orice basm are o structură specifică: o situaţie iniţială de echilibru (expoziţiunea), o
lipsă sau un eveniment care dereglează echilibrul iniţial (intriga), trecerea probelor (acţiunea),
acţiunea reparatorie (punctul culminant), refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului
(deznodământul).
Etapele drumului iniţiatic
Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compoziţional, unor părţi
narative, etape ale drumului iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum la curtea craiului
– fiul craiului, mezinul ( naivul ), parcurgerea drumului iniţiatic – Harap-Alb ( novicele / cel
supus iniţierii ), răsplata – împăratul ( iniţiatul ). Caracterul de bildungsroman al basmului
presupune parcurgerea unui taseu al devenirii spirituale şi modificarea statutului social al
protagonistului.
Cartea primită de la Împăratul Verde, care neavând decât fete, are nevoie de un
moştenitor la tron ( motivul împăratului fără urmaşi ), este factorul perturbator al situaţiei
iniţiale şi determină parcurgerea drumului iniţiatic de către cel mai bun dintre fiii craiului
(motivul superiorităţii mezinului ).
La început, printr-o probă de curaj, Craiul încearcă să recruteze dintre cei trei fii ai săi pe
cel care să poată prelua împărăţia fratelui. Această probă constă în trecerea unui pod, fiind o
probă a calităţilor războinice, condiţie obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc.
Podul este primul punct important al traseului iniţiatic. Astfel, subiectul este simplu. Tatăl
feciorilor, îmbrăcat într-o piele de urs pentru a le pune curajul la încercare, îi sperie pe primii doi,
iar cel mic obţine, nu fără greutate, încuviinţarea de a-şi încerca norocul. La început feciorul este
lipsit de experienţă, iar vorbele adresate de catre tatăl său îl mâhnesc profund.
Trecerea podului urmează unei etape de pregătire. Când îi apare Sfânta Duminică,
orientându-se după aspecte exterioare ( formă fizică, îmbrăcăminte ), nu acordă importanţă mare.
Aceasta arată lipsa de experienţă. El confundă aparenţa cu esenţa. După ce bătrâna vorbeşte îşi
dă seama de adevărata ei valoare.
Drept răsplată pentru milostenie, bătrâna îi prezice un viitor fericit: Puţin mai este şi-ai
s-ajungi împărat. Ea îl sfătuieşte să îi ceară tatălui calul, armele şi îmbrăcămintea care-i vor fi de
folos în ceea ce are de întreprins. Se sugerează astfel că tânărul va repeta iniţierea tatălui, în
aceleaşi condiţii, ceea ce motivează nemulţumirea lui (Craiul, auzind acestea, parcă nu i-a prea
venit la socoteală) şi sfaturile date din dorinţa de a-l proteja de pericolele pe care si el le-a
traversat cândva. Despre forţele nefireşti îşi dă seama după ce o vede învăluită într-un hobot alb,
înălţându-se cât mai sus. Urmând sfatul bătrânei, are curajul să îi ceară tatălui calul, armele şi
hainele cu care acela a fost mire. Ceea ce îl diferenţiază de fraţii săi, este dorinţa de a reuşi:odată
pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oiu mai întoarce.
Lipsa de experienţă îşi spune cuvântul. Dorind să-şi selecteze calul prin proba focului, e
deranjat de apropierea în trei rânduri de tava de jăratic a celui mai răpciugos dintre cai, numindu-
l ghijoagă uricioasă. Se comportă ca un obişnuit fiu de ţăran, lovindu-l în repetate rânduri cu
frâul. Nu are încotro şi îl acceptă, gloaba metamorfozându-se în cal tânăr, ca un tretin, cu păr
lins, având totodată puteri supranaturale: vorbeşte şi poate zbura. Ca şi Sfânta Duminică, calul îşi
probează puterile miraculoase, înălţându-l pe mezin în slava cerului. A fost absolut necesar să
apeleze la aceasta pentru că numai un asemenea procedeu avea efect asupra fiului împăratului.
Feciorul i se adreseaza apoi cu dragul meu tovarăş, deşi îl lovise cu frâul.
Momentul trecerii podului, primul punct important al traseului iniţiatic, semnifică locul
de pătrundere într-o altă lume. Trecerea are însă un singur sens. Cale de întoarcere nu există.
Nu este vorba numai despre o trecere spaţială, ci mai ales de una care se petrece în plan spiritual.
Depăşirea acestei probe marchează prima diferenţă între mezin şi fraţii rămaşi acasă. Viaţa
fraţilor nu se înscrie în tiparul iniţiatic. Neputând trece podul ei nu depăşesc tiparele iniţiale,
rămân mereu aceiaşi.
Tatăl îl sfătuieşte să se ferească de omul spân şi de omul roş şi îi dăruieşte pielea de urs.
Înşelătoria provoacă evoluţia conflictului. Coborârea în fântână reprezintă o secvenţă
importantă. Spânul îi fură identitatea şi îi trasează proiectul existenţial, deposedându-l şi de
însemnele originii.
 Ajunşi la curtea Împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: să aducă salată din
Grădina Ursului, pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc din
Pădurea Cerbului şi pe fata Împăratului Roş pentru căsătoria cu Spânul. Mijloacele prin care
trece probele ţin de miraculos, iar ajutoarele au puteri supranaturale.
Prima probă o trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze (să
îmbrace pielea de urs dată de către tatăl său) şi îi dă obiecte magice (o licoare cu somnoroasă).
Proba este trecută cu ajutorul curajului.
A doua probă, mai complicată, pe lângă curaj, solicită mânuirea sabiei, stăpânirea de sine
şi respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăţi. Spânul îi lasă impresia că vrea să îl
piardă, însă calul îl consolează: nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi, să fi vrut, de
demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt
trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte. El reeditează un traseu
pe care tatăl său l-a parcurs. Va reuşi să treacă proba cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl
sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiecte magice: obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-
Cot. Tot ea îi enunţă şi scopul acestor dificultăţi pe care le are de înfruntat: când vei ajunge şi tu
odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir- a- păr şi vei crede celor asupriţi şi
necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul.
A treia probă presupune o incursiune în mitul erotic, fiind mai complexă şi necesitând
mai multe ajutoare. Drumul spre Împăratul Roş, om cu inima haină, începe cu trecerea altui pod.
Simbolistica este aceeaşi, trecerea într-o altă etapă a maturizării, probată prin faptul că Harap-
Alb are acum iniţiativa actelor sale. Pe pod trecea o nuntă de furnici, iar tânărul hotărăşte să le
cruţe viaţa, punând-o în pericol pe a sa şi pe a calului, pentru că alege să trecă înot o apă mare.
Drept răsplată primeşte în dar de la crăiasa furnicilor, o aripă. Aceeaşi răsplată o primeşte de la
crăiasa albinelor pentru că le face un stup.
Harap-Alb are acum experienţă şi îşi dă seama că rezolvarea unei asemenea probe dificile
presupune ajutoare. Astfel, îi alege pe Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă,
personaje himerice şi animaliere. Cu ajutorul lor urmează a trece probele de la curtea
Împăratului Roş la care acesta îl supune.
- proba focului (casa de aramă înroşită în foc; cu ajutorul lui Gerilă);
- proba pământului şi a apei (ospăţul pantagruelic cu mâncare şi vin din belşug: 12
harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin – cu ajutorul lui Flămânzilă
şi Setilă);
- alegerea macului de nisip – apelează la aripa de furnică;
- straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea fetei, transformată în pasăre, după lună – cu
ajutorul lui Ochilă şi al lui Păsări-Lăţi-Lungilă;
- ghicitul fetei - cu ajutorul albinei (motivul dublului);
- fata propune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei să aducă trei smicele
de măr şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Proba fiind trecută de
cal (prin înşelăciune), fata îl însoţeşte pe Harap-Alb la curtea Împăratului Verde.
Drumul este cea mai dificilă probă pentru erou, deoarece se îndrăgosteşte de fată, dar
credincios jurământului făcut, nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate.
 Moduri de expunere
Basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea
este dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor,
iar individualizarea acţiunilor şi a personajelor se realizează prin amănunte (limbaj, gesturi,
detalii de portret fizic). Dialogul are o dublă funcţie: susţine evoluţia acţiunii şi caracterizarea
personajelor.
Modalităţile narării sunt povestirea şi reprezentarea. Povestirea faptelor este uneori
însoţită de comentariile naratorului şi este dublată de un plan al semnificaţiilor simbolice.
Registrele stilistice popular, regional şi oral conferă originalitate limbajului, care diferă
de cel al naratorului popular prin specificul integrării termenilor, al modului de exprimare.
Limbajul
Ion Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii, ziceri tipice, comparaţii
şi alţi tropi specifici. Cu toate acestea el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează şi o toarnă în
tiparele unei rostiri individuale, ale unei ziceri inconfundabile, care devine marcă a stilului său.
Originalitatea verbală a lui Creangă se evidenţiază prin următoarele aspecte:
- vocabularul specific: multe cuvinte sunt regionalisme (hatârul, farmazoana,
arzuliu);
- dialogul: „-Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Flămânzilă [...]”;
- imprecatii, apostrofe: „Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurământul!”;
- exprimarea locuţională: Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-a scoate cineva din
răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea;
- limbajul afectiv: prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic etc. ( Şi odată
mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap...);
- economia de mijloace: expresivitatea limbii sale provine în mod deosebit din
comparaţii, dar şi acestea sunt expresii consacrate de uz: străluceşte ca un soare;
- oralitatea stilului – deşi scrise, frazele sale lasă impresia că ar fi spuse.
Oralitatea mai rezultă şi din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor
imitative şi a interjecţiilor: Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! Colo după lună, zise
Ochilă... Impresia de zicere e determinată de mulţimea expresiilor narative tipice (
şi odată, şi atunci, după aceea, şi apoi ); a întrebărilor şi a exclamărilor ( Ei, apoi
şagă vă pare?; Înţeles-aţi?), precum şi de inserarea de fraze rimate şi ritmate (
De-ar şti omul ce-ar păţi, / Dinainte s-ar păzi!; Poate că acesta-i vestitul Ochilă,
frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pândilă, din sat de la
Chirilă, peste drum de Nimerilă...)
Umorul
Plăcerea zicerii, jovialitatea, verva se reflectă în mijloace lingvistice de realizare a
umorului:
o exprimarea mucalită, poznaşă: să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri; Gerilă
se întindea de căldură de-i treceau genunchele de gură;
o ironia: Doar unu-i Împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru
bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită;
o poreclele şi apelativele caricaturale: mangosiţi, farfasiţi, Buzilă;
 o zeflemisirea: Tare-mi eşti drag...Te-aş vârî în sân dar nu-ncapi de urechi...;
o diminutive cu valoare augmentativă: buzişoare, băuturică;
o caracterizări pitoreşti: înfăţişarea lui Gerilă;
o scene comice: cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în căsuţa de aramă, discuţia dintre
împărat şi peţitorii stârniţi de ideea ospăţului;
o citate cu expresii şi vorbe de duh: Dă-i cu cinstea să peară ruşinea...;
Concluzii
Deşi este basm, prin înfăţişarea atât de ţărănească a lumii evocate, Povestea lui Harap-
Alb apare ca un mic roman de aventuri cu subiect fabulos. Basmul urmăreşte formarea unui tânăr
în contact cu experienţa vieţii. Drumurile şi acţiunile pe care le săvârşeşte îi reliefează vrednicia,
curajul, loialitatea, puterea, înţelepciunea; îl învaţă ce înseamnă suferinţa. În viziunea populară
viaţa instruieşte, dar mai ales educă. Ea este o şcoală fără greş. Acesta este mesajul basmului lui
Creangă, realizat din perspectiva umanismului popular şi cu mijloacele folclorului românesc.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularităţi: reflectarea concepţiei
despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi
specificul limbajului. Însă, ca orice basm, pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr şi de
cinste.

Particularităţi de construcţie a personajului în „Povestea lui Harap-Alb”

 O adevărată epopee a poporului român, după cum considera Garabet Ibrăileanu,
Povestea lui Harap-Alb este o capodoperă a limbii culturale de inspiraţie folclorică, apărută la 1
august 1877 în revista Convorbiri literare şi apoi în Timpul. Despre acest basm, Ovidiu Bârlea
spunea că este cel mai frumos basm din literatura română, iar George Munteanu vedea în el un
veritabil Bildungsroman al epicii noastre.
Făt-Frumos din basmele populare ilustrează o aplecare a umanităţii spre un ideal de
frumuseţe, putere şi curaj nemărginit. În schimb, protagonistul din „Povestea lui Harap-Alb” nu
deţine puteri supranaturale, poartă căciulă ţărănească, îşi loveşte calul cu o cruzime nefirească şi
se plânge când trebuie să treacă probele Spânului. Cu toate acestea, notorietatea sa provine din
faptul că impune cititorilor o lectură de identificare, mai ales că nu foarte des apare într-un basm
un personaj atât de verosimil.
1. Statutul social, moral şi psihologic al personajului
Tipologic, este un personaj realist, nu fabulos reprezentând îmbinarea a două modele:
antieroul şi eroul canonic. Conştiinţa de sine a eroului se cristalizează în probe cu funcţie
iniţiatică în planul omenescului: experienţa practică (câştigarea hranei), experienţa cognitivă
(pielea cerbului), experienţa afectivă (câştigarea prieteniei şi a dragostei). De aceea, este un
personaj rotund, nu plat.
Din punct de vedere social, el este un tânăr fiu de crai care pleacă la capătul pământului
pentru a deveni moştenitorul unui scaun împărătesc. Mezinul timid şi neîncrezător în forţele
proprii, deci lipsit de recunoaştere socială, nici nu îndrăzneşte, înainte de întâlnirea cu Sfânta
Duminică, să-şi încerce şansa de a ajunge la Împăratul Verde. Ulterior, el este nevoit să accepte
condiţia umilă de rob, pentru ca, în final, după ce parcurge întreg traseul maturizării, să-şi asume
rolul de împărat.
Din punct de vedere psihologic, acesta trece prin stări conflictuale , dar alege calea cea
mai bună pentru stadiul în care se află (acceptă tovărăşia Spânului când se rătăceşte). El va
evolua şi din omul incapabil de a face diferența între aparenţă şi esentă, va deveni un bărbat
curajos, demn, conştient de calităţile dobândite.
Din punct de vedere moral, el e un reprezentant al binelui, în ciuda defectelor sale. Iniţial,
el se dovedeşte un adolescent egoist şi orgolios, iar mai târziu se transformă într-o fiinţă altruistă
şi onestă, calităţi care îi vor facilita dobândirea statutului de împărat.
2.Elemente ale textului narativ semnificative pentru realizarea personajului
3. Relevarea principalei trăsături a personajului prin două scene reprezentative
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de către un narator omniscient, însă nu
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. La sfârşit, autorul îşi dezvăluie
identitatea de narator („povestariu”) printre invitaţii la nuntă: Şi-un păcat de povestariu/ Fără
bani în buzunariu. Povestitorul dezvoltă o relaţie de complicitate cu cititorul pe care îl
anunţă subtil despre natura umană a eroului. De exemplu, după ce mezinul cade în capcana
Spânului şi intră în fântână, naratorul denunţă firea comună a viitorului Harap-Alb: Fiul craiului
ce era să facă? Îi spune toate cu de-amănuntul, căci, dă, care om nu ţine la viaţă înainte de
toate?
 Însuşirile realiste reies din caracterizarea directă. Chiar de la începutul basmului,
naratorul obiectiv redă nemediat naivitatea protagonistului: fiul craiului, boboc în felul său la
treburi de aiste... Mult mai aproape de structura adevărată a personajului este Sfânta Duminică,
atunci când îl prezintă drept milostiv şi generos (fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi
inima ta cea bună te ajută),dar totodată îl dezvăluie ca fiind slab de înger şi mai fricos decât o
femeie.
Tot ea îi enunţă şi scopul acestor dificultăţi pe care le are de înfruntat, anticipând statutul
său ulterior: când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir- a- păr
şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul.
Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, în plan compoziţional, unor părţi
narative, etape ale drumului iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum la curtea craiului
– fiul craiului, mezinul (naivul), parcurgerea drumului iniţiatic – Harap-Alb (novicele / cel supus
iniţierii), răsplata – împăratul (iniţiatul). Caracterul de bildungsroman al basmului presupune
parcurgerea unui taseu al devenirii spirituale şi modificarea statutului social al protagonistului.
Numele evidenţiază dubla personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o identitate
reală (de tânăr prinţ) şi una aparentă (de slugă a Spânului). Prin contrastul cromatic alb-negru
acesta reflectă armonizarea defectelor şi a calităţilor umane, din care primele sunt necesare
pentru a le verifica pe ultimele.
Acţiunea contribuie şi ea la caracterizarea indirectă a personajului, prin fapte, limbaj,
relaţiile cu alte personaje sau numele personajelor.
Când îi apare Sfânta Duminică, orientându-se după aspecte exterioare (formă fizică,
îmbrăcăminte), nu acordă importanţă mare. Aceasta arată lipsa de experienţă. El confundă
aparenţa cu esenţa. După ce bătrâna vorbeşte îşi dă seama de adevărata ei valoare.
Drept răsplată pentru milostenie, bătrâna îi prezice un viitor fericit: Puţin mai este şi-ai
s-ajungi împărat. Ea îl sfătuieşte să îi ceară tatălui calul, armele şi îmbrăcămintea care-i vor fi de
folos în ceea ce are de întreprins. Se sugerează astfel că tânărul va repeta iniţierea tatălui, în
aceleaşi condiţii, ceea ce motivează nemulţumirea lui (Craiul, auzind acestea, parcă nu i-a prea
venit la socoteală) şi sfaturile date din dorinţa de a-l proteja de pericolele pe care si el le-a
traversat cândva. Despre forţele nefireşti îşi dă seama după ce o vede învăluită într-un hobot alb,
înălţându-se cât mai sus. Urmând sfatul bătrânei, are curajul să îi ceară tatălui calul, armele şi
hainele cu care acela a fost mire. Ceea ce îl diferenţiază de fraţii săi, este dorinţa de a reuşi:odată
pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oiu mai întoarce.
Momentul trecerii podului, primul punct important al traseului iniţiatic, semnifică locul
de pătrundere într-o altă lume. Trecerea are însă un singur sens. Cale de întoarcere nu există.
Nu este vorba numai despre o trecere spaţială, ci mai ales de una care se petrece în plan spiritual.
Depăşirea acestei probe marchează prima diferenţă între mezin şi fraţii rămaşi acasă. Viaţa
fraţilor nu se înscrie în tiparul iniţiatic. Neputând trece podul ei nu depăşesc tiparele iniţiale,
rămân mereu aceiaşi.
Cel de-al doilea punct important al drumului iniţiatic este reprezentat de pădurea -
labirint, care are semnificaţia de loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o
etapă şi va începe alta: de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările. Aflat în
imposibilitatea de a găsi calea cea bună, apare Spânul, care de aici înainte va avea un rol esenţial
în formarea personajului. Cele trei apariţii ale Spânului îl determină să calce sfatul părintesc şi,
crezând că se află într-o ţară a spânilor, îl tocmeşte ca slugă. Acesta îi va fi călăuză prin labirintul
sufletesc. Naiv, boboc în felul său la trebi de aieste, îi mărturiseşte ce l-a sfătuit tatăl şi coboară
în fântână, fără a se gândi la urmări.
Coborârea în fântână are în plan simbolic semnificaţia grotei, spaţiu al naşterii şi al
regenerării. Fântâna se află în interiorul labirintului. În cazul eroului asistăm la o epifanie. El
intră fiu de împărat şi iese rob, harap-alb. Harap-Alb este un oximoron care sugerează dubla
identitate a eroului. Schimbarea numelui nu e doar o problemă de onomastică, ci implică un nou
drum. Jurământul din fântână include şi condiţia eliberării ( sfârşitul iniţierii ): jură-mi-te pe
ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare întru toate[...]; şi atâta vreme ai a mă sluji, până
când îi muri si iar îi învie.
Probele la care este supus la curtea Împăratului Verde îi prilejuiesc primele semne de
maturitate.
Prima probă o trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze (să
îmbrace pielea de urs dată de către tatăl său) şi îi dă obiecte magice (o licoare cu somnoroasă).
Proba este trecută cu ajutorul curajului.
A doua probă, mai complicată, pe lângă curaj, solicită mânuirea sabiei, stăpânirea de sine
şi respectarea jurământului, în pofida ispitei de a se îmbogăţi. Spânul îi lasă impresia că vrea să îl
piardă, însă calul îl consolează: nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale Spânului; şi, să fi vrut, de
demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gândeşti? Şi unii ca aceştia sunt
trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte. El reeditează un traseu
pe care tatăl său l-a parcurs. Va reuşi să treacă proba cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl
sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiecte magice: obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-
Cot. Tot ea îi enunţă şi scopul acestor dificultăţi pe care le are de înfruntat: când vei ajunge şi tu
odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir- a- păr şi vei crede celor asupriţi şi
necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul.
A treia probă presupune o incursiune în mitul erotic, fiind mai complexă şi necesitând
mai multe ajutoare. Drumul spre Împăratul Roş, om cu inima haină, începe cu trecerea altui pod.
Simbolistica este aceeaşi, trecerea într-o altă etapă a maturizării, probată prin faptul că Harap-
Alb are acum iniţiativa actelor sale. Pe pod trecea o nuntă de furnici, iar tânărul hotărăşte să le
cruţe viaţa, punând-o în pericol pe a sa şi pe a calului, pentru că alege să trecă înot o apă mare.
Drept răsplată primeşte în dar de la crăiasa furnicilor, o aripă. Aceeaşi răsplată o primeşte de la
crăiasa albinelor pentru că le face un stup.
Harap-Alb are acum experienţă şi îşi dă seama că rezolvarea unei asemenea probe dificile
presupune ajutoare. Astfel, îi alege pe Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă,
personaje himerice şi animaliere. Cu ajutorul lor urmează a trece probele de la curtea
Împăratului Roş la care acesta îl supune.
Desăvârşirea maturizării lui Harap-Alb survine odată cu parcurgerea ultimelor două
experienţe esenţiale ale vieţii: dragostea şi moartea. Sentimentul dragostei apare abia după ce fiul
de crai a epuizat toate etapele iniţierii. În plus, relaţia cu fata farmazoană a Împăratului Roş îl
readuce din moarte la viaţă. După ce a cunoscut amănunţit condiţia de supus, Harap-Alb poate
renaşte în ipostaza de conducător legitim.
Personajul se caracterizează indirect şi prin limbaj, felul său de a vorbi susţinând
caracterul uman şi spaţiul din care provine acesta. Foloseşte termeni şi expresii populare,
regionalisme fonetice sau lexicale, proverbe şi zicători.
Încheiere
Putem considera că iniţierea eroului se realizează de către trei pedagogi: unul bun –
Sfânta Duminică, unul rău – Spânul şi unul mai rezervat, intervenind doar în cazuri speciale –
calul.
Eroul este sprijinit în confruntarea sa cu răufăcătorul de ajutoare şi donatori, animale
fabuloase, făpturi himerice sau obiecte miraculoase. Specific basmului cult este modul în care se
individualizează personajele. Cu excepţia eroului, prezentat în evoluţie, celelalte personaje
reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură sufletească dominantă. Prin portretele fizice
ale celor cinci tovarăşi ai eroului, se ironizează defecte umane, dar aspectul lor grotesc ascunde
bunătatea şi prietenia.
Harap-Alb nu întruchipează eroul basmelor populare. El traversează o serie de probe,
învaţă din greşeli, progresează, se maturizează pentru a merita să devină împărat.

Relaţia dintre două personaje într-un basm cult studiat (Harap-Alb - Spânul)

O adevărată epopee a poporului român, după cum considera Garabet Ibrăileanu,

Povestea lui Harap-Alb este o capodoperă a limbii culturale de inspiraţie folclorică, apărută la 1
august 1877 în revista Convorbiri literare şi apoi în Timpul. Despre acest basm, Ovidiu Bârlea
spunea că este cel mai frumos basm din literatura română, iar George Munteanu vedea în el un
veritabil Bildungsroman al epicii noastre.
Făt-Frumos din basmele populare ilustrează o aplecare a umanităţii spre un ideal de
frumuseţe, putere şi curaj nemărginit. În schimb, protagonistul din Povestea lui Harap-Alb nu
deţine puteri supranaturale, poartă căciulă ţărănească, îşi loveşte calul cu o cruzime nefirească şi
se plânge când trebuie să treacă probele Spânului. Cu toate acestea, notorietatea sa provine din
faptul că impune cititorilor o lectură de identificare, mai ales că nu foarte des apare într-un basm
un personaj atât de verosimil.
Nici antagonistul, Spânul, nu adună exclusiv trăsături negative, ci se dezvăluie ca un rău
necesar. Modelul mentor – înţăcel este reprezentat de tema iniţierii. În urma parcursului spiritual
cel iniţiat capătă acces la cunoaşterea lumii şi la descoperirea sinelui. Mentorul este deschizătorul
drumului căţre sine al discipolului.
1. Prezentarea statutului social, psihologic, moral al fiecăruia dintre personajele alese
Din punct de vedere tipologic, cele două personaje întruchipează binele (Harap-Alb) şi
răul (Spânul). Caracteristica basmului cult este însă ambiguizarea personajelor. Astfel,
protagonistul nu este o întruchipare absolută binelui, având slăbiciuni şi defecte umane. De
asemenea, nici Spânul nu este doar o întruchipare a răului, el este un pedagog.
Din punct de vedere social, protagonistul este un tânăr fiu de crai care pleacă la capătul
pământului pentru a deveni moştenitorul unui scaun împărătesc. Mezinul timid şi neîncrezător în
forţele proprii, deci lipsit de recunoaştere socială, nici nu îndrăzneşte, înainte de întâlnirea cu
Sfânta Duminică, să-şi încerce şansa de a ajunge la Împăratul Verde. Ulterior, el este nevoit să
accepte condiţia umilă de rob, pentru ca, în final, după ce parcurge întreg traseul maturizării, să-
şi asume rolul de împărat. El este un personaj rotund. În schimb, Spânul este un personaj plat, în
sensul în care el nu îşi modifică statutul social pe parcursul textului: apare doar în ipostaza de
maestru spiritual exigent în maturizarea eroului.
Din punct de vedere psihologic, mezinul trece prin stări conflictuale , dar alege calea cea
mai bună pentru stadiul în care se află (acceptă tovărăşia Spânului când se rătăceşte). El va
evolua şi din omul incapabil de a face difereana între aparenţă şi esentă, va deveni un bărbat
curajos, demn, conştient de calităţile dobândite.
Din punct de vedere moral, protagonistul e un reprezentant al binelui, în ciuda defectelor
sale. Iniţial, el se dovedeşte un adolescent egoist şi orgolios, iar mai târziu se transformă într-o
fiinţă altruistă şi onestă, calităţi care îi vor facilita dobândirea statutului de împărat. Cele două
personaje sunt prezentate în opoziţie. Dacă fiul cel mic îşi dovedeşte moralitatea, prin
respectarea jurământului, generozitate, Spânul este în totalitate imoral, folosindu-se de vicleşug
ca armă principală pentru a-şi atinge scopul.
2. Analiza, la alegere, a două componente de structură şi de limbaj ale basmului,
semnificative pentru relaţia dintre cele două personaje
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de către un narator omniscient, însă nu
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecţii. La sfârşit, autorul îşi dezvăluie
identitatea de narator („povestariu”) printre invitaţii la nuntă: Şi-un păcat de povestariu/ Fără
bani în buzunariu. Perspectiva narativă aparţine unui povestitor care dezvoltă o relaţie de
complicitate cu cititorul pe care îl anunţă subtil despre natura umană a eroului. De exemplu, după
ce mezinul cade în capcana Spânului şi intră în fântână, naratorul denunţă firea comună a
viitorului Harap-Alb: Fiul craiului ce era să facă? Îi spune toate cu de-amănuntul, căci, dă, care
om nu ţine la viaţă înainte de toate?
De asemenea, acţiunea contribuie la prezentarea relaţiei complexe dintre cele două
personaje, implicând o serie de caracterizări indirecte, elocvente. Fiind neiniţiat, mezinul se
rătăceşte în pădurea-labirint şi e nevoit să îl ia pe Spân ca slugă, încălcând sfatul părintesc.
Coborârea în fântână are în plan simbolic semnificaţia grotei, spaţiu al naşterii şi al regenerării.
Fântâna se află în interiorul labirintului. În cazul eroului asistăm la o epifanie. El intră fiu de
împărat şi iese rob, harap-alb. Harap-Alb este un oximoron care sugerează dubla identitate a
eroului. Schimbarea numelui nu e doar o problemă de onomastică, ci implică un nou drum.
Jurământul din fântână include şi condiţia eliberării ( sfârşitul iniţierii ): jură-mi-te pe ascuţişul
paloşului tău că mi-i da ascultare întru toate[...]; şi atâta vreme ai a mă sluji, până când îi muri
si iar îi învie.
Prima lecţie pe care, involuntar, tânărul o învaţă de la noul său stăpân constă în anularea
orgoliului şi acceptarea umilinţei de a fi slugă: tu să şezi la grajd, nedezlipit şi să îngirjeşti de
calul meu, ca de ochii din cap.
Conflictul se încheie cu victoria forţelor binelui. Putem identifica drept conflict principal
conflictul exterior, dintre fiul cel mic al Craiului şi Spân sau dintre cel dintâi şi Împăratul Roş.
Acestuia i se adaugă şi un conflict interior, generat de lupta sinelui cu sinele între diferite
ipostaze ale protagonistului: cea de neiniţiat, la început, de novice, pe parcurs, şi de iniţiat, în
final.
Modalităţile de caracterizare sunt directe şi indirecte. De exemplu, naratorul surprinde
lipsa de experienţă a tânărului, prin caracterizare directă, în scena supunerii prin vicleşug: fiul
craiului, boboc în felul său la treburi de aiste... Mult mai aproape de structura adevărată a
personajului este Sfânta Duminică, atunci când îl prezintă drept milostiv şi generos (fii
încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută),dar totodată îl
dezvăluie ca fiind slab de înger şi mai fricos decât o femeie.
Tot ea îi enunţă şi scopul acestor dificultăţi pe care le are de înfruntat, anticipând statutul
său ulterior: când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir- a- păr
şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul.
Specifică basmului cult este individualizarea personajelor prin limbaj (modalitate de
caracterizare indirectă). Spânul este prefăcut ( Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui,
zise Spânul oftând), viclen (Ia vâră-te şi d-ta oleacă, să vezi cum ai să te răcoreşti), răutăcios
(Alelei! Fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit nu ai scăpat).
3. Evidențierea evoluției relației dintre cele două personaje, prin două
episoade/secvențe comentate
O primă secvenţă narativă semnificativă pentru ilustrarea relaţiei dintre cele două
personaje poate fi considerată supunerea prin vicleşug.
Cel de-al doilea punct important al drumului iniţiatic este reprezentat de pădurea -
labirint, care are semnificaţia de loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o
etapă şi va începe alta: de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările. Aflat în
imposibilitatea de a găsi calea cea bună, apare Spânul, care de aici înainte va avea un rol esenţial
în formarea personajului. Cele trei apariţii ale Spânului îl determină să calce sfatul părintesc şi,
crezând că se află într-o ţară a spânilor, îl tocmeşte ca slugă. Acesta îi va fi călăuză prin labirintul
sufletesc. Naiv, boboc în felul său la trebi de aieste, îi mărturiseşte ce l-a sfătuit tatăl şi coboară
în fântână, fără a se gândi la urmări.
Cobrârea în fântână are în plan simbolic semnificaţia grotei, spaţiu al naşterii şi al
regenerării. Fântâna se află în interiorul labirintului. În cazul eroului asistăm la o epifanie. El
intră fiu de împărat şi iese rob, harap-alb. Harap-Alb este un oximoron care sugerează dubla
identitate a eroului. Schimbarea numelui nu e doar o problemă de onomastică, ci implică un nou
drum. Jurământul din fântână include şi condiţia eliberării ( sfârşitul iniţierii ): jură-mi-te pe
ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare întru toate[...]; şi atâta vreme ai a mă sluji, până
când îi muri si iar îi învie.
În felul său însă, şi Spânul îi este de ajutor eroului, chiar dacă metodele lui sunt mai puţin
blânde. Pentru ca Harap-Alb să devină om, Spânul trebuie să fie „rău”. Dacă îşi calcă jurământul,
dovedeşte că are mari carenţe morale şi tocmai omul se construieşte acum. De aceea i se iau
banii, cartea şi armele, căci niciun ajutor nemeritat nu îşi are rostul. Banii şi cartea ar putea
deschide multe uşi, armele i-ar putea oferi avantaje, dar toate sunt perisabile în timp, inteligenţa
şi experienţa de viaţă, nu. Când şi celelalte trăsături de caracter s-au conturat, Harap-Alb poate
deveni liber. El nu a fost legat prin jurământ pe vecie, ci numai până la îndeplinirea unei condiţii.
Spânul şi-ar fi dovedit răutatea, dacă l-ar fi păstrat în viaţă pe erou, tocmai pentru că, acesta fiind
om de onoare, nu şi-ar fi călcat jurământul, demascându-l pe „uzurpator”.
Finalul basmului este o altă secvenţă semnificativă în evoluţia relaţiei dintre cei doi.
Omorându-l, îl eliberează din propria voinţă, deşi simulează mânia. Va interveni, probabil, în
destinul altui tânăr lipsit de experienţă, aşa cum o făcuse cândva şi în destinul tatălui eroului,
jucându-şi doar rolul de personaj negativ.
Încheiere
Putem considera că iniţierea eroului se realizează de către trei pedagogi: unul bun –
Sfânta Duminică, unul rău – Spânul şi unul mai rezervat, intervenind doar în cazuri speciale –
calul.
Perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se concretizează în opoziţia de ordin
moral viclenie-naivitate, dar şi de ordin social, om de rând/ slugă mincinoasă – fiu de crai/prinţ,
iar la nivel simbolic al iniţierii în raportul mentor/ învăţăcel.