Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă
Basm cult

1. Context
Ion Creangă este un autor cu o semnificativă activitate literară în perioada clasică, fiind
contemporan cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale și considerat unul dintre cei
mai mari povestitori ai poporului nostru.
Opera sa, „Povestea lui Harap-Alb”, este un basm cult apărut în 1877 în revista „Convorbiri
literare”. Basmul surprinde viziunea autorului asupra lumii, prin conturarea unui univers în care
realul se împletește cu fabulosul, iar personajele, deși aparțin lumii ficționale, par a fi eroi
humuleșteni, realizarea fiind una realistă.
2. Încadrarea în specie
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori
simbolice, cu acțiune ce implică fabulosul și supranaturalul, fiind supusă unor acțiuni
convenționale, care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre
bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui. Personajele îndeplinesc prin raportare la erou o
serie de funcții (antagonistul, ajutoarele, donatorii) ca în basmul popular, dar sunt individualizate
prin atributele exterioare și prin limbaj. Reperele temporale și spațiale sunt vagi, nedeterminate.
Sunt prezente clișeele compoziționale, numerele și obiectele magice. În basmul cult, stilul este
elaborat, se îmbină narațiunea amplă cu dialogul și cu descrierea.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm, deoarece are un fir epic complex, în acțiune
intervenind fabulosul și supranaturalul, iar personajele reprezintă binele și răul în diferite ipostaze.
Este un basm cult, deoarece autorul, deși preia tiparul basmului popular, recreează elementele
stereotipe conform propriei viziuni artistice și propriului stil. De asemenea, în basmul lui Creangă
coexistă temele și motivele folclorice cu cele universale, fapt ce subliniază erudiția autorului. În
ceea ce privește construcția personajului principal, este marcată de originalitate, în sensul în care
eroul nu este înzestrat cu însușiri supranaturale, ci este construit din calități și defecte, care oferă
caracter realist.
Diferențele între basmul sunt popular și cel cult sunt în special aduse de narator prin prisma
elementelor de originalitate. Oralitatea operei este sugerată de interjecții(„-Măi. Păsărilă, iacătă-o,
ia!”), limbaj popular bogat în regionalisme („M-ai băgat în toate grozile morții”), proverbe și
zicători („Nu-i după cum gândește omul, ci după cum vrea Domnul”, „De-ar ști omul ce ar păți,
dinainte s-ar păzi”). Totodată, remarcăm și umorul specific lui Creangă, identificat prin comicul de
limbaj, prin numele personajelor (Ochilă, Flămânzilă), prin folosirea diminutivelor și
augmentativelor („Când suflă cu buzișoarele lui”, „fetișoara împăratului”)și prin ironii („bunătatea
lui cea mai nemaipomenită și milostivirea lui cea neauzită” cu referire la Împăratul Roș). În plus,
descrierea caricaturală a celor 5 personaje himerice denotă și ea umor și originalitate.
3. Titlul
Titlul operei evidențiază specia literară și numele personajului principal. Termenul „poveste”
definește crearea unui imaginar specific basmului și adâncește semantica mitică a unei lumi pusă
sub semnul miraculosului. Harap-Alb este un oximoron ce relevă dubla natură a personajului: cea
de slugă a Spânului, prin intermediul termenului „harap”, cât și condiția nobilă sugerată de
adjectivul „alb”. În sens simbolic, numele poate reprezenta și etapele inițierii personajului, de la
necunoscut la ipostaza finală a inițiatului.
4. Tema (2 scene reprezentative: supunerea prin vicleșug + proba cerb)
Tema basmului este lupta dintre bine și rău, care se încheie cu victoria binelui, concretizată la
nivelul basmului prin maturizarea mezinului care parcurge un drum al cunoașterii. Astfel, motivele
literare specifice care ajută la conturarea temei sunt folclorice: împăratul fără urmași, superioritatea
mezinului, probele, supunerea prin vicleșug, răsplata eroului, pedepsirea răufăcătorului, animalul
credincios, cât și motive universale: coborârea în infern, motivul labirintului, al Meduzei. Binele
este reprezentat de fiul de crai, alături de personajele ajutătoare, iar răul de către Spân și
personajele specifice probelor: cerbul, ursul, împăratul Roș.
Un episod reprezentativ pentru temă este acela al supunerii prin vicleșug. Odată cu intrarea în
labirintul pădurii dese, își face apariția călăuza mincinoasă, de fapt principalul inițiator al fiului de
crai: Spânul. Acesta este viclean, de aceea îi va fi ușor, ieșindu-i în cale de trei ori, de fiecare dată
cu o altă înfățișare, să-l ademenească pe tânăr și să-l transforme în sluga sa. Fântâna în care
coboară fiul de crai, îndemnat de spân să se răcorească, este echivalentul grotei, un fel de pântec
simbolic ce pregătește o nouă naștere. Va ieși de aici ca rob la Spânului, sub o altă identitate, după
ce jură pe ascuțițul paloșului său că îi va da ascultare, jurământul incluzând și condiția eliberării:
până va muri și iar va învia. Harap-Alb va trebui să facă față situațiilor dificile la care îl supune
Spânul, situații care implică demonstrarea unor calități morale necesare unui împărat.
O altă scenă rerezentativă pentru temă este momentul suprem al inițierii, moartea simbolică a
lui Harap-Alb, înfăptuită de spân care îi taie capul, ca pedeapsă pentru dezvăluirea imposturii lui.
Scena are semnificația coborârii în Infern, a morții înițiatice, o experiență necesară întemeierii unui
nou mod de existență. Pedepsirea spânului de către cal creează simbolic momentul ieșirii din scenă
a inițiatorului, după ce a adus novicele pe treapta cea mai înaltă pentru viață. Dispariția lui Harap-
Alb echivalează cu dezlegarea lui de jurământul de credință față de Spân și renașterea sa ca
împărat.
5. Elemente de structură și compoziție (perspectiva narativă, repere spațio-temporale,
formule specifice)
Perspectiva narativă este una obiectivă, naratorul omniscient și omniprezent, povestind la
persoana a 3-a, nefiind la început implicat în poveste. Cu toate acestea, el se subiectivează,
adresându-se direct cititorului, întărind legătura narator-cititor, prin secvențele: „dar ia să nu ne
depărtăm cu vorba și să încep a vă depăna finalul poveștii”, „eu sunt dator să vă spun povestea, vă
rog să mă ascultați”. Totodată, se remarcă și trecerea acestuia de la un narator extradiegetic la unul
intradiegetic, introducându-se în final în operă prin sintagma „ș-au mai fost poftiți încă ... ș-un
păcat de povestar, fără bani în buzunar”.
Formulele specifice se regăsesc în orice basm, sunt convenții narative care marchează intrarea
și ieșire din fabulos, și au rol în conturarea unei lumi fantastice, delimitează diferitele episoade.
Formula inițială, „Amu cică era odată” este formată din forma populară a adverbului de timp
„acum”, care sugerează răspândirea povestirii în popor dar și ideea de fabulos, de ireal și din
adverbul „odată”, care are rolul de a plasa acțiunea într-un trecut îndepărtat, în „illo tempore”.
Adverbul „cică” element inovator în structura formulei inițiale, naratărul punând povestea pe
seama spuselor altcuiva. Prin folosirea imperfectului, este subliniată continuitatea acțiunii
basmului. Printre formulele mediane se numără „Dumnezeu să ne ție ca cuvântul din poveste,
înainte mult mai este”și „merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”. Prima are rolul de
a atenționa cititorul cu privire la desfășurarea acțiunii, iar a 2-a marchează trecerea de la un episod
la altul, remarcându-se folosirea unui multiplu de 7, care este cifră magică. Formula finală are rolul
de a-l scoate pe cititor din lumea basmului, unde totul este posibil și de a-l aduce la realitate.
Aceasta este „și a ținut veselia ... cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. Prin
intermediul acestei formulei finale, este evidențiat caracterul realist al operei, prin discrepanța
dintre lumea fabuloasă, în care până și povestitorii fără bani mănâncă la masă cu împărații, și
lumea contemporană, în care banul e stăpân absolut.
Reperele spațio-temporale sunt vagi, acțiunea plasându-se într-un trecut necunoscut,
atemporal. Timpul este sugerat doar prin formule mediane, însă nu pot fi considerate repere
precise, scopul formulei fiind acela de a marca durata desfășurării diferitor acțiuni. Reperele
spațiale sunt și ele vagi, însă au o puternică semnificație simbolică, care își are rădăcinile în folclor.
Spațiul de desfășurare al basmului este împărțit în 2 tărâmuri: cel cunoscut și cel necunoscut
eroului, distanța dintre ele și dificultatea drumului fiind evidențiate în fragmentul: „și cine apuca
de a se duce pe atunci într-o parte a lumii, adeseori dus rămânea până la moarte”. Podul, pădurea și
fântâna sunt elemente simbolice, cu rol în evoluția și maturizarea personajului principal. Podul
prezintă prima etapă în trecerea de la o persoană imatură, naivă, la una cu integritate morală și
virtuți specifice eroilor. Podul este trecut într-un singur sens, remarcându-se ireversibilitatea
acestei călătorii inițiatice. Podul apare și într-un alt moment important în evoluția eroului, acela în
care pornește în îndeplinirea ultimei sarcini date de Spân, aducerea fetei Împăratului Roș. Pădurea
de tip labirint reprezintă atât un obstacol, cât și un impuls de schimbare și maturizare pentru
personajul principal. Îi sunt testate integritatea și încrederea de sine, acesta eșuând în ascultarea
tatălui său, lucru care relevă că el nu este încă stăpân pe sine și ușor influențabil.
6. Prezentarea acțiunii + fixarea conflictelor
Fiind o specie a genului epic, subiectul basmului poate fi structurat și prezentat pe momentele
subiectului.
În expozițiune, ne este prezentat craiul cu cei 3 fii ai săi și împăratul cu fiicele sale, care îi
cere fratelui său un nepot drept moștenitor la tron.
În intrigă, ne sunt prezentați copiii mai mari ai craiului, care eșuează încă din prima probă, cea
a podului. Cel mic este ajutat de Sfânta Duminică să treacă de prima probă dată de tată.
În desfășurarea acțiunii, eroul este înșelat de Spân, care îi preia identitatea și îl numește pe fiul
de crai Harap-Alb. Acesta este ținut drept slugă sub un jurământ care se poate desface doar cu
moartea sa. Astfel, Harap-Alb este obligat de Spân să aducă salată din Grădina Ursului, capul și
pielea încrustată cu pietre prețioase ale unui cerb. El îndeplinește cu succes aceste probe, care
aveau ca scop moartea sa, fiind ajutat de calul său credincios și de Sfânta Duminică. Proba finală
este reprezentată de aducerea fetei Împăratului Roș Spânului și este alcătuită, la rândul său, din alte
3 probe. Pe drum, Harap-Alb salvează furnici și albine ale căror crăiesei îl răsplătesc cu câte o
aripă fermecată. Se întâlnește cu cele 5 ființe himerice, care îi vor fi de mare folos. Astfel, cu
ajutorul lui Gerilă doarme în casă de aramă a Împăratului Roș, Setilă și Flămânzilă beau și
mănâncă cantități mari de mâncare, iar furnicile îl ajută să separe nisipul de mac. Urmează alte 3
probe, în care, cu ajutorul lui Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă, păzesc fată de împărat. Ajutat de
crăiasa albinelor, fiul de crai o deosebește pe fata de împărat de geamăna sa, fiind invocat motivul
dublurii. Drept probă impusă de fata împăratului, calul eroului aduce 3 smicele de măr, apă vie și
apă moartă. Pe drum spre Împăratul Verde, Harap-Alb și fata Împăratului Roș se îndrăgostesc.
În punctul culminant, Spânul este demascat și îl omoară pe Harap-Alb. Această moarte
inițiatică, simbol al coborârii în Infern, reprezintă etapa finală în inițierea mezinului, fiind de fapt
experiența formatoare ce îi lipsea fiului de crai.
În deznodământ, Spânul este omorât de cal, iar fata de împărat îl învie pe Harap-Alb,
folosindu-se de cele 3 obiecte magice procurate în proba propusă de ea. Cei doi se căsătoresc și
moștenesc împărăția.
7. Personajele
Personajele operei sunt numeroase, fiecare având un rol bine definit. Acestea sunt pozitive și
negative, fabuloase, supranaturale, ajutoare și donatoare. Personajul principal eponim este Harap-
Alb. El iese din tiparul eroului înnăscut, cu calități supranaturale, fiind de fapt un om simplu, real,
care parcurge o călătorie cu scopul de a se maturiza. La început este necopt la minte, laș,
neîncrezător și naiv, însă, devine curajos și își definește valori morale bine stabilite după trecerea
probelor și depășirea unui conflict interior puternic, subliniat în secvența „începe a plânge în inima
sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său”. Astfel, este
evidențiat caracterul de Bildungsroman al basmului.
Calul are caracter fabulos și este personajul ajutător principal, fiind prezentat în ipostaza
animalului credincios, care este mereu în sprijinul eroului, lăsându-i, de asemenea, libertatea dea
învăța pe cont propriu. Printre personajele ajutătoare se numără și Sfânta Duminică, Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, albinele și furnicile. Despre Gerilă se spune că „și
focul îngheață lângă tine de arzuliu ce ești”. Un alt personaj important este Spânul, care reprezintă
antagonistul acestui basm și este conturat într-o manieră foarte realistă, umană. Este viclean,
inteligent și foarte priceput în arta manipulării. Reprezintă o multitudine de defecte omenești,
printre care lăcomia, înșelăciunea și răutatea. Moartea acestuia duce la recăpătarea statutului de om
liber a personajului principal.
8. Concluzie
În urma celor afirmate, deoarece opera „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, prezintă
atât caracteristicile basmului popular (prezentarea unei lumi fabuloase, tema basmului fiind lupta
dintre bine și rău cu victoria finala a binelui, prezența unor motive specifice, a tiparului narativ, a
formulelor specifice și a reperelor spațiu temporare vagi și creionarea unor personaje cu caracter
fabulos, supranatural), cât și elemente de originalitate (oralitate, comicul de situație și limbaj,
supralicitarea triplicării, inovație la nivelul formulelor convenționale), putem încadra această operă
la specia literară basm cult.