Ion Creangă

Ion Creangă (1837–1889) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori români din secolul al
XIX-lea, cunoscut mai ales pentru operele sale literare adresate copiilor, dar și pentru
creațiile sale realiste și satirice.

Creangă a fost implicat în realizarea unor manuale școlare, sub influența dorinței de a
produce cărți utile din punct de vedere moral și material. El a început să compună materiale
pentru manuale încă din primii ani de profesorat, iar trei ani mai târziu a colaborat cu alți
cinci dascăli pentru a crea un abecedar propriu-zis.

Manualele realizate de Creangă și colegii săi au încercat să introducă o abordare mai

modernă și mai sistematică în procesul de învățare, dar au fost criticate pentru lipsa de
ilustrații și exemple concrete. Totuși, ele au avut un impact semnificativ în învățământul
vremii, fiind reușite în adaptarea treptelor formale de învățare și punând accent pe
perspectiva copiilor.

Stilul lui Creangă

Oralitate
Creangă are un stil distinct în operele sale, având feluri specifice de exprimare și elementele
utilizate pentru a construi un univers literar autentic. Se subliniază utilizarea generoasă a
expresiilor populare, a proverbelor și a zicătorilor în scrierile sale, conferindu-le un farmec
caracteristic și o înțelegere profundă a culturii și tradițiilor românești.
Umorul
Creangă își păstrează plăcerea de a glumi. Scriitorul provoacă râsul permanent, privind totul
dintr-o perspectivă care amuză, exagerând, autoironizându-se. Umorul lui Creangă se
observă mai ales în:

● exprimarea poznașă, mucalită, în care cazi ca într-o capcană (“să trăiești 3 zile cu
cea de alaltăieri”)
● ironie (“Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui
cea nemaipomenită şi milostivirea lui cea auzită”);
● poreclele şi apelativele caricaturale (“ ţapul cel roş”, “Buzilă”);
● zeflemisirea(“Tare-mi eşti drag!...Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”);
● diminutive cu valoare augmentativă (“buzişoare”, “băuturică”);

Povestea lui Harap-Alb

Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm
cult. Se detașeaza de cel popular prin individualizarea personajelor prin limbaj și îmbinarea
armonioasă a modurilor de expunere
.
Ceea ce se remarcă mai presus de orice în basmele lui Creangă este realismul
caracteristic acestora, fapt susţinut şi de Nicolae Manolescu, care menţionează că ele “nu
sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor“, reflectând realitatea imediată.
SURSĂ DE INSPIRAȚIE ȘI TEMĂ
Având ca sursă de inspiraţie basmul popular, autorul ilustrează mituri străvechi
universale, dar mai ales autohtone, înglobând în textul de faţă toată “filosofia noastră
populară“. Motivele identificabile sunt specifice mitologiei, precum cel al superiorităţii
mezinului, al călătoriei şi al probelor inițiatice.

Tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei dintre bine şi
rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din titlu.

TITLU
La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun “Povestea”, articularea
acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită în continuare prin utilizarea
substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează caracterul de bildungsroman
al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza
de tânăr neiniţiat în cea de împărat.

Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron (harap = slugă de culoare neagră, alb
= culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind astfel ironia în momentul în care
crăişorul devine supusul Spânului si primeşte acest apelativ din partea noului stăpân.

În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final, realizată prin
formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul fantastic “Amu cică era
odată într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”. Întâmplările relatate
se desfăşoară ordonat, logic, prin înlănţuirea episoadelor.

Simboluri
Podul
Locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de
începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri
întortocheate, ce sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul. Despărţirea tatălui
de fiu se face la pod şi este una ritualică.

Spân
În sens restrâns, Spânul poate fi socotit Diavolul, fiinţa de dincolo, aşa cum însuşi se
prezintă – „Chima răului pe malul pârâului”

Momentele subiectului
Expoziţiunea - situaţia inițială de echilibru, prezintă familia Craiului, alcătuită din tatăl şi
cei trei fii.
Intriga - primirea unei scrisori de la fratele Craiului, Verde Împărat, care, aflându-se într-o
stare precară de sănătate, cere să-I fie trimis unul dintre feciori pentru a-i lua locul.
Desfășurarea acțiunii - acțiunea de la primirea scrisorii de la Verde Împărat, până la
întoarcerea lui Harap-Alb la curtea Împăratului Roș cu domnița, alcătuită din probele la care
este supus Harap-Alb
Punctul culminant - momentul în care Harap-Alb se întoarce triumfător la curtea
Împăratului Verde cu domniţa.
Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi nunta
tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.

Personaje

Personajul principal și eponim al operei este Harap-Alb, personaj pozitiv aflat în relaţie
conflictuală cu Spânul, principalul antagonist al basmului cult.

Din punct de vedere al statutului social, ambele personaje suferă schimbări. Astfel,
Harap-Alb trece de la statutul de fiu de crai la cel de slugă, în final redobândindu-și
nobilitatea, în timp ce spânul îl impersonează pe mezinul craiului până în punctul în care
este demascat. Scena semnificativă pentru acest “schimb de roluri” este cea în care
Spânul îl închide în fântână pe Harap-Alb, cerându-i cedarea statutului de fiu de crai și
jurăminte de credinţă în schimbul vieţii, dându-i denumirea de Harap-Alb.

Din punct de vedere psihologic, Harap-Alb este personaj rotund, maturizându-se o dată
cu parcurgerea drumului iniţiatic, trecând de la mezinul necunoscător la eroul ce are să
restituie echilibrul forţelor, demascându-l pe Spân și triumfând.

Trăsătura principală pe care o întruchipează Harap-Alb este milostenia.

Încadrare în curentul literar

Basmul se încadreaza realismului clasic prin următoarele elemente:

1. Relația incipit-final
În basm, sunt prezente formulele tipice plasate în incipit şi la final, convenţii care
marchează simetric intrarea şi ieşirea din fabulos. Structura basmului este ciclică și
presupune pornirea de la o stare de echilibru, perturbarea echilibrului, parcurgerea unui
drum cu peripeţii, regăsirea echilibrului și a sinelui protagonistului.

2. Personaje care își depășesc condiția

Harap-Alb este un personaj rotund, evoluând de-a lungul basmului (tip bildungsroman)

3. Schema stereotip a basmului

Basmul însumează o construcție perfect închegată, rotundă, toate elementele necesare,
știute, pentru ceea ce trebuie să fie, un basm fantastic.

4. Clasificarea tipică a personajelor

Cu excepţia eroului, care este văzut în evoluţie, celelalte personaje reprezintă tipologii
umane reductibile la o trăsătură dominantă (tare de caracter).

5. Caracterul didactic, moralizator al mesajului

Trecerea protagonistului prin încercări dificile, ca şi experienţa condiţiei umilitoare de rob
la dispoziţia unui stăpân nedrept, conturează sensul didactic al basmului, care este
exprimat de Sfânta Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci
lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.
Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (n.15 ian 1850) este considerat cel mai important poet al literaturii române.
Deși viața sa a fost scurtă, el a lăsat o moștenire literară de o valoare inestimabilă.
Trăsăturile romantismului
1. Cultul sentimentului
2. Aspirația spre absolut
3. Interesul pentru frumusețea și pitorescul naturii, pentru culoarea locală
4. Interesul pentru creația populară și pentru tradițiile naționale
5. Personajul romantic provine din toate mediile sociale, este un erou excepțional
care acționează în împrejurări excepționale
6. Arta romantică, în opoziție cu arta clasică preocupată de unitate, este caracterizată
de amestecul genurilor
7. Romanticii recurg la ironie
8. Critica realului

Teme generale în poezia lui Eminescu

1. Natura eminesciană este tipic romantică. Ea încadrează şi amplifică un sentiment,
o idee, o atitudine: devine paradis al îndrăgostiţilor în poezia erotică ("Lacul",
"Dorinţa", “Floare albastră”). Natura îi eternizează, îi "recosmicizează" pe îndrăgostiți.
2. Erotica eminesciană e direct legată de acest cadru natural specific şi de acea
sensibilitate fierbinte pe care o putem descifra în poemele de dragoste, şi este
reflexul interior al universului său poetic atât de specific.
3. A treia temă esenţială liricii lui Eminescu o constiutie istoria. În comparaţie cu
natura, care la Eminescu este eternă, istoria este locul schimbărilor şi de aceea ea
se înfăţişează poetului ca o expresie a strădaniei omului de a schimba destinul rău,
strădanie însoţită de satisfacţii, dar şi de nemulţumiri profunde.

Luceafărul
Publicat în Almanahul Societății Academice Social-Literare "România Jună", din Viena,
în 1883, "Luceafărul" constituie capodopera liricii lui Eminescu, sinteza temelor şi
atitudinilor lui poetice. Poemul are surse filozofice, mitologice şi biografice.

Tema principală este condiția omului de geniu, la care se adaugă tema iubirii şi cea a
cosmologiei.

Surse de inspirație
Folclorice
Eminescu a prelucrat un basm românesc intitulat “Fata în grădina de aur” , care apăruse
într-un memorial de călătorie, realizat de un german, Richard Kunisch, în 1861.

Motivul “Zburătorului” este prezent în prima parte a poemului filozofic, în care este
imaginat visul erotic al fetei de împărat ajunse la vârsta iubirii.

Filozofice
Sunt folosite conceptele lui A. Schopenhauer din volumul Lumea ca voinţă şi
reprezentare, şi anume cele referitoare la diferenţele dintre omul comun şi cel de geniu.
Filozoful german stabilea următoarele antiteze între geniu şi fiinţa obişnuită: Primul se
distanţează de semeni prin inteligenţă, putere de obiectivare, sete de cunoaştere,
capacitatea de a-şi depăşi condiţia, forţa de sacrificiu pentru îndeplinirea idealurilor sale şi
singurătatea socială; fiinţa obişnuită se caracterizează prin mediocritate, subiectivitate în
analiza realităţii, incapacitatea de a-şi depăşi sfera îngustă de acţiune, voinţa oarbă de a
trăi,(„Carpe diem!”) dorinţa de a fi fericit în sensul împlinirii omeneşti.

Interpretări ale Luceafărului

1) Cea mai veche interpretare a înţelesurilor poemului îi aparţine lui Eminescu însuşi.
Din perspectiva acestei mărturisiri, Luceafărul devine alegorie pe tema romantică a
locului şi a rostului geniului în lume. Prin întreaga poveste, Eminescu
demonstrează că geniul câştigă eternitatea prin renumele său, dar plăteşte - în
sens omenesc- prin izolare între semeni şi prin nefericire individuală.
2) O altă interpretare a Luceafărului consideră că toate ‘personajele’ poemului sunt
“măştile lirice” ale poetului însuşi. Această interpretare îi aparţine lui Tudor Vianu,
care defineşte Luceafărul drept “Poemul contrariilor reunite ca semn al
universalităţii.”

Primul tablou descrie povestea de iubire dintre fiinţa superioară şi fata de împărat,
autorul realizând o sinteză între elementele mitologiei populare (mitul Zburătorului) şi
elemente de imaginar romantic.

Prima metamorfoză a fiinţei nemuritoare se realizează din cer şi din mare şi conţine atât
elemente preluate din mitul Zburătorului, cât şi imagini specifice imaginarului romantic care
alcătuiesc o imagine angelică a acestuia: „Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale /
Un vânt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele goale.” Se pune accentul pe paloarea feţei şi pe
strălucirea ochilor, elemente redate cu ajutorul imaginilor artistice, a epitetelor şi a
comparaţiei: „umbra feţei străvezii / E albă ca de ceară - / Un mort frumos cu ochii vii.”

În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, aceasta este circumscrisă

demonicului, aşa cum o percepe şi fata de împărat: „- O, eşti frumos cum numa-n vis / Un
demon se arată”. Luceafărul este descris astfel: „Pe negre viţele-i de păr Coroana-i arde
pare / Venea plutind în adevăr / Scăldat în foc de soare // Din negru giulgi se desfăşor /
Marmoreele braţe, /El vine trist şi gânditor / Şi palid e la faţă; // Dar ochii mari şi minunaţi /
Lucesc adânc himeric.”

În ambele ipostaze, ca un alt element de simetrie, se pune accentul pe paloarea feţei şi,
mai ales, pe strălucirea ochilor, simbol pentru inteligenţa superioară. Luceafărul este cel
care subliniază diferenţa dintre ei: „Cum că eu sunt nemuritor, / Şi tu eşti muritoare?”, şi tot
el este cel care acceptă sacrificiul suprem, acela de a renunţa la nemurire.

Al doilea tablou al poemului descrie iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina.

Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Portretul lui Cătălin se realizează în
antiteză cu cel al Luceafărului. Descrierea geniului, a fiinţei superioare, pune accentul pe
elemente abstracte, mitice, care exprimau inteligenţa şi apartenenţa la o lume diferită şi
superioară. În schimb, Cătălin este descris cu ajutorul limbajului popular, punându-se
astfel în evidenţă trăsăturile sale umane, terestre
Cel de-al treilea tablou descrie călătoria interstelară pe care o realizează Luceafărul
spre Demiurg. Se pune din nou accentul pe superioritatea acestuia, fiind descris prin
metafora „fulger nentrerupt”, dar şi prin numele pe care îl primeşte, Hyperion.

Cel de-al patrulea tablou este construit în relaţie de simetrie cu primul deoarece se
reia interferenţa dintre cele două planuri, cel cosmic şi cel terestru. În opoziţie cu imaginea
din al doilea tablou, este descrisă o altă ipostază a iubirii pământene. Iubirea nu mai este
văzută ca un joc, ci ca o posibilitate de împlinire a fericirii şi de refacere a cuplului adamic.

Poemul este alcătuit din 98 de catrene dispuse în patru tablouri:

● tabloul I (strofele 1-43)

● tabloul al II -lea (strofele 44-64)
● tabloul al III -lea (strofele 65-85)
● tabloul al IV - lea (strofele 86-98)

Primul şi al patrulea tablou sunt simetrice deoarece se referă la planurile cosmic şi teluric,
pe când tabloul al doilea se referă doar la planul teluric, iar al treilea doar la planul cosmic,
acestea două din urmă fiind în relație de opoziție.

Încadrare În curentul literar

1. Sursele de inspiraţie folclorice:

Punctul de plecare al poemului l-a constituit un basm românesc cules din Muntenia de
călătorul german Richard Kunisch şi cuprins într-un memorial de călătorie ‘Bukarest und
Stambul’. În perioada studiilor berlineze, Eminescu versifică acest basm în poemul Fata în
grădina de aur. De asemenea rădăcinile folclorice ale Luceafărului trebuie căutate şi în
mitul Zburătorului, considerat de George Călinescu mitul erotic fundamental al culturii
noastre. În geneza poemului se pot identifica şi surse filozofice din Platon, Schopenhauer,
dar şi surse de inspiraţie romantice

2. Amestecul genurilor şi speciilor literare:

Acest poem filozofic pe tema condiţiei omului de geniu prezintă atât elemente epice, cât
şi elemente lirice şi elemente dramatice. Trăsăturile epice rezidă în cadrul de basm, în
incipitul specific acestei specii „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, precum şi în
structura narativă pe care se ţese povestea alegorică. În plus, se observă îmbinarea tuturor
speciilor lirice abordate de Eminescu în creaţia sa: elegia,meditaţia,pastelul terestru şi
pastelul cosmic .Pe de altă parte, apar şi elemente dramatice care rezultă din folosirea
dialogului şi din construcţia în patru tablouri, în care există un dialog care focalizează
atenţia: în primul tablou, dialogul dintre fata de împărat şi Luceafăr,în al doilea tablou,
dialogul dintre Cătălin şi Cătălina, în al treilea tablou dialogul dintre Demiug şi Hyperion , în
al patrulea tablou există schimbul de replici dintre Cătălin şi Cătălina şi apoi cel dintre
Cătălina şi Hyperion, din finalul poemului.
3. Prezenţa antitezei ca mijloc compoziţional:

Principala antiteză este constituită de de cea dintre omul de geniu și omul comun,
exponenți ai căruia sunt Luceafărul și Cătălin. De asemenea, o altă antiteză este
reprezentată de cea a celor două planuri în care se desfășoară poemul. Astfel, acesta este
alcătuit pe două planuri, universal cosmic şi uman terestru, care sunt paralele şi antitetice
sugerând opoziţia dintre eternitatea geniului şi efemeritatea condiţiei umane. Cea de-a
treia antiteză importantă există între metamorfozele Luceafărului.

4. Teme și motive literare

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale (1852-1912) a fost unul dintre cei mai importanți scriitori și dramaturgi
români din perioada interbelică. A scris atât în limba română, cât și în limba franceză și
este cunoscut pentru comediile și dramele sale satirice care au ridicat problemele sociale
și politice ale vremii.

O scrisoare pierdută
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneste râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit. Conflictul
comic este realizat prin contrastul între aparență si esență. Sunt prezente formele specifice:
umorul, ironia, comicul de situație, de caracter, de limbaj și de nume.

Comedia are patru acte, cuprinzând fiecare câte nouă, paisprezece, șapte și, respectiv,
paisprezece scene.

Tema acestei comedii este decadența moravurilor, imoralitatea și corupția ce dominau

viața privată și cea publică a burgheziei românești de la sfârșitul sec. al XIX-lea, după
cum punctează explicit Zaharia Trahanache: Ce coruptă soţietate!... “Nu mai e moral, nu mai
sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul…”

Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență si esență. Pretinsa luptă pentru
puterea politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise.

Personajele
Personajele sunt definite complex, prin fapte, nume si limbaj. Aceste personaje prind viață
datorită indicațiilor scenice ale autorului. Caragiale își pune personajele să vorbească, să
țină discursuri prin care se autocaracterizează, demonstrându-și incultura și demagogia.

Nae Cațavencu este o ilustrare a tipului demagogului parvenit care se prăbușește

lamentabil, situându-se în paradigma păcălitorului păcălit. Pe plan personal, este un arivist,
un șantajist și un impostor. Numele său sugerează vorbăria inutilă și ipocrizia, de la
cuvântul “cață”.

Statutul social al lui Cațavencu este evident din lista de personaje: avocat,
director-proprietar al gazetei "Răcnetul Carpaților", președinte fondator al Societății
enciclopedice-cooperative "Aurora economică română". El este liderul grupului de
independenți care se opune partidului aflat la putere, condus local de Trahanache.

Principala trăsătură de caracter a lui Nae Cațavencu este ipocrizia, combinată cu o

infatuare caracteristică unei persoane lipsite de principii, capabilă să se adapteze oricărei
situații în care se află în avantaj. El se declară ironic un adept al ‘liberului schimb’, adică un
individ dispus să se alăture oricărei tabere care îi poate aduce beneficii personale, în loc să
fie un progresist în gândire.

Conflict
Conflictul principal din piesă este de natură politică și se manifestă la nivelul intereselor
personale, nu al principiilor sau ideologiilor. Acesta implică două tabere: conservatorii,
conduși de Zaharia Trahanache, și independenții, adunați în jurul lui Nae Cațavencu.
Conflictul se dezvoltă treptat, atrăgând tot mai mulți participanți, și este amplificat de
descoperirea unei polițe false care îi face pe Cațavencu și Trahanache vulnerabili unul față
de celălalt.

Comicul
Comicul este categoria estetică, presupunând situații care provoacă râsul cititorilor și al
spectatorilor prin disproporția dintre esență și aparență, dintre efort și rezultatele lui, dintre
scopuri și mijloace.
Tipurile de Comic care apar în “O scrisoare pierdută” sunt:
1. Comicul de situație
2. Comicul de nume
● - Zaharia Trahanache = Prenumele derivat de la „zahăr” = zahariseală, , bun,
cumsecade, e tratat cu amabilitate disprețuitoare; Numele de familie derivat de la
„trahana”= cocă moale, traducând caracterul ușor de modelat al personajului
● - Ștefan Tipătescu - Numele derivat de la „tip”= june prim, aventurier, definind
imoralitatea personajului
● - Nae Cațavencu - Numele derivat de la „cață” (definind caracterul demagogic)
sau de la „cațaveică”= haină cu două fețe (caracter duplicitar, ipocrit, fățarnic)
● - Ghiță Pristanda - Numele derivat de la „pristanda”= joc moldovenesc în care
dansatorii joacă după cum comandă un altul, definind caracterul umil, slugarnic,
lingușitor
3. Comicul de moravuri
4. Comicul de caracter
● - Tipul încornoratului – Trahanache
● - Tipul amorezului – Tipătescu
● - Tipul cochetei și al adulterinei – Zoe
● - Tipul demagogului – Cațavencu, Dandanache
● - Tipul servitorului – Pristanda
5. Comicul de limbaj
1. Ticuri verbale
● Pristanda: curat, termen omniprezent ajungând la structuri de tipul ‘curat murdar’
● Trahanache: ai puțintică răbdare
● Dandanache: neicușorule, puișorule
2. Propoziții care nu au sens:
● Cațavencu: După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru
realizat

Încadrarea în curentul literar

O scrisoare pierdută sintetizează trăsături ale clasicismului și ale realismului critic, dar
are și evidente deschideri către modernism.
Clasicismul este determinat de prezența caracterelor, realizate prin comicul de caractere.
Tot de clasicism țin și cultul formelor, concentrarea acțiunii și qui-pro-quo-ul .
De realismul critic țin: situarea în actualitate, acțiunea având loc în intervalul 11 – 13 mai
1883, în capitala unui judeţ de munte, dar precizarea: în zilele noastre conferă acțiunii un
caracter etern valabil - și viziunea satirică și critică asupra lumii prezentate (piesa se inspiră
din farsa electorală din 1883).
Comedia are și deschideri spre modernism prin vidul sufletesc al personajelor, amestecul
de tragic și comic, absurdul situațiilor scenice, automatismele verbale și comportamentale
evidențiate prin comicul de limbaj: repetiţia obsedantă: Trahanache - ai puţintică răbdare,
Farfuridi - la 12 trecute fix, Pristanda - ticul său verbal: curat produce asociaţii comice -
curat murdar, contradicţia în termeni: Cațavencu: “lupte seculare care au durat 30 de ani”.

Ioan Slavici
Ioan Slavici a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882)
al Academiei Române.

Provenind dintr-o familie de țărani ardeleni remarcabilă, operă literară a lui Ioan Slavici este
influențată de viața satului ardelean. Scriitorul, deși nu a fost un om de o vastă cultură, a
fost considerat de criticul George Călinescu, “un instrument de observație excelent al
mediului rural”, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a
comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii
ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.

Trăsături realism

1. adoptarea principiului mimesisului;

2. tehnica detaliului, cu scopul de a realiza descrieri de locuri sau de personaje;

3. stil sobru, cu scopul de a prezenta cât mai verosimil realitatea;

4. preferința pentru tematica socialā;

5. personajul realist este reprezentativ pentru o anumită tipologie umană sau categorie
socialā, fiind supus unei serii de valori morale ale colectivității respective, care îl aprobă sau
nu.

6. Preocuparea pentru psihologic. Scriitorul realist analizează mecanismele psihologice ale

individului, viaţa interioară a acestuia acţiunea prezintă viaţa cotidiană, cu detaliile ei
banale, comune. Tocmai această insistenţă pe detaliul semnificativ creează iluzia realităţii.
7. Stilul este în general obiectiv, detaşat, neutru, lipsit de implicare, impersonal

8. Personajul realist este înfăţişat în evoluţie, se transformă, se modifică pe parcursul

acţiunii, nu are un caracter dat, imobil;

Moara cu noroc

Este o nuvelă psihologică, specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care
prezintă un conflict puternic, redat în manieră obiectivă, între personaje bine conturate.

Tema acestei nuvele este constituită de efectele dezumanizante, consecinţele nefaste, pe

care dorința de îmbogăţire le are asupra vieţii sufleteşti a individului pe fundalul surprinderii
lumii transilvănene a secolului al XIX-lea. La baza ei se află convingerea autorului că goana
după bani zdruncină tihna şi amărăşte viaţa omului, generează numeroase rele, iar în cele
din urmă duce la pierzanie.

Titlul nuvelei conţine o nuanţă ironică, anticipând deplasarea tuturor elementelor spre
negativ. Simbolic, moara reprezintă un loc malefic (viaţa ca veşnică măcinare), un loc în
care norocul e veşnic schimbător.

Alcătuită din 17 capitole, “Moara cu noroc” prezintă un singur fir narativ în cadrul căruia
evenimentele se succed în ordine logică şi cronologică

Momentele subiectului

Nuvela începe ex abrupto, cu replica soacrei lui Ghiță, care reflectă înțelepciunea
bătrânească, valorile tradiționale.

Semnele bunăstării întăresc armonia din familia lui Ghiță, dar apariția lui Lică tulbură
echilibrul, reprezentând intriga nuvelei.

Desfășurarea acțiunii se concentrează în jurul procesului de înstrăinare a cârciumarului

față de familie.

Punctul culminant coincide cu scena în care Ghiță ajunge pe ultima treaptă a degradării
morale, împingând-o pe Ana în brațele lui Lică

Deznodământul este tragic: Ghiță o înjunghie pe Ana, el e împușcat de un om de-al lui Lică,
Lică se zdrobește cu capul de un copac pentru a nu fi prins viu de Pintea, moara e
incendiată.

Personaje

Ghiță este personajul principal al nuvelei, cel mai complex personaj din nuvelistica lui Ioan
Slavici, un personaj ”rotund” al cărui destin ilustrează consecințele nefaste ale dorinței de
îmbogățire.
Protagonistul este surprins în procesul său treptat de înstrăinare faţă de propria familie şi
propriile valori. Acesta porneşte de la un simplu cizmar, sărac dar cinstit, un soţ afectuos,
ajungând ca, în prezenţa posibilităţii de îmbogăţire să-şi dorească să nu fi avut familie.
Portretul fizic al lui Ghiţă este aproape absent, rezumându-se la câteva detalii, precizate în
incipitul operei "înalt şi spătos", pentru ca, mai apoi, trăsăturile cârciumarului, precum
expresia chipului, tonul ori vocea, să reflecte transformările sale sufleteşti.

Portretul moral este ilustrat în concordanţă cu involuţia personajului, debutând odată cu

momentul venirii lui Lică la moară. La început, Ghiţă îşi ia toate măsurile de apărare
împotriva figurii demonice apărute: merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi face rost
de doi câini şi îşi angajează o slugă, pe Marţi. Deşi înţelege că Lică reprezintă un pericol,
Ghiţă nu se poate sustrage ispitei câştigului, mai ales că îşi dă seama de influenţa sa. Bun
cunoscător al psihologiei umane, Lică se foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani spre a-l
atrage drept părtaş la faptele sale necurate.

Statutul psihologic oglindește transformările sociale. Omul sărac de dinainte de mutarea

la “Moara cu noroc” este optimist și încrezător în sine, trăind o fericire calmă în mijlocul
familiei pe care și-a închegat-o din dragoste. Întâlnirea cu Lică și acceptarea tovărășiei cu
acesta generează un grav dezechilibru interior care-l face să devină ursuz, închis în el și
permanent temător pentru sine și pentru cei dragi. În lupta cu sine, teama, suspiciunea,
sentimentul înstrăinării de familie alternează cu remușcările și îndoiala. Sfâșiat de imbolduri
și trăiri sufletești contradictorii, Ghiță se închide în sine, refuzând comunicarea cu Ana, și
devine taciturn și irascibil.

Evoluţia personajului surprinde declinul său de la statutul de personaj pozitiv la cel de

personaj negativ, degradare datorată impactului antagonistului, firii demonice, asupra sa.
// Conflict

În primul rând, Ghiță se confruntă cu un conflict interior profund, fiind divizat între dorințe
puternice, dar contradictorii: pe de o parte, își dorește să rămână un om cinstit, iar pe de altă
parte, simte tentația de a se îmbogăți rapid și necinstit. Acest conflict interior este accentuat
și de opinia lumii din jurul său, de teama ca ceilalți să nu-l considere supus lui Lică.

În plus, Ghiță se confruntă și cu un conflict familial, conjugal, întrucât dorința lui de a se

îmbogăți rapid este împiedicată de membrii familiei, care își exprimă dezaprobarea față de
acest comportament.
Mai mult, există și un conflict direct între Ghiță și Lică, acesta din urmă având o voință de
putere pe care Ghiță o respinge constant din vanitate.

Încadrarea în realism
1. observația socială care conduce la prezentarea fără idealizări, pe principiul mimesisului
2. obiectivitatea perspectivei narative
3.se remarcă prezența tipologiilor specific realiste
4. tema realistă a puterii dezumanizante a banului
5. analiza psihologică