Povestea lui Harap-Alb

Ion Creangă

Opera „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este publicată în 1877 în revista „Convorbiri
literare”. Perioada în care este publicată este recunoscută ca fiind perioada marilor clasici. Mentorul
acestei perioade a fost Titu Maiorescu, iar printre primii junimiști se regăsesc și cei patru mari clasici: Ion
Creangă, povestitorul, Mihai Eminescu, poetul, Ioan Slavici, nuvelistul și Ion Luca Caragiale, dramatorul.
Ion Creangă s-a născut în satul Humulești într-o familie numeroasă, iar una din cele mai importante
opere ale sale este „Amintiri din copilărie”.

Acest text se încadrează în specia literară a genului epic, basmul, mai exact în basm cult. Basmul cult
este o operă de mari întinderi, cu unul sau mai multe fire epice, în care principalul mod de expunere
este narațiunea, care se poate îmbina cu descrierea, monologul sau dialogul. Diferența dintre un basm
cult și un basm popular se face prin faptul că are un autor cunoscut. O trăsătură a basmului cult este
prezența fantasticului. În acest text, fantasticul își face simțită prezența sub forma Sf. Duminici, a celor
cinci Uriași, a fetei împăratului Roș și multe alte personaje. O altă trăsătură specifică basmului cult este
prezența numerelor magice, cum ar fi numărul trei, reprezentat de cei trei fii de crai, cele trei fiice ale
fratelui împăratului. Un alt exemplu de număr magic este numărul cinci, reprezentat de cei cinci Uriași.

Tema acestei opere este una universal valabilă în toate basmele fiind reprezentată de lupta dintre
bine și rău, finalizată prin victoria binelui. Textul este de altfel un bildungsroman, în care mezinul
neinițiat trece prin diferite probe care ajung să îl maturizeze până la sfârșitul basmului, bineînțeles cu
ajutorul sfaturilor părintești și a factorilor din mediu.

Secvențe:

-trecerea podului

-închiderea mezinului în fântână

O particularitate de construcție și de limbaj reprezentativă pentru basm este titlul. Din punct de
vedere gramatical este format din două substantive, primul comun „povestea”, iar al doilea propriu
„Harap-Alb”. Termenul „povestea”este sinonim cu „basm”,astfel enunțându-se specia din care face
parte textul încă din titlu, dar în același timp se face o trimitere către cititor în ceea ce privește modul de
interpretare. Substantivul propriu este numele protagonistului, „harap” însemnând om cu pielea neagră,
astfel aflându-se în contrast cu „alb”. Este un paradox, deoarece cei doi termeni se află în opoziție ,
astfel se formează un oximoron, prin care un tânăr cu pielea albă devine slugă. Cei doi termeni
sugerează faptul că în orice bine există și o fărâmă de rău și invers, conform yin și yang.
 O altă particularitate de construcție și de limbaj este incipitul. Incipitul oricărui basm plasează cititorul
într-o lume în care specifice sunt ca și coordonate atemporalitatea și aspațialitatea care plasează textul
într-un timp și spațiu mitic. Ion Creangă este original la nivelul construcției din punct de vedere lingvistic
în ceea ce privește incipitul acestui basm. În loc de „a fost odată ca niciodată”, autorul folosește „Amu
cică era odată”, aceasta fiind o exprimare specifică humuleștenilor.

În concluzie, opera „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult, specie ce aparține
genului epic în care ne este prezentat drumul inițiatic făcut de fiul de împărat, dar și prin ce probe
trebuie să treacă pentru a reușii să parcurgă tot acest drum.