POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creanga
-tema si viziunea-

Basmul este specia genului epic in proza, in care realul se impleteste cu fabulosul, la
care participa personaje fantastice si in care se prezinta lupta dintre bine si rau, finalizata cu
victoria binelui. Basmul cult se individualizeaza prin maniera realista abordata de catre
autor, care prezinta parcursul initierii .

Ion Creangă este unul dintre cei mai mari prozatori ai literaturii romane, fiind unul
dintre Marii Clasici. Opera sa, „Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult, publicat în
revista ,,Convorbiri literare", în anul 1877.

Un prim argument al incadrarii acestei creatii in categoria basmului cult este imbinarea
realismului cu fabulosul (sau fabulosul este tratat in mod realist). Este evidenta, astfel,
ipostaza protagonistului, de erou atipic. Numit initial doar „fiul cel mic al craiului” si abia
mai apoi botezat de Span, ca pe o sluga credincioasa, Harap-Alb, personajul eponim(care da
numele) nu se incadreaza de la inceput in seria eroilor consacrati de basmele noastre.
Povestea craisorului este, de fapt, o metafora a vietii oricarui tanar ce trece de la copilarie la
maturitate, dovada fiind si limbajul popular -„-Ce vorbesti in dodii, matusa?”.

O altă trăsătură a basmului este prezența unor elemente de compoziție tipice: formule
specifice, procedeul triplicării, la rândul lor, abordate original, cu elemente realiste. Clişeele
compoziționale sunt convenții care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Naratorul
inovează formula inițială şi pune povestea pe seama spuselor altcuiva:„Amu cică era
odată" .De asemenea, in basm, sunt prezente numerele magice, simbolice: 3, 12, 24, şi
obiectele miraculoase, unele fiind grupate câte trei („trei smicele de măr dulce şi apă vie şi
apă moartă"). Reperele temporale şi spațiale sunt vagi, nedeterminate.

Tema generala este, intr-adevar, lupta dintre fortele binelui si fortele raului. Dar, in
basmul cult, autorul isi exprima propria viziune despre lume si viata, punandu-si amprenta
stilului si a personalitatii sale. Astfel, Creanga propune „povestea” unei initieri, intr-un
limbaj artistic caracterizat de oralitate si de umor.

O prima secventa ilustrativa pentru tema si viziunea textului este cea a coborarii in
fantana, interpretata ca nastere initiatica. Nesocotind sfatul tatalui, craisorul accepta
intovarasirea la drum, prin locuri straine, cu Spanul. Viclean, acesta ii intuieste slabiciunile si
naivitatea. Ii arunca apa din plosca, ispitindu-l cu o fantana „cu apa dulce si rece ca gheata”,
pe vreme de arsita. Pacalit, fiul craiului „se baga in fantana, fara sa-i trasneasca prin minte ce
i se poate intampla”. Spanul il inchide si ii propune pactul diabolic: sa jure pe ascutisul
palosului ca ii va da ascultare „intru toate”, schimbandu-si identitatile. Astfel, din acest
moment, Spanul este nepotul imparatului Verde, iar cel botezat Harap-Alb, la iesirea din
fantana, devine „sluga”. Tanarul speriat ii jura credinta, dar se lasa „in stirea lui Dumnezeu”.
In timp ce Spanul se foloseste de fortele sale demonice, craisorul supus se bazeaza pe
instinct si pe mentalitatea populara: „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Juramantul eroului
cuprinde si conditia eliberarii din robie -„pana cand ii muri si iar ii invie”.

Cea de-a doua secventa ilustrativa pentru viziunea autorului se regaseste la finalul
basmului.. Reveniti la curtea imparatului Verde, Harap-Alb si fata imparatului Ros
restabilesc echilibrul moral al acestei lumi. Fecioara dezvaluie adevarul despre schimbul de
identitati, iar Spanul, „ca un caine turbat”, „ii zboara capul ui Harap-Alb dintr-o singura
lovitura de palos”. Armasarul isi razbuna stapanul, zburand cu raufacatorul in inaltul cerului,
de unde-i da drumul, cu scopul de a-l face -„praf si pulbere”. Fata, cu puterile ei magice si
folosindu-se de cele trei smicele de mar dulce, de apa moarta si de apa vie, il readuce pe
iubitul ei Harap-Alb la viata, si ii da palosul in stapanire. Pe tot parcursul initierii, Spanul
poate fi considerat simbolic pacatul(raul) omenesc, de care tanarul fiu de crai s-a lepadat,
facand loc virtutilor necesare unui vrednic imparat. Episodul care cuprinde scena tăierii
capului personajului principal şi a reînvierii lui de către fata împăratului, cu ajutorul
obiectelor magice, are semnificația morții inițiatice.

Componentele de structura si de limbar sunt semnificative pentru particularitatile

textului narativ. Astfel, titlul individualizeaza acest basm cult atat prin multiplele
semnificatii ale numelui Harap-Alb, cat si prin bogata interpretare a termenului „poveste”.
Construit pe o structura oximoronica, numele asociaza simboluri cromatice opuse. Astfel,
„harap” trimite cu gandul la slujitor, insa o sluga „alba” sugereaza ideea de noblete a
craisorului. Simbolistica asociaza, de asemenea, si slabiciunile omenesti cu virtutiile in
aceeasi fiinta, dar si trecerea de la novice la initiat. „Povestea” insa, trimite cu gandul la
urmarirea calatoriei initiatice, a formarii tanarului, textul capatand atributele unui
bildungsroman. Asa cum sustin si cercetatorii moderni, „basmele dau glas utopiei populare
despre societatea ideala”.

Conflictul este un alt element ce sustine valoarea estetica a acestui basm cult.
Problematica peincipala se bazeaza pe arhietipala confruntarea dintre bine si rau. Astfel,
dincolo de motivatia initiala a mezinului, de a-si incerca norocul, basmul lui Creanga
evidentiaza conflictul exterior prin aparitia in proba labirintului a Spanului, a „diavolului cu
chip de om”. Craisorul alege riscanta intelepciune a disperarii -„Rau cu rau, dar mai rau fara
rau”. Primul conflict evident cu Spanul determina alte trei primejdioase incercari: dobandirea
„salatilor”, dobandirea pietrelor nestemate, ca si dobandirea „farmazoanei”. Conflictul
interior este conturat de marturisirea nemultumirilor fata de calulnazdravan inaintea fiecarei
probe. Harap-Alb reuseste datorita bunului simt, acceptand „cu duiosie” oamenii „asa cum
sunt”, cu intelegere pentru slabiciunile lor.

In concluzie, „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult având ca
particularități reflectarea viziunii despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însă, asemenea basmului
popular, pune în evidență idealul de dreptate și de adevăr, fiind „o oglindire.. a vieții în
moduri fabuloase” (G. Călinescu).