Rat Alexandra

Povestea lui Harap Alb

-tema si viziunea despre lume-

De Ion Creangă

Ion Creangă este unul dintre clasicii literaturii române, recunoscut datorită măestriei
basmelor, poveștilor și povestirillor sale. Printre reperele creației sale se află basmul cult „Povestea
lui Harap-Alb”, publicat în revista „Convorbiri Literare”, în anul 1877. În acesta operă epică în proză,
de dimensiuni medii, realul se împletește cu fabulosul și este înfățișată confruntarea dintre bine și
rău, categorii reprezentate de personaje simbolice, acțiunea încheindu-se cu victoria binelui.

O primă trăsătură care face posibilă încadrarea în specia basm constă în prezența formulelor
specifice inițiale, mediane, și finale. Astfel, încă din incipitul basmului putem remarca formula
inițială „Amu cică era odată”, care are rolul, pe de-o parte, de a introduce cititorul în lumea
fabulosului, iar pe de altă parte, marchează cadrul temporal specific basmului (atemporalitate). De
asemenea, putem remarca faptul că această formulă inițială este diferită față de formula
specifică basmului popular, fiind astfel un element de atipicitate, evidențiind o trăsătură a
basmului cult.

O altă trăsătură care face posibilă încadrarea în specia basm cult constă în prezența
personajelor cu puteri supranaturale, care devin ajutoare ale eroului. Astfel, calul, Sfânta
Duminică, cât și prietenii fabuloși pe care îi întâlnește Harap-Alb mergând spre Roș-Împărat îl ajută
pe protagonist să-și desăvârșească călătoria inițiatică.

Tema textului o constituie lupta dintre bine și rău, finalizată cu triumful binelui. Viziunea
despre lume care se desprinde fiind una optimistă, moralizatoare.

În primul rând, cele două elemente de compoziție și limbaj semnificative pentru

particularitățile de construcție ale basmului cult „Povestea lui Harap Alb” sunt acțiunea și conflictul.

Acțiunea basmului este logică cronologică, structurată atât pe momentele subiectului,

cât și pe tiparul narativ specific: situația inițială de echilibru, factorul perturbator, încercarea de
restabilire a echilibrului cu călătoria inițiatică a eroului, și răsplata eroului. Mai mult decât atât,
acțiunea este redată de un narator omniscient, obiectiv, care relatează la personala a III-a, cu
focalizare zero. Cu toate acestea, există câteva notații subiective, precum „boboc în felul său”, de
parcă naratorul nu s-ar putea abține să nu-și judece personajul.

În text există atât un conflict general, specific basmului (bine/rău), cât și un conflict
particular, între Harap-Alb și Spân. Conflictul debutează în momentul în care Harap-Alb este
ademenit de Spân în fântâna-capcană și i se fură identitatea. În evoluția conflictului, între cei doi se
conturează o relație de inițiat-inițiator, deoarece cu fiecare probă la care îl supune Spânul, Harap-Alb
devine mai matur. Conflictul se finalizează în deznodământ, când Spânul, crezând că fiul de crai și-a
încălcat jurământul de loialitate, îi taie capul acestuia. Harap-Alb este readus la viață de fata
Împăratului-Roș, iar Spânul este omorât de cal.

În al doilea rând, relevante pentru particularitățile basmului cult sunt și cele două secvențe
reprezentative, cea a coborârii în fântână și cea din deznodământ.

O primă secvență semnificativă este aceea a coborârii în fântână. În această secvență,

Harap-Alb este păcălit de Spân în a-l lua pe acesta ca și ajutor pe drumul pe care nu îl cunoaște, iar
Rat Alexandra

Spânul îl convinge pe fiul de crai să intre într-o fântână și îl blochează acolo, până ce acesta îi jură
loialitatea, ne oferindu-i altă opțiune decât moartea. Secvența este sugestivă deoarece, pe de-
o parte marchează debutul conflictului dintre Harap-Alb și Spân, iar pe de altă parte caracterizează
statutul inițial al celor două personaje, fiul de crai fiind naiv, fricos, lipsit de experiență în timp ce
Spânul viclean, experimentat, puternic. De asemenea, botezul simbolic pe care îl primește Harap-Alb
îl pune pe acesta în ipostaza de a se redefinii, de a se cunoaște pe sine, deoarece numele pe care îl
primește îl obligă să clarifice cine este cu adevărat, slugă sau fiu de crai.

O altă secvență sugestivă este aceea din deznodământ, unde Harap-Alb se întoarce la
împărăția unchiului său alături de fata Împăratului Roș. Aceasta spune curții că ea a venit pentru
Harap-Alb, deoarece el este adevăratul nepot, iar Spânul, crezând că fiul de crai și-a încălcat
jurământul, îl omoară. Calul protagonistului, în răspuns, îl omoară pe Spân, iar fata de Împărat îl
învie pe Harap-Alb, cei doi căsătorindu-se chiar atunci și primind împărăția Împăratului
Verde. Moartea Spânului este una simbolică, acesta fiind ridicat la cer de cal, semn că și-a încheiat
misiunea și s-a întors acolo de unde a veni, ca și când ar fi fost un trimis al divinității.

În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb”, scrisă de Ion Creangă, are o acțiune logică,
cronologică, iar perspectiva narativă este obiectivă, putem afirma că opera este un basm cult
aparținând Epocii Marilor Clasici.