Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Numit de G. Călinescu, în studiul ,,Estetica basmului”, ,,o oglindire a vieții în moduri

fabuloase”, ,,un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație
morală”, basmul este un adevărat vector narativ pentru întreaga literatură fantastică a
modernității. Dezvoltarea narativă a basmului are la bază o construcție stilistică specială,
implicând formule stereotipe, motive narative, personaje polarizate etic, coordonate spațio-
temporale ce stau sub semnul irealului, transpunerea artistică a unor situații de viață prin
apelul la personificare, comparație, repetiție și alegorie. Basmul cult ,,Povestea lui Harap-
Alb” a apărut în revista ,,Convorbiri literare” în 1877, în contextul descoperirii și al
valorificării creațiilor populare. Ion Creangă pornește, de altfel, de la un model folcloric, însă
reorganizează temele universale – al căror nucleu îl reprezintă lupta dintre bine și rău –
conform propriei viziuni estetice, realizând un text narativ mai complex decât al basmelor
populare.

Viziunea lui Creangă este de factură realistă, fapt observabil în antropomorfizarea

fantasticului, perspectiva asupra luptei dintre Bine și Rău și originalitatea textului.
Basmul este o specie a genului epic în care se narează întâmplări fantastice ale unor
personaje imaginare, dotate cu puteri supranaturale, aflate în luptă cu forțe nefaste ale
societății sau ale naturii, reprezentate la nivel simbolic de balauri, zmei, vrăjitori.
Mult mai complex decât oricare dintre ,,poveștile” lui Creangă, ,,Povestea lui Harap-
Alb” dă o notă originală fiecărei trăsături a acestei specii, redimensionând-o astfel în
conformitate cu viziunea sa despre lume de factură realistă. În primul rând, deși se focalizează
pe tema luptei dintre bine și rău, la fel ca în basmul popular, ,,Povestea lui Harap-Alb” pune
într-o lumină nouă cele două valori aflate în conflict. Astfel, binele înseamnă nu doar
eroismul confruntării fizice sau al luptei cu armele, ci bunătatea sufletească, modestia,
hărnicia, curajul, loialitatea, perseverența, prietenia sau ingeniozitatea minții. Iar răul pe care
eroul îl învinge e reprezentat de limitele sale omenești: nesiguranța, spaima, teama de eșec,
lipsa experienței, naivitatea. În plus, nici contururile celor două forțe aflate în conflict nu sunt
clar delimitate, căci Harap-Alb nu e un Făt-Frumos din basmul popular, nu are puteri
supranaturale, ci are un caracter profund uman, cu calități și defecte, iar Spânul, la rândul lui,
nu întruchipează răul absolut ci pare un maestru spiritual a cărui menire este aceea de a-l iniția
pe protagonist prin probele impuse.
Schema realistă pe care e construit basmul lui Creangă e vizibilă și în cazul umanizării
(antropomorfizării) fantasticului, imaginea construită fiind aceea a unei lumi verosimile,
apropiate de universul țărănesc al Humuleștiului . Personajele fabuloase, supranaturale, se
comportă și vorbesc asemeni eroilor din ,,Amintiri din copilărie”. Harap-Alb se plânge când îl
dojenește părintele său, se mânie, lovește calul cu frâul în cap, se teme, e păcălit de Spân, se
gândește chiar să-și pună capăt vieții. Împăratul Roș ,,se uită de-a mirarea la pețitori” sau
caută prin așternut să găsească purici, iar cei cinci prieteni ai eroului sunt descriși prin
raportare la ființa umană, ca niște reprezentări hiperbolice ale unor impulsuri fiziologice
(foamea, setea, frigul) sau cognitive (puterea de cunoaștere – Ochilă, dorința de a domina
spațiul și timpul – Păsări-Lăți-Lungilă).
 Titlul textului ,,Povestirea lui Harap-Alb” anunță cititorul prin substantivul ,,povestea”
că va asista la o serie de evenimente care conturează existența unui erou numit semnificativ
Harap-Alb. Lui i se dă acest nume de către Spân, fiind un oximoron. Albul sugerează
puritatea, naivitatea, originea sa nobilă, în timp ce cuvântul ,,harap”, forma învechită a
cuvântului ,,arab”, desemnează culoarea negru și trimite, ca semnificație, la robie, dar și la
maturizare.
Tema, aflată în strânsă legătură cu titlul, este reprezentată atât de lupta dintre bine și
rău, finalizată cu triumful binelui, dincolo de care se observă fluxul maturizării tânărului în
cadrul unui veritabil bildungsroman, cât și de destinul acestuia, întrucât pentru a ajunge rege
el are de trecut mai multe probe și întâmpină greutăți în călătoria sa.
O primă secvență semnificativă pentru tema operei, esențială profilului eroului este
chiar proba milosteniei. Supărat din cauza rușinii aduse tatălui său de frații mai mari, acesta
merge în grădina unde întâlnește pe Sf. Duminică. Superficial, fiul de crai nu este capabil să
distingă sacrul de profan, esența de aparență, nerecunoscând-o pe Sfânta Duminică în bătrâna
cerșetoare. După câteva insistențe din partea acesteia, tânărul se dovedește a fi milos și îi
oferă un ban. Bătrâna i se adresează cu apelativul ,,Luminate Crăișor” în sensul că va trebui să
fie înțelept și să-și înțeleagă destinul: să rabde un timp, să cunoască greul vieții. Dacă prin
naștere avea statutul de fiu de rege, adevărata sa esență de monarh luminat trebuia să o
dobândească în urma unei călătorii în care să capete experiența vieții. Secvența este deosebit
de importantă căci probează existența unei bunătăți înnăscute, dincolo de pornirile egoiste,
impulsive și superficiale ale tânărului, situându-l pe acesta în registrul Binelui.
O a doua secvență semnificativă pentru tema operei, esențială profilului eroului și a
relației cu antagonistul, o reprezintă coborârea în fântână. Întâlnirea cu Spânul constituie
intriga ce declanșează conflictul. După ce iese din împărăția tatălui său, crăișorul se rătăcește
în pădurea-labirint. Încalcă sfatul dat de părinte, să se ferească de omul spân, și-l ia drept
călăuză. În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experiență a tânărului
prin caracterizare directă: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește
Spânului și se bagă în fântână”. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug.
Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de
identitate și să jure ,,pe ascuțișul paloșului” să se supună ,,până când va muri și iar va învia”.
Coborârea în fântână reprezintă atât coborârea în infern, cât și renașterea fiului de crai care
intră nobil și iese slugă sub identitatea de ,,Harap-Alb”, un oximoron ce reflectă condiția
duală: Harap (negru, slugă) și Alb (viță nobilă). Această trecere este pecetluită cu închiderea
capacului fântânii, ce semnifică moartea tânărului și lepădarea statutului, încheierea unei
etape din viața tânărului în drumul său inițiatic. Această secvență este totodată o sursă a
caracterizării indirecte a celor două forțe care domină basmul, Harap-Alb și Spânul: binele și
răul. ,,Botezul” primit de la Spân înseamnă începutul adevăratei inițieri, pentru care trebuia să
renunțe la vechiul statut și să dobândească o nouă individualitate.
Discursul epic dezvoltă atât un conflict exterior cât și unul interior. În basmul lui
Creangă, conflictul principal, cel exterior, are la bază lupta dintre bine și rău, construită într-o
viziune realistă. Astfel, binele se multiplică, iar răul este întruchipat de omul însemnat, nu de
personaje fantastice, ca în basmul popular. În plus, forțele răului nu sunt învinse în luptă
directă de către protagonist, ci de adjuvanții săi (calul, cei cinci ,,monștri simpatici”, albinele
și furnicile).
 Creangă își construiește personajul pe principiul ambiguizării. De aceea, protagonistul
nu reprezintă o întruchipare desăvârșită a binelui, având un caracter profund uman, cu calități
și defecte . Comportamentul lui Harap-Alb reflectă un conflict interior discret, o permanentă
luptă a sinelui cu sinele, între cele două ipostaze ale sale: cea de neinițiat și cea de ființă
inițiată.
Perspectiva narativă ,,este una obiectivă, cu o viziune ,dindărăt”, aparținându-i unui
narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a. Naratorul
ocupă o poziție de extrateritorialitate în raport cu universul ficțional creat, astfel încât nu
idealizează personajele, nu intervine în destinul lor, lăsându-le să evolueze spre deznodământ
după năzuințe și slăbiciuni. Oralitatea stilului, ca trăsătură specifică basmului cult, se reflectă
prin intervențiile directe ale naratorului în discurs, marcă inconfundabilă a scriitorului
humuleștean. Naratorul folosește prolepsa, anticipând acțiunile și comentând evoluția lor. În
secvența narativă a fântânii, acesta surprinde naivitatea protagonistului care ,,se potrivește
Spânului și-i spune totul cu de-amănuntul, că, dă, care om nu pune viața lui mai presus de
toate!”.
În concluzie, ,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult autentic, inimitabil și
deosebit de complex, o ilustrare genială a viziunii lui Creangă asupra lumii și asupra creației.