Gravitația

Ce este gravitația?
Gravitația (din latinescul gravitas, care înseamnă „greutate”) este un
fenomen natural prin care toate lucrurile cu masă sau energie — incluzând
planetele, stelele, galaxiile și chiar lumina — sunt aduse (sau gravitează) unul
către celălalt. Pe Pământ, gravitația dă greutate obiectelor fizice, iar gravitația
Lunii provoacă mareele oceanelor. Atracția gravitațională a materiei gazoase
originale prezentă în Univers a determinat-o să înceapă coalescența, formând
stele — și apoi ca stelele să se grupeze în galaxii — deci gravitația este
responsabilă pentru multe dintre structurile pe scară largă din Univers. Gravitația
are o gamă infinită, deși efectele sale devin din ce în ce mai slabe pe măsură ce
obiectele sunt mai departe.
 Gravitația ca factor geoecologic
De ce este gravitația un factor geoecologic?
• Formează o rețea hidrografică ce susține viața
• Deplasează ghețarii montani, deci modelează scoarța
• Ajută omul și viețuitoarele să se deplaseze cu ușurință
• Prin intermediul acesteia s-a structurat materia internă a planetei (nucleu, manta și scoarță)
• Contribuie la căderea unor corpuri cosmice(meteoriți, corpuri cosmice mari)
• Menține învelișurile de aer ale planetei la nivelul scoarței
• Scut de protecție
• Gaze necesare vieții
• Efectul de seră
• Stratul de Ozon (O₃)
• Menține învelișul de apă ale planetei la nivelul scoarței (element indispensabil vieții)
 1.Legea atracției universale
Mișcarea planetelor în jurul Soarelui este descrisă de legile lui Kepler
stabilite în anul 1619 de Johannes Kepler, om de știință german. Acestea
sunt: planetele se misca pe elipse ce au Soarele situat intr-unul dintre
focare; raza vectoare a planetei descrie arii egale in intervale de timp egale
(legea ariilor); patratele perioadelor de revoluție sunt direct proporționale
cu cuburile semiaxelor mari. In anul 1687, I. Newton a explicat aceste legi
presupunând că Soarele exercită o forță de atracție asupra planetelor.
Această forță de atracție se manifestă ca o forță centripetă ce obligă fiecare
planetă în parte să se miște după o curbă închisă de forma unei elipse.
Newton a demonstrat că dacă se admite ca forța de atracție din partea
Soarelui care acționează asupra unei planete este proporționala cu produsul
dintre masele acestora și invers proporțională cu pătratul distanței dintre
ele atunci pot fi explicate cele trei legi ale lui Kepler.
 Pământul împreună cu celelalte planete din Sistemul Solar nu este un grup de corpuri izolate , ci
constituie un grup de corpuri care se atrag reciproc conform legii atracției universale . Datorită acestei legi
descoperită de Newton, mișcările corpurilor din Sistemul Solar au putut fi cunoscute în întregime. Dacă
anticii cunoșteau numai cinci planete : Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn, acestea fiind planetele mai
apropiate de Soare, odată cu dezvoltarea tehnicii de observație, s-a putut descoperi planeta Uranus în anul
1781 de către astronomul William Herschel (1732-1822). În anul 1821 s-a încercat să se întocmească noi
tabele cu mișcarea planetelor aplicând metodele mecanicii cerești.
Cu această ocazie s-a constatat că pentru planeta Uranus pozițiile calculate nu corespund cu pozițiile
date de observațiile existente din ultimii 40 de ani. S-au ivit două ipoteze:fie observațiile mai vechi nu erau
suficient de precise,fie există o planetă necunoscută care perturbă mișcarea lui Uranus datorită atracției pe
care o exercită acesteia. Întrucât nici observațiile efectuate atunci nu corespundeau calculelor , prima
ipoteza a căzut .
În felul acesta, pe cale teoretică, a fost descoperită planeta Neptun care nu putea fi observată din
cauza depărtării mari față de Soare. Poziția pe cer a planetei Neptun a fost calculată în 1846 de astronomii
Adams și Le Verrier și observată în același an de către astronomul Galle de la Observatorul din Berlin.
 După descoperirea planetei Neptun, a fost posibilă găsirea tot pe
cale teoretică a celei de-a nouă planetă din Sistemul Solar, planeta Pluto.
Ea a fost descoperită prin calcul în anul 1915 și a putut fi fotografiată
abia în anul 1930. Acestea sunt planetele principale din Sistemul Solar
și toate descriu orbite eliptice în jurul Soarelui, ele fiind situate în plane
foarte puțin înclinate față de planul în care Pământul se rotește .
În afară de Soare și planete , Sistemul Solar conține și sateliții
planetelor , precum și multe mii de planete mici (asteroizi), ale
căror orbite sunt cuprinse, cu rare excepții, între orbitele lui
Marte și Jupiter, formând un inel în interiorul căruia asteroizii
sunt distribuiți neuniform . Ei sunt de dimensiuni mici și
pentru unii s-au putut determina diametrele . De exemplu ,
pentru Ceres s-a găsit 939 km, pentru Pallas 512 km, pentru
Vesta 525 km, pentru Hygiea 434km.
Alți membri care fac parte din familia Soarelui sunt cometele.
Aceste corpuri cerești, prin apariția și aspectul lor, au uimit
totdeauna omenirea și fac parte din grupul de obiecte cerești
despre care încă se cunosc puține lucruri.
În momentul în care începe să fie vizibilă, cometa are aspectul
unei stele înconjurată de o pată cețoasă . Ea are o mișcare
printre stele, astfel încât poate fi ușor detectată, iar pe măsură
ce se apropie de Soare strălucirea ei devine din ce în ce mai
mare, începând să se distingă detaliile ce caracterizează
cometa.
Este vorba de capul cometei și de frumoasa ei coadă
luminoasă care se dezvoltă în direcția opusă Soarelui. Cometa
Halley, de exemplu, se mișcă în jurul Soarelui pe o orbită
eliptică pe o perioadă de 76-77 ani .
Cometa Halley
Există comete care se mișcă pe orbite eliptice foarte turtite, astfel încât perioadele lor de
rotație ajung până la milioane de ani.
Din această cauză, mult timp s-a crezut că cometele sunt corpuri venite din afară Sistemului
Solar.
 Tot din sistemul solar fac parte și stelele căzătoare numite și perseide, denumire dată de oameni din cele mai
vechi timpuri obiectelor cerești, ce apar la un moment dat sub forma unor stele care se mișcă rapid după care dispar .
Anual, cad pe suprafața Pământului aproximativ patru miliarde de “stele” având uneori loc ploaie de stele căzătoare.
Acestea sunt corpuri din sistemul solar numite corpuri meteoritice, care se mișcă sub acțiunea atracției Soarelui pe orbite
eliptice la fel ca planetele sau cometele.
 2.Mareele
Una dintre importantele influente pe care le sufera Pamantul din partea corpurilor
apropiate, Luna si Soarele, este deformarea zilnica a formei Pamantului care se manifesta
indeosebi prin fenomenul mareelor. Acestea se prezinta prin faptul ca nivelul apelor
marilor si oceanelor nu este mereu acelasi, ci prezinta o crestere si o scadere periodica.
Acest fenomen este determinat de fortele gravitationale dintre Pamant si Luna, respectiv
dintre Pamant si Soare, atractia Lunii este, insa, preponderenta, deoarece ea este mai
apropiata de Pamant.
Fenomenul mareelor deplaseaza apele, nivelul suprafetelor oceanelor variind cu 120-
150 cm. Dar Pamantul nu este un corp absolut rigid si din aceasta cauza si invelisul solid
prezinta astfel de deformari, bineinteles de amplitudine mai mica; suprafata Pamantului se
deformeaza cu aproximativ 30 cm. Prin urmare, noi traim pe un suport care este in
continua miscare, care nu este sesizata, insa, deoarece fenomenul este foarte lent.
 Fenomenul mareelor terestre influenteaza miscarea de rotatie a Pamantului in jurul axei polilor; datorita frecarii
ape cu tarmurile continentelor in timpul mareelor, energia de rotatie terestra se reduce conducand la o incetinire a rotatiei
Pamantului. Aceasta incetinire este foarte lenta, chiar insensibila la nivelul zilelor si anilor. Insa in decursul timpului
diferentele se cumuleaza, astfel incat intr-un secol perioada de rotatie a planetei noastre creste cu 1,6 ms. Acest fenomen
duce la o marire a duratei zilelor, deci timpul masurat cu ajutorul rotatiei Pamantului este neuniform. Din acest motiv s-a
definit un nou timp; timpul efemeridelor, care este uniform si cu ajutorul caruia se studiaza miscarea corpurilor ceresti.
Pentru a obtine acest timp uniform, se foloseste timpul determinat cu ajutorul rotatiei Pamantului, care se corecteaza
avand in vedere variatiile seculare ale rotatiei date de fenomenul mareelor.
Privind acest fenomen in timp, inseamna ca la inceputul existentei sistemului Pamant-Luna, viteza de rotatie a
Pamantului era mult mai mare, durata zilelor era foarte scurta, iar distanta dintre cele doua corpuri era mai mica decat in
prezent. In acest sens, s-a calculat ca cu 4,6 miliarde ani in urma (varsta sistemului Pamant-Luna), Pamantul se rotea atat
de repede incat durata ciclului zi-noapte nu depasea 10 ore. Daca in prezent durata acestui ciclu este de aproximativ 24
ore, in viitor ar rezulta o crestere considerabila a duratei zilei, ea putand ajunge la durata unei luni. In plus Luna s-ar
departa de noi la fiecare rotatie cu cate 8 mm, astfel incat intr-un interval mare de timp aceasta indepartare ar deveni
considerabila.
Mareele se manifesta cel mai vizibil la suprafata Oceanului Planetar printr-o deformare a suprafetei apei de doua
ori in 24 ore.
Cele doua valuri (flux si reflux), ale mareelor ajung la uscat cu oarecare intarziere fata de timpul calculat in mod
teoretic. Aceasta deoarece, asa cum s-a mentionat anterior, mareea afecteaza si domeniul de sub scoarta, care este
caracterizat printr-o alta stare de vascozitate decat cea a scoartei terestre consolidate si mai ales a apei. Starea de
vascozitate de sub scoarta se apreciaza ca ar fi cauza franarii undei de flux mareic ajunsa la uscat, franare care depinde de
structura geologica.
 3.Alunecările pe pante sub influența
gravitației
Mase enorme de zapada, gheata sau pamant care, ca urmare a unei rupturi bruste a
echilibrului, se pun in miscare pe pantele inclinate sunt cunoscute sub numele de avalanse. Viteza
de alunecare creste foarte repede in functie de inclinarea versantilor si datorita unei slabe
rezistente la frecare.
Avalansele de zapada si de gheata se produc brusc in zonele montane, acolo unde zapada
si gheata, in cantitati mari, persista vreme indelungata si unde prezenta pantelor si vailor usureaza
alunecarea, datorita gravitatiei, pravalindu-se cu mare viteza si distrugand totul in calea lor.
Zapada, depusa la baza pantei, provoaca mai departe, prin topire, scurgeri masive de apa.
Prin actiunea lor dezastruoasa acestea au fost numite tavalugul alb sau teroarea albaAceste
avalanse iau nastere in toate anotimpurile, mai rar toamna, pastrand anumite caracteristici dupa
sezon. Factorii care genereaza avalansele de zapada si de gheata sunt atat naturali ca: grosimea
stratului de zapada, starea ei (prafuita, uscata sau umeda), temperatura aerului, cantitatea de
zapada cazuta, vanturile, relieful (pante accentuate, dispunerea versantilor, lungime si forma lor,
prezenta vailor), gradul de impadurire, cat si antropici legati de actiunea omului prin despadurirea
versantilor, sau schimbarile produse in structura arboretului.
 Nasterea lor este determinata de cauze complexe:
• zapada mai veche se acopera, dupa un timp, cu o pojghita de gheata. O noua depunere de zapada care se asterne
deasupra celei vechi poate lesne aluneca la cea mai mica adiere de vant, rostogolirea unei pietre, o impuscatura, un
zgomot cat de mic, fiecare putand contribui la ruperea echilibrului instabil. Acestea se numesc avalanse uscate;
• cand intervine ninsoarea in timpul dezghetului apar avalansele umede.

Si cele uscate ca si cele umede se numesc generic avalanse de suprafata deoarece se pune in miscare numai stratul
de zapada de la suprafata, sau avalanse prafoase, deoarece zapada antrenata se precipita prin rostogolire.Avalansele
formate din zapada compacta, grea si umeda se numesc avalanse de fund. Spre deosebire de avalansele de suprafata,
acestea pun in miscare stratul de zapada in toata grosimea lui pana la roca, atunci cand aderenta acestuia de stratul
stancos dispare. Ele antreneaza o mare cantitate de zapada (de deasupra) si de gheata (de dedesubt), formata prin tasari
succesive a zapezii, avand ca atare o mare forta de distrugere.Locul pe unde se scurg avalansele, atat cele de suprafata cat
si cele de fund, se numeste culoarul avalansei, iar punctul de depunere la baza se numeste conul avalansei.
Coborand cu viteza de la locul de formare, distrug tot ce intalnesc in cale. In Carpatii nostri (Hasmas, Bucegi,
Piatra Craiului, Fagaras, Parang, Retezat), ele n-au nici pe departe gradul de periculozitate ca in Alpi, unde au curmat
viata a mii de oameni, iar pagubele cauzate ajung la milioane de euro.
 Avalansele de pamant (alunecarile de teren) fac si ele parte din categoria deplasarilor pe versanti, dar
de pamant. Ele au o mare raspandire acolo unde relieful prezinta pante mai mult sau mai putin inclinate, in
zonele montane si colinare, pe malul apelor curgatoare, a lacurilor, pe tarmul marii, producandu-se pe spatii
mult mai mari ca avalansele de zapada sau de gheata, dar nu peste tot cu acelasi grad de periculozitate. In
alte cazuri, insa, se pun in miscare mase mari de roci antrenand nu numai straturile de suprafata dar si
straturi mai adanci, uneori cu urmari foarte grele. Si unele si altele constituie avalansele de pamant sau
alunecarile.
Caracterul dezastruos al acestor fenomene este determinat de cantitatea de materiale scurse pe
versanti, viteza de deplasare si consistenta rocilor. Factorii care dau nastere la avalansele de pamant sunt
foarte complexe. Cauze naturale: structura geologica, gradul de inclinare a pantelor, umezeala excesiva a
solului prin ploi persistente sau topirea zapezilor, variatiile de nivel ale apelor curgatoare sau alterarea fizica
si chimica a rocilor, care le slabesc coeziunea, presiunea hidrodinamica pe care o exercita apele subterane
asupra versantilor, alternanta inghetului si dezghetului apei din roci, care le reduce consistenta, cutremurele,
activitatea vulcanica. Un rol nu mai putin important il au si cauzele antropice, legate mai ales de despaduriri,
exploziile artificiale, etc.
Urmarile avalanselor de pamant sunt grave, oricare ar fi cauzele care le produc. Pe langa victimele
omenesti, distrug asezari, degradeaza solurile si terenurile cultivate, afecteaza vegetatia forestiera, drumurile,
caile ferate, tuneluri si baraje, conducte subterane, blocari de vai creand lacuri artificiale (vezi lacul Rosu),
prabusiri de faleze pe tarmul marii, colmatarea lacurilor de acumulare, distrugerea exploatarilor miniere, etc.
 Ce s-ar întampla dacă ar disparea gravitația?

Organismul uman s-ar schimba radical. Stim deja ca astronautii sufera de o severa
pierdere osoasa si musculoasa cat timp se afla in misiune. De asemenea, echilibrul este
afectat in lipsa gravitatiei. Corpul uman se adapteaza si se schimba in consecinta. Asadar,
intr-o stare de imponderabilitate, grupele de muschi care lucreaza impotriva gravitatiei ar
incepe sa-si piarda forta. Alte parti ale corpului uman, cum ar fi sistemul cardiovascular, ar
suferi schimbari semnificative. Simplul act de a sta in picioare ar deveni imposibil, in lipsa
gravitatiei. Mai exact? De cate ori am incerca sa ne ridicam de la sol, de atatea ori am
lesina! S-ar intampla deoarece sistemul cardiovascular nu ar putea sa transporte sangele
catre creier!
 Ce s-ar întampla dacă ar disparea gravitația?

Am suferi probleme interne grave. Daca oasele noastre ar fi expuse la mai putina
gravitatie, ca pe Marte, de exemplu, osteoporoza s-ar instala rapid! Calciul stocat in oase s-
ar risipi, ar intra in sange, ceea ce ar cauza si alte probleme precum constipatie, calculi
renali si chiar depresie psihotica. Problemele nu se opresc aici! Numarul de celule
sanguine ar scadea, ducand la anemie severa. Imunitatea ar avea de suferit , iar vindecarea
ranilor ar dura mult mai mult!
 Ce s-ar întampla dacă ar disparea gravitația?

Aproape totul ar pluti. Gravitatia este ceea ce ne tine pe Terra. In lipsa ei, am pluti liniar,
urcand fara oprire catre spatiu. Viteza va creste negresit, pana am iesi de pe orbita
Pamantului. Sigur ca nu am supravietui... In caz ca nu stiati, Terra se roteste foarte repede
cu aproximativ 1600 km/h, asa ca, daca gravitatia ar disparea brusc, tot ceea ce nu este
atasat planetei noastre ar zbura in spatiu. Deoarece sunt inradacinate in Pamant, copacii si
majoritatea cladirilor ar ramane acolo. Nu pentru mult timp, insa! Pamantul in sine s-ar
face bucati si s-ar dispersa in spatiu…
 Ce s-ar întampla dacă ar disparea gravitația?

Luna nu ar mai fi conectata cu Terra. Fara gravitatie , Luna noastra ar pluti in spatiu.
Fara Luna, Pamantul se va clatina mult mai mult, ceea ce ar avea un impact urias asupra
anotimpurilor si climatului. Mareele ar fi mult mai slabe. Toate aceste fenomene ar
provoca temperaturi extreme pe Terra. Fara ca Luna sa tina planeta in loc, am pierde
anotimpurile complet sau chiar am intra intr-o era glaciara, dupa cateva sute de mii de ani.
 Gravitația nu poate dispărea.
Pe scurt: Pământul are gravitație, deoarece
are masă. Fără masă, Terra nu ar fi existat!
Vă mulțumim!
 Bibliografie:
https://www.aflacum.ro/Educatie/ce-s-ar-intampla-daca-ar-disparea-gravitatia-9993.html
https://www.scrigroup.com/geografie/Gravitatia-Mareele-Alunecarile93559.php
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gravita%C8%9Bie
https://www.gds.ro/Actualitate/2019-03-12/ce-este-gravitatia/
https://www.mixdecultura.ro/2016/05/ce-este-si-cum-functioneaza-gravitatia/