1.Noţiuni de geografie matematică.

1. Elemente ale reprezentă rilor cartografice ale Pă mâ ntului.

2. Reţeaua cartografică : meridiane şi paralele; latitudinea şi longitudinea;
3. Scara grafică şi scara numerică . Harta.
4. Mişcă rile Pă mâ ntului.

1. Elemente ale reprezentărilor cartografice ale Pământului.

2. Reţeaua cartografică: meridiane şi paralele; latitudinea şi longitudinea;
3. Scara grafică şi scara numerică. Harta.

4. Mişcările Pământului.

Soarele executa o miscare de rotatie în jurul axei sale si o miscare de revolutie pe o

orbita înjurul centrului galactic. În lungul orbitei sale, Soarele se deplaseaza cu o viteza medie
de 19,7 km/s catre un punct fix, numit apex solar, din constelatia Hercule.
Terra efectueaza o miscare alaturi de Soare în deplasarea acestuia catre apex si este
antrenata în miscarea de rotatie a întregii galaxii în jurul propriului ei ax central.
Rotatia sistemului solar în jurul centrului galactic, dureaza cca 200-250 milioane ani
(acest ciclu este denumit an cosmic sau an galactic).
Urmâ nd Soarele, Pamâ ntul parcurge în jurul astrului o orbita sub forma de spirala,
revenind, dupa un an de zile, în aceeasi pozitie fata de astru, însa într-un alt punct, ascendent,
al galaxiei. De aici rezulta imposibilitatea trecerii oricarui corp din galaxie de doua ori
consecutiv prin acelasi punct al spatiului cosmic.
Miscarile proprii Pamântului (câ teva sute la numar) sunt clasificate în mod
conventional în miscari principale, (miscarea de rotatie si cea de revolutie, miscarile de
precesie si de nutatie) si în miscari subordonate, unele abia cunoscute (oscilatii libere,
schimbari în geometria orbitala terestra: oblicitatea elipticii, excentricitatea orbitala s.a.).
2.1. Miscarea de revolutie
Revolutia se desfasoara simultan cu miscarea de rotatie. Pamâ ntul are o viteza medie
de deplasare pe orbita de 29,79 km/s. Intervalul de timp al unei revolutii complete este de
365 zile, 6 ore, 9 minute si 11 secunde si se numeste an.
Orbita Pamântului are o lungime de aproximativ 920 • 106 km si o excentricitate
redusa, de 0,01. Diametrul maxim al elipsei se numeste axa mare, iar diametrul minim,
perpendicular pe axa mare,reprezinta axa mica.
Distanta fata de Soare este minima în jurul datei de 1–3 ianuarie, imediat dupa
solstitiul de iarna, câ nd Pamâ ntul se afla la periheliu. Distanta maxima fata de Soare este
atinsa între 1 si 3 iulie, imediat dupa solstitiul de vara, câ nd Terra se afla la afeliu.
Solstitiile (din latina sol = Soare si stare = a sta)
– de vara la 21 iunie si de iarna la 22 decembrie
–În data de 21 iunie razele solare ajung perpendicular pe tropicul de nord (Tropicul
Racului), câ nd este iluminat Polul Nord (fig. 2). Sase luni mai tâ rziu, razele Soarelui vor cadea
perpendicular pe tropicul de sud (Tropicul Capricornului) si va fi iluminat Polul Sud.
Tropicele reprezinta punctele extreme ale Globului pe care razele Soarelui pot cadea, la
un moment dat, vertical.
În aceste momente razele solare ajung tangente pe cercurile polare corespondente.
Echinoctiile (din latina aequus = egal si nox = noapte) – de primavara, pe 21 martie,
si de toamna, pe 23 septembrie –, razele solare ajung perpendicular pe Ecuator si tangente la
poli. În aceste momente, cercul care separa emisfera luminata de cea umbrita trece prin cei
doi poli, iar ziua este egala cu noaptea pe toata suprafața Pă mâ ntului (fig. 2).
Observațiile arata ca după fiecare rotire a planetei în jurul Soarelui, respectiv după
fiecare an, poziția momentului echinocțiului se muta, acesta producâ ndu-se mai devreme.
Astfel echinocțiul de primă vara se situează în intervalul 21–23 martie, iar cel de toamna
oscilează între 21 si 23 septembrie. Fenomenul poarta denumirea de precesia echinocțiilor.
Totodată , si solstițiile cunosc o variație, fiind cuprinse în intervalul 21–23 iunie (solstițiul de
vara) si 21–23 decembrie pentru cel de iarna.
Fenomenul este explicat prin intermediul unui efect gravitational combinat, provenind
din atractia exercitata de Soare (cu o proportie de 1/3) si Luna (în proportie de 2/3) asupra
planului ecuatorial terestru. Fortele gravitationale, care formeaza un cuplu, tind sa schimbe
pozitia axei de rotatie a Pamâ ntului spre o pozitie perpendiculara pe planul eclipticii,
respectiv sa o suprapuna axei polilor eclipticii. Ca urmare, axa de rotatie a Terrei descrie în
jurul arcului eclipticii un con dublu, cu vâ rfurile în centrul Pamâ ntului, avâ nd o deschidere de
47°. Deplasarea axei Pamâ ntului se face în sensul acelor de ceas în decurs de 25 725 ani si
poarta numele de precesia axei polilor.
Ca urmare a acestei miscari a axei polilor, pozitiile punctelor de echinoctiu si de
solstitiu se deplaseaza în sens retrograd pe orbita. În felul acesta, echinoctiile si solstitiile se
produc, în fiecare an, cu 50,2'' mai devreme decâ t în anul precedent, generâ nd precesia
echinoctiilor.
Fenomenul astronomic de nutatie (oscilatie, în limba latina) este un fenomen asociat
celui de precesie a axei polilor si consta dintr-o serie de oscilatii cu perioade diferite, mai lungi
sau mai scurte, ale axei de rotatie a Pamâ ntului în jurul pozitiei definite prin precesia
echinoctiilor.

Fig. 2. 1 si 2. Precesia (1) si de nutatia (2).

Fig. 3. Deplasarea pe orbitã a Pã mâ ntului si anotimpurile

2.2. Miscarea de rotatie
Sensul rotatiei este contrar miscarii acelor de ceas, daca ne imaginam ca privim
planeta de sus, si spre est, daca privim perpendicular pe Ecuator. Sensul de rotire a Terrei este
invers celui de deplasare aparenta a Soarelui, Lunii si a stelelor pe bolta.
Axa de rotatie a planetei pastreaza o înclinare considerata fixa, de 66°33' (23°45’ cu
axa N-S a eclipticii).

Fig. 4. Planul ecuatorial al Terrei face un unghi de 23½° cu planule eclipticii

La Ecuator, viteza unui obiect de pe suprafața planetara este de cca 1 700 km/h (465
m/s), în lungul paralelei de 600 viteza scade la 850 km/h, iar la poli ea devine nula.
Consecința principala a miscarii de rotatie este aparitia fortei centrifuge, a carei
valoare este maxima la Ecuator si scade spre polii geografici. La poli atractia gravitationala
este maxima, iar forta centrifuga nula. Aparitia fortei de inertie Coriolis care actioneaza
asupra obiectelor în miscare, impunâ ndu-le o deviere spre dreapta în emisfera nordica si spre
stâ nga în emisfera sudica. Valoarea acestei forte este nula la Ecuator si se manifesta din ce în
ce mai pregnant spre poli. Dintre consecintele de ordin geodinamic ale miscarii de rotatie
(determinate si prin forta centrifuga), cea mai importanta este turtirea corpului planetar.
Rotirea Pamâ ntului în jurul axei polare, de la vest spre est, se efectueaza în 23h 56' 40''. Acest
interval de timp, necesar pentru o rotire de 3600 a Terrei în raport cu o stea fixa, se numeste
zi siderala.
Perioada de 24 de ore care corespunde trecerii de doua ori consecutiv a Soarelui
deasupra unui meridian dat reprezinta ziua solara adevarată . Durata acesteia este inegala pe
parcursul unui an, deoarece viteza de deplasare a Pamâ ntului pe orbita difera, fiind mai mare
spre periheliu si mai redusa spre afeliu.
În consecinta, a fost adoptata ziua solara mijlocie, care corespunde unei durate
medii a rotatiei, de 24 de ore. Ziua solara mijlocie începe propriu-zis o data cu trecerea
Soarelui pe la meridianul locului. Pentru a elimina acest inconvenient (care determina
existenta pe perioada de lumina a doua date calendaristice), în 1925 s-a trecut la folosirea
zilei civile, care începe la miezul noptii.
Miscarea de rotatie determina o deplasare aparenta a Soarelui de la est spre vest.
Considerâ nd Pamâ ntul fix, putem spune ca Soarele realizeaza un circuit complet în jurul sau în
cca 24 de ore. Pentru fiecare loc de pe Pamâ nt, Soarele se situeaza o singura data în punctul
maxim pe bolta, câ nd razele sale cad, în functie de latitudine, sub cel mai mare unghi posibil.
Acest moment coincide cu trecerea astrului pe la meridianul locului (sau meridianul de
amiaza), moment cunoscut ca fiind „miezul zilei”. Concomitent, pe emisfera de noapte, pe
antemeridian (sau meridianul miezului noptii), se înregistreaza „miezul noptii”.
Daca ar fi sa ne imaginam ca meridianul miezului zilei se deplaseaza pe suprafata
Globului cu o viteza constanta spre vest, atunci acesta ar parcurge 360° în 24 de ore, respectiv
ar acoperi 15° de longitudine în fiecare ora si un grad de longitudine la fiecare 4 minute. În
consecinta, unui meridian de timp, denumit fus orar, îi revin 15° longitudine.
 În fiecare fus orar exista o singura ora, corespunză toare meridianului sau central.
Suprafața Globului este împartita în 24 de fusuri orare, numerotate de la un meridian de
origine spre est. Ca meridian de origine sau zero a fost luat meridianul Greenwich (Marea
Britanie).
Toate fusurile orare de pe Glob sunt definite în functie de numarul de ore diferenta
dintre meridianul lor central si meridianul Greenwich. Timpul este considerat în avans pentru
punctele situate la est de meridianul zero si în întâ rziere pentru cele din vestul acestui
meridian.
Ora fusului orar a fost adoptata în 1884 la Conferinta din Washington în vederea
unificarii orei pe Glob. Europa se extinde pe trei fusuri orare, avâ nd o ora a Europei de Vest,
una a celei Centrale si o alta pentru Europa de Est.
Cel de-al 12 meridian spre est de Greenwich este cel de 180°. Aceste doua meridiane
împart Globul în doua emisfere: cea estica si cea vestica (spre est de meridianul „0”, punctele
au longitudine estica, iar spre vest, ele au longitudine vestica).
În momentul în care meridianul Greenwich coincide cu momentul amiezii, cel de 180°
corespunde miezului noptii. Numai în acest moment, pe întreaga suprafata a Globului este
aceeasi zi calendaristica.
În toate celelalte momente, pe partea vestica (asiatica) a meridianului de 1800 se
înregistreaza o zi în avans fata de jumatatea estica (americana) a Globului (raportata la
meridianul de 180°). De exemplu, daca în
Asia si Europa este ziua de luni, în America este înca duminica. Datorita acestei
particularitati, meridianul de 180° a fost ales ca linie internationala de schimbare a datei
(1884). Totodata, linia de schimbare a datelor a trebuit sa fie deviata local, atâ t spre est, câ t si
spre vest, pentru a putea permite unor grupuri de insule (Fiji, Tonga) si extremită ții siberiene
a continentului asiatic sa menţină aceeași zi calendaristică .

Mişcarea de revoluţie şi consecinţele geografice ale acesteia

•Pă mâ ntul efectuează o mişcare de revoluţie, în jurul Soarelui, pe o orbită în forma de elipsă , în
unul din focarele că reia se află Soarele. Din această cauză, distanţa Soare - Pă mâ nt este variabilă fiind
de 147.098.074 km la periheliu (punctul cel mai apropiat de Soare) şi de 152.097.701 km la afeliu
(punctul cel mai îndepă rtat de Soare).
•Valoare medie a distanţei Soare-Pămâ nt este considerată cea de 149.580.000 km.
•Planul orbitei terestre intersectează bolta cerească după un cerc numit ecliptică . Pă mâ ntul se
deplasează pe orbită în sens direct matematic (în sens invers acelor de ceasornic) şi parcurge orbita în
365 zile, 6 ore, 9 minute şi 9 secunde. Această perioadă este denumită an sideral, căci se mă soară în
funcţie de un reper care reprezintă o stea fixă pe bolta cerească .
•În conformitate cu a doua lege a lui Kepler, viteza de deplasare a Pămâ ntului pe orbita sa este
variabilă : 30 km/s, la periheliu, şi 29,2 km/s, la afeliu.
•Axa polilor este înclinată faţă de planul orbitei, fă câ nd cu acesta un unghi de 66°33' şi îşi
pă strează, tot timpul, aproximativ aceeaşi orientare în spaţiu.
•Înclinarea axei polilor suferă insă uşoare modifică ri din cauză că globul terestru nu este
echilibrat perfect, materia nu este repartizată uniform în interiorul lui.
•Atracţia Lunii se manifestă printr-o serie de forţe care tind să aducă planul ecuatorial în planul
eclipticii. Acestui cuplu i se opune un alt cuplu, rezultat din rotaţia Pă mâ ntului. Rezultanta este un
balans complex al axei polilor.
•Balansul axei de rotaţie se aseamă nă cu cel al unui titirez. Acestui balans uşor i s-a dat numele
de nutaţie a polilor. El se produce pe fondul unui balans de mai mare amploare, care provoacă aşa-
numita precesie a echinocţiilor. Din această cauză se individualizează unele poziţii specifice ale
Pă mâ ntului faţa de Soare, cum sunt cele din punctele echinocţiale şi solstiţiale.
 •Echinocţiile sunt situaţiile în care razele solare ajung tangente la poli şi perpendiculare la
ecuator şi ziua este egală cu noaptea.
•În cursul unui an se individualizează două asemenea momente: echinocţiul de primă vară , în
jurul datei de 21 martie şi echinocţiul de toamnă - la 23 septembrie.
•Solstiţiile sunt situaţiile în care razele solare ajung perpendiculare pe suprafaţa terestră în cele
mai îndepă rtate puncte faţă de ecuator, situate la 23°27' latitudine.
•La etapa actuală , în emisfera nordică , solstiţiul de vară se produce la 22 iunie, iar solstiţiul de
iarnă la 22 decembrie. La solstiţiul de vară se produce ziua cea mai lungă , la cel de iarnă are loc ziua
cea mai scurtă din timpul anului.

•Pentru că axa polilor nu are riguros aceeaşi poziţie tot timpul anului, echinocţiile şi solstiţiile nu
se produc atunci câ nd Pă mâ ntul ocupă aceleaşi poziţii pe orbita sa. Se constată că, de la un an la altul,
aceste puncte se deplasează pe orbită în sensul acelor de ceasornic. Aşa se face că poziţia echinocţială
se realizează înainte ca Pă mâ ntul să fi încheiat parcurgerea orbitei. Deplasarea punctelor echinocţiale
pe orbita terestră poarta numele de precesie a echinocţilor. Ea se datorează unei variaţii a înclină rii
axei polilor faţă de planul orbitei terestre.
•Timpul scurs între producerea de două ori consecutiv a aceluiaşi echinocţiu se numeşte an
tropic (încheie succesiunea anotimpurilor) şi acesta are 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46 secunde, fiind
deci mai scurt ca anul sideral. De aici problema calendarului.
•Anul calendaristic are 365 zile şi 6 ore, încâ t, din necesită ţi practice, se consideră 3 ani a câ te
365 zile şi al patrulea an de 366 zile (an bisect, luna februarie avâ nd 29 zile).
•Deoarece a fost adoptat pe vremea împă ratului roman Iulius Caesar, acesta a fost numit
calendar iulian.
•Deoarece anul calendaristic este mai lung decâ t cel tropic, se produce o ră mâ nere în urmă a
calendarului faţă de succesiunea anotimpurilor.
•A fost nevoie de o corecţie a calendarului, care a fost efectuată pe vremea papei Grigore al XIII
-lea, câ nd s-a hotă râ t ca în loc de 4 octombrie 1582 să se considere 15 octombrie, corijâ ndu-se astfel
ră mâ nerea în urmă a calendarului.
•Pentru că a fost elaborat pe vremea papei Grigore al XIII lea, acest, calendar poartă numele de
calendar gregorian, dar el nu a fost acceptat de toată lumea, şi astă zi unele biserici mai folosesc «stilul
vechi» (calendarul iulian).
•Datorită formei Pă mâ ntului, a mişcă rii de revoluţie şi a poziţiei axei polilor, în decursul anului,
unghiul pe care îl fac razele solare cu suprafaţa terestră în acelaşi punct variază .
•În timpul echinocţiilor razele solare sunt perpendiculare pe ecuator şi formează apoi, cu
suprafaţa terestră , un unghi tot mai ascuţit, ajungâ nd tangente la poli.
•În timpul solstiţiilor, razele solare ajung perpendicular la latitudinea de 23°27' şi tangente la
66°33'. Una din emisfere este îndreptată mai mult spre Soare, încâ t întreaga calotă polară , pâ nă la
66°33' este iluminată , în timp ce calota opusă este eclipsată .
 •În acest mod, pe suprafaţa terestră se individualizează patru paralele distincte: Tropicul de
Nord (Tropicul Racului) la 23°27' lat. N; Tropicul de Sud (Tropicul Capricornului) la 23°27' lat. S; Cercul
polar de Nord (66°33' lat. N); Cercul polar de Sud (66°33' lat. S), între aceste paralele se situează zone
care sunt iluminate şi încă lzite în mod diferit.
•Între tropice se gă seşte zona caldă, în cuprinsul că reia razele solare ajung perpendicular pe
suprafaţa terestră de două ori pe an; între tropice şi cercurile polare sunt zonele temperate, unde
încă lzirea este moderată , că ci razele solare fac unghiuri ascuţite cu suprafaţa terestră ; zonele reci se
întind dincolo de cercurile polare şi în cuprinsul lor razele solare ajung peste tot tangente de două ori
pe an, în restul timpului fac unghiuri mici cu suprafaţa terestră .
 •Poziţia, pe orbita terestră , a punctelor echinocţiale şi solstiţiale împarte orbita în patru sectoare
inegale. Adă ugâ ndu-se şi viteza variabilă cu care Pămâ ntul parcurge aceste sectoare, rezultă o
inegalitate a anotimpurilor, în etapa actuală , primă vara are 92 de zile şi 20 ore; vara - 93 de zile şi 15
ore; toamna - 89 de zile şi 19 ore; iarna - 89 de zile.
•Deoarece precesia echinocţiilor deplasează punctele echinocţiale şi solstiţiale pe orbita terestră
în sensul acelor de ceasornic, în anumite perioade, acestea ajung să coincidă cu periheliul şi cu afeliul.
In asemenea situaţii, anotimpurile devin egale, doua câ te două . Atunci câ nd primă vara este egală cu
vara şi împreună sunt mai lungi decâ t toamna şi iarna la un loc, se poate produce o încălzire climatică ;
câ nd toamna şi iarna sunt mai lungi, se poate produce ră cirea climei.
•Precesia echinocţiilor are o perioadă de aproape 26000 de ani (în acest timp, un punct
echinocţial se schimbă parcurgâ nd întreaga orbită terestră ), în timpul acestei perioade anotimpurile
devin de patru ori egale doua câ te două .

Mişcarea de rotaţie şi consecinţele geografice ale acesteia

•Procesul de învâ rtire a Pămâ ntului în juruj axei sale poartă denumirea de mişcare de rotaţie.
Terra execută mişcarea de rotaţie de la vest spre est. Timpul necesar pentru ca Pă mâ ntul să se
rotească cu 360° este de 23 ore, 56 minute şi 4,09 secunde. Această perioadă este numită zi siderală şi
se determină faţă de un reper fix din Univers care poate fi o stea.
•Perioada de 24 ore este durata medie a unei rotaţii complete în raport cu Soarele.
•Viteza cu care Pămâ ntul se roteşte este diferită în diverse puncte de la suprafaţa acestuia. La
ecuator, unde circumferinţa este de cca 40.075 km, viteza de rotaţie este de cca 1.700 km/h, adică 460
m/s. În dreptul paralelei de 60° viteza scade la 850 km/h, iar la cei doi poli este nulă .
•Deoarece rotaţia se face cu viteză constantă omul nu sesizează mişcarea.
•Descreşterea vitezei de rotaţie odată cu creşterea latitudinii dă naştere la două fenomene fizice:
forţa centrifugă şi forţa Coriolis.
•Forţa centrifugă , generată de rotaţia Pă mâ ntului, dă naştere la o uşoară tendinţă a obiectelor de
pe suprafaţă de a că dea în spaţiu. Deoarece forţa gravitaţiei este mult mai mare decâ t forţa centrifugă ,
obiectele nu pot pă ră si suprafaţa Terrei.
•La ecuator forţa centrifugă are valoare maximă şi efectul ei este foarte pronunţat. Un obiect
care ar câ ntă ri la ecuator 289 livre (131,088kg) dacă Pămâ ntul nu s-ar roti, câ ntă reşte în realitate 288
livre (130,634kg) (1 livră engleză = 453,592g).
•O altă consecinţă generată de rotaţia Pă mâ ntului este apariţia forţei Coriolis, care acţionează
asupra corpurilor aflate în mişcare pe suprafaţa terestră , deviindu-le spre dreapta, în emisfera nordică
şi spre stâ nga, în emisfera sudică. De aceea alizeele suflă dinspre N-E spre S-V, în emisfera nordică şi
dinspre S-E spre N-V, în emisfera sudică . Aceeaşi forţă acţionează si asupra curenţilor marini, încâ t îi
deviază de la direcţia iniţială, ajungâ nd să descrie circuite închise în fiecare emisferă .
•Mişcarea de rotaţie a Pămâ ntului creează însă şi unele probleme de ordin practic cum ar fi
stabilirea orei pe suprafaţa terestră . S-a convenit să se ia ca reper, pentru calcularea orelor, trecerea
Soarelui la meridianul locului: câ nd Soarele este în dreptul meridianului, se consideră ora 12. Aceasta
este ora locală .

•Dar în lungul unei paralele geografice există o infinitate de puncte, deci şi o infinitate de ore
locale, ceea ce nu poate fi utilizat în practică . De aceea se recurge la o simplificare: deoarece o zi solară
mijlocie are 24 ore, se împarte paralela în 24 de sectoare a câ te 15° (360°:24 = 15°).
•Meridianele care limitează aceste sectoare secţionează suprafaţa terestră în 24 fâ şii fusiforme,
numite fusuri orare. Pentru fiecare fus orar se ia în considerare ora locală a meridianului din mijlocul
fusului, care constituie timpul solar mediu.
•Ca prim fus orar se ia cel care are în axul să u primul meridian. De aceea se consideră ca timp
universal ora primului meridian - meridianul Greenwich. Între două fusuri orare vecine, diferenţa de
timp este de o oră : în fusul orar situat spre est ora este mai mare cu o unitate decâ t în fusul orar situat
spre vest. Aceasta exprimă faptul că în fusul orar situat mai la est Soarele trece cu o oră mai devreme la
meridianul locului decâ t în fusul orar situat mai la vest.
 •Ş tiind că la fiecare grad de longitudine diferenţa orei locale, faţă de timpul universal, este de 4
minute, pentru l' longitudine - de 4 secunde, iar pentru l" longitudine diferenţa de timp este 0,066
secunde, se poate calcula ora locală a fiecă rui punct, dacă i se cunoaşte longitudinea.
•Dacă se face înconjurul Pă mâ ntului apare astfel necesitatea schimbării datei calendaristice. S-a
convenit ca această schimbare să se facă la traversarea meridianului de 180°, pentru că el trece, în cea
mai mare parte, deasupra Oceanului Pacific. Pentru a evita unele uscaturi, s-a trasat o linie
convenţională , care poartă numele de linia de schimbare a datei. La traversarea liniei de schimbare a
datei, mergâ nd de la est spre vest, trebuie să se schimbe data calendaristică să rind peste o zi iar la
trecerea dinspre vest spre est, trebuie să se repete data calendaristică.

Consecinţele geografice ale mişcării de rotaţie

•Mişcarea de rotaţie - în jurul axei polare N-S - impune forţa centrifugă care a determinat
turtirea Pă mâ ntului la poli şi bombarea la Ecuator şi, ca urmare, o diferenţă dintre razele ecuatoriale şi
polară de aproape 21 km.
•Mişcarea de rotaţie determină succesiunea în 24 de ore a unei perioade de lumină şi a alteia de
întuneric, cu consecinţe în regimul bilanţului radiativ, în regimul termic diurn, în desfă şurarea
proceselor biotice, geomorfologice etc.
•Rotaţia Pă mâ ntului asigură transmiterea impulsului mareelor sub forma unui „val de flux" care
se manifestă de la est la vest constituind principalul factor de frâ nare a ei.
•Mişcarea de rotaţie face ca masele aflate în deplasare pe suprafaţa terestră să sufere o abatere
spre dreapta, în Emisfera nordică şi spre stânga, în Emisfera sudică . Cauza este legată de faptul că pe
parcursul deplasă rii se trece prin zone latitudinale în care viteza de rotaţie este diferită (din ce în ce
mai mică plecâ nd de la Ecuator spre poli). In acest sens, masele de aer tropical (alizeele) în Emisfera
nordică au direcţie NE-SV, iar în Emisfera sudică SE-NV; Curentul Gulf Stream se deplasează de la SV
că tre NE etc.