Isaac Newton, savantul care a studiat atractia universala

Isaac Newton s-a născut în anul 1643 și a fost un fizician, matematician,

astronom de geniu, precum și un alchimist și teolog de seamă. Savantul englez
este numit „părintele gravitației”, deoarece a descoperit gravitația datorită unui
măr aflat în curtea casei în care a copilărit, aflată în satul Woolsthorpe-by-
Colsterworth, Lincolnshire, Anglia.
În timp ce se odihnea la umbra deasă a pomului, în mintea lui Newton a
încolțit o întrebare, determinată de banalul fapt al căderii unui fruct: „din ce
cauză merele – sau oricare alte obiecte căzătoare – urmează o traiectorie
perpendiculară față de suprafața pământului și nu se deplasează în sus ori în
lateral? Studiind și alte obiecte, în căderea lor, Newton a ajuns la concluzia că
trebuie să existe o forță misterioasă care le atrage către pământ. Și întrebările au
continuat: „Oare până unde ajunge influența misterioasei energii? Dacă ajunge
până la Lună?” În anul 1687, Newton a publicat  lucrarea „Philosophiae
Naturalis Principia Mathematica”, discutând, acolo, și despre legea atracției
universale.

Descoperirea electrizarii
Modificarea proprietatilor unor corpuri ce determina aparitia fortelor de
atractie sau de respingere reciproca se numeste electrizare, iar proprietatea fizica
ce se modifica este starea de electrizare.
Acest procedeu de electrizare a fost descris de Thales din Milet (secolul
VII i.Hr. ) pe baza unei observatii facute de o tesatoare, care a constatat ca prin
frecarea chihlimbarului cu o stofa de lana, el capata proprietatea de a atrage
corpuri usoare. Asemenea observatii le facem si noi cand ne pieptanam parul
uscat cu un pieptane din material plastic sau la atingerea mobilei.
Apoi fenomenul a cazut in uitare. Abia pe la 1600 medicul englez
Gilbert, reluand cercetarile, constata ca mai sunt si alte corpuri, cu aceeasi
proprietate care se electrizeaza prin frecare sau care se incarca cu electricitate si,
dupa numele grecesc al chihlimbarului (elektron),
numeste electrizare fenomenul care le aduce in aceasta situatie.
Timp de aproape 200 de ani, studiul electricitatii s-a limitat apoi la o
acumulare treptata de observatii calitative. Legatura cantitativa s-a putut stabili
numai dupa ce incercarile lui Cavendish,  Priestley sau Daniell Bernoulli,
urmate de cercetarile sistematice ale lui Charles Auguste de Coulomb au dus la
formularea matematica a legii de interactiune, din care putem calcula fortele
dezvoltate si putem stabili unitatile de masura pentru ceea ce numim
cantitate de electricitate ori sarcina electrica.
Descoperirea magnetitei
In Grecia, cu aproximativ 4000 de ani in urma, un cioban grec pe nume
Magnes se spune ca isi tundea oile intr-o regiune din nordul Greciei numita
Magnesia. A facut un pas si, dintr-o data, a descoperit cum cuiele care i-au tinut
pantofii impreuna si varful de metal al bastonului sau au ramas prinse de stanca
pe care statea! Intrigat, a inceput sa sape si a descoperit prima roca magnetica.
Aceste roci erau cunoscute sub denumirea de “magnetite”, probabil numite dupa
Magnes sau Magnesia.
In Roma, la inceputul anilor d.Hr., Pliny cel Batran, autor si naturalist
roman, care a efectuat cercetari stiintifice semnificative pentru imparatul roman
Vespasian, a studiat un deal facut dintr-o piatra care a atras fierul. Pliny atribuia
puterea magnetitei magiei, lansand ani de teorii superstitioase despre acest
material, inclusiv posibilitatea ca navele disparute pe mare sa fi fost de fapt
atrase de insulele magnetice.
In Scandinavia, inca de la 1000 de ani d.Hr., se spune ca vikingii au
folosit o unealta asemanatoare busolei, din magnetita si fier. Istoria ne spune ca
vikingii utilizau un ac de fier magnetizat introdus intr-un pai si care plutea intr-
un castron de apa pentru a indica Nordul magnetic.  Cu ajutorul busulei
magnetice vikingii navigau prin ceata si ieseau prin surprindere langa o zona de
uscat pe care o praduiau.
Chinezii navigau cu ajutorul unei aschii de magnetita care plutea pe apa,
inca din anii 2000 d.Hr., atunci cand exploratorii cum ar fi Marco Polo au adus
compasul magnetic inapoi in Italia. Aducerea busolei in Europa a insemnat un
salt urias pentru calatorii si comert, permitand in cele din urma europenilor sa
exploreze oceanele pe care vikingii le navigasera deja folosind propria versiune
a busolei pentru cel putin 500 de ani. Probabil ca alta ar fi fost istoria fara
busola magnetica.
In anii 1200, savantul francez Petrus Peregrinus a scris una dintre
primele constatari scrise ale proprietatilor stiintifice ale magnetilor. Raportul
sau include un desen si o discutie despre acul compasului liber pivotant – o
componenta cheie a primei busole uscate. Legenda spune ca Peregrinus a scris
aceste lucrari in timp ce participa la cruciada Papei asupra orasului Lucera din
Italia.
Doua sute de ani mai tarziu, in anul 1820, in Danemarca, Hans Christian
Oersted a inceput sa exploreze relatia dintre electricitate si magnetism. El si-a
demonstrat teoria prin asezarea unei busole magnetice in apropierea unui cablu
electric, deviind acul magnetic pe directia de deplasare a curentului prin cablul
electric.
Deci cine a descoperit primul magnet? Este greu de spus, poate a fost un
simplu om care s-a impiedicat de o piatra intr-o zona vulcanica acum 10.000 de
ani si a observat ca aceasta avea proprietati neobisnuite. Putea sa fie pe orice
continent, dar cert este ca din momentul in care au fost descoperiti magnetii
viata noastra pe Pamant a inceput sa se schimbe in sens pozitiv.

Rotatia Lunii in jurul Pamantului

Luna este satelitul natural al Pământului şi este cel mai apropiat corp
ceresc de planeta noastră. Nu este nici planetă, cum este Pământul, şi nici stea,
cum este Soarele, ci un satelit natural. Un satelit natural este un corp ceresc ce
orbitează un alt corp ceresc, adică se rotește în jurul lui.
Planeta noastră are un singur satelit natural, Luna noastră frumoasă, dar
avem planete ce au 79 de Luni (Jupiter), planete ce au două Luni (Marte) sau
planete ce nu au sateliți naturali (Mercur şi Venus).
Chiar dacă o vedem că luminează în cerul nopții, Luna nu produce
lumină, ci reflectă lumina primită de la Soare. Fără lumina de la Soare, Luna ar
fi atât de întunecată încât ar fi extrem de greu să o mai zărim.
Luna efectuează o rotație completă în jurul Pământului în 27.3 zile. Tot
cam atât îi ia şi să se rotească în jurul axei sale. Adică, în timp ce face plimbarea
de aproape o lună în jurul planetei noastre, Luna face şi un fel de dans al ei, în
care se roteşte uşor (această rotație sincronă este motivul pentru care vedem
doar o parte a Lunii).
Distanța dintre Lună şi Pământ nu e mereu aceeaşi, deoarece mişcarea
Lunii în jurul Pământului urmează o cale eliptică. Luna nu se învârte în jurul
Pământului într-un cerc perfect, ci urmând un traseu de formă ovală.
Luna este cea care produce mareele (şi Soarele joacă un rol ceva mai
mic), adică mișcarea aceea zilnică a apelor din mări și oceane, când apa iese mai
aproape de uscat (flux), sau când apa se retrage de la țărm (reflux).
Luna exercită o atracție gravitațională asupra Pământului şi face ca apele
mărilor şi oceanelor să se retragă sau să înainteze. Forța aceasta este prea mică
pentru a fi simțită de noi, sau pentru a mişca vizibil mese solide, dar este
suficient de puternică pentru a afecta apa din oceane.
 În timpul zilei, temperatura pe Lună poate ajunge până la 127 de grade
Celsius, potrivit Space.com, iar în partea opusă (noapte), temperatura coboară
până la -173 de grade Celsius.

Inventarea paratrasnetului
Paratrasnetul a fost realizat pentru a proteja structurile in cazul lovirii
unui fulger. Daca fulgerul loveste structura, cel mai pro babil va lovi
paratrasnetul si va fi condus spre pamant prin conductor, in loc sa loveasca
structura provocand un incendiu sau o electrocutare.
Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au realizat că fulgerul este
foarte periculos, iar pentru a îndepărta acest pericol, pentru prima dată în istorie
în anul 1170 î.Hr., Ramses al III-lea a ordonat dispunerea unor coloane aurite pe
templele din capitala egipteana Teba.
Fulgerul, unul din cele mai înfiorătoare fenomene ale naturii a fost
înțeles abia la jumătatea anilor 1700, după ce Benjamin Franklin a reuşit să
dovedească, folosind un zmeu, că fulgerul este de natură electrică.
Pe vremea când avea 46 de ani, în anul 1752, Franklin a realizat un mic
experiment pentru care a folosit un banal zmeu de pânză, alături de fiul său
William , în vârstă de 20 de ani. El a construit un zmeu dintr-o pânză subţire,
mătăsoasă, pe care a fixat-o pe câteva bucati din lemn de brad aşezate cruciş, iar
în vârful zmeului a pus o sârmă scurtă care avea menirea de a atrage fulgerul.
La capătul de jos al sforii cu care se înălţa zmeul era o legătură de mătase care
să-l ferească de lovitura electricităţii captată de sârma pusă în vârf. Ca
întrerupător al curentului a folosit o cheie care făcea legătura între sfoară şi
legătura de mătase.
Au ridicat zmeul în preajma fulgerelor. Pentru a păstra uscată legătura
de mătase a zmeului, cei doi s-au adăpostit sub un şopron. Deşi zmeul şi sfoara
erau înmuiat de apa de ploaie, Benjamin a observat că nu se produce nicio
reacție, astfel el a decis să apropie pumnul de cheie, moment în care a sărit o
scânteie.
Paratrăsnetul ascuţit, numit şi “atractorul de fulgere” sau “tija Franklin”,
a fost inventat de Benjamin Franklin în anul 1749 ca parte a explorării
inovatoare despre electricitate. Paratrasnetul este o tija metalica sau un obiect
metalic amplasat pe punctul cel mai inalt al unei structuri, precum o cladire, o
nava sau chiar un copac, conectat electric folosind un fir sau un conductor
electric pentru a interactiona cu pamantul (impamantare) prin intermediul unui
electrod.
 Orientarea cu ajutorul busolelor
Busola sau compasul (italiana compasus) este un Instrument de masura
pentru determinarea punctelor cardinale, indicand Polul Nord si Polul Sud
magnetic.
Istoria busolei incepe cu mii de ani in urma, in secolul al IV-lea i.Hr., in
China, primul dispozitiv fiind o simpla bucata de magnetita atasata unei bucati
de pluta, in apa, iar istoricii atesta ca si vikingii foloseau astfel de metode
rudimentare. In cultura asiatica, in Antichitate, bucatile foarte fine de fier,
polarizate de magnetita, putand indica o directie de tip nord/sud, nu au fost
destinate initial orientarii, ci aveau rolul de a oferi repere pentru armonizarea
energiei ambientale dupa principiile Feng Shui si ale geomantiei (divinatie cu
ajutorul pietrelor, nisipului sau al oricaror alte elemente de Pamant).
Busola clasică conţine un ac magnetic care se poate roti liber. Indiferent
de poziţia busolei, acul se va roti astfel încât să indice direcţia către Polul Nord.