1.Elemente de mecanic cereasc.

Legile lui Kepler

a)Micarea aparent a planetelor i explicarea acestei mi cri
Din antichitate s-a observat ca, n timp ce marea majoritate a astrilor nu-si schimba pozitiile unii n raport cu
altii(reciproce), unii astrii ratacesc printre stele prin diferite constelatii zodiacale. Acestia au fost numiti planete.
Privite cu luneta, ele apar cu un diametru care creste odata cu puterea de marire a lunetei. Mai mult planetele nu
scnteiaza ca stelele a caror stralucire si culoare variaza nentrerupt din cauza atmosferei).
n antichitate se cunosteau sapte planete, care, n ordinea asezarii lor fata de Pamnt erau: Luna, Mercur, Venus,
Soarele, Marte, Jupiter si Saturn. Soarele si Luna erau considerate planete, deoarece si schimba pozitia fata de stele
deplasndu-se n sens direct. Celelalte planete se deplaseaza cnd n sens direct, c n sens retrograd, trecnd de la un
sens la altul printr-o oprire aparenta numita statie.
Planetele Mercur si Venus au fost numite inferioare, deoarece, fiind ntre Pamnt si Soare,
erau considerate ca "mai jos" dect Soarele. Ele sunt vazute totdeauna n vecinatatea Soarelui fie seara dupa apusul
Soarelui, n elongatie estica(elongatia fiind distanta unghiulara dintre Soare si planeta), fie dimineata nainte de
rasaritul Soarelui, n elongatie vestica.

Planetele Marte, Jupiter si Saturn erau

numite superioare (adica "mai sus" dect
Soarele). O planeta superioara se ndeparteaza de
Soare, descrie o bucla, apoi ajunge din urma Soarele.
Pozitia aparenta a planetei se defineste fata de Soare prin diferenta dintre
longitudinea sa () si a Soarelui (S):

Cnd -S=0, planeta este n conjunctie cu Soarele;

Cnd -S=900 sau 2700, planeta este n cuadratura cu Soarele;

Cnd -S=1800, planeta este n opozitie cu Soarele.

Intervalul de timp dintre doua opozitii(sau conjunctii) succesive se

numeste revolutie sinodica a planetei. Intervalul de timp n care longitudinea
planetei creste cu 3600(n care si descrie orbita completa) se numeste revolutie
siderala.
n antichitate se sustinea ca toate corpurile ceresti se misca n jurul
Pamntului fix, aflat n centrul Universului.
Platon(427-347 .Hr.) si Aristotel(384-322 .Hr.) considerau planetele ca
fiind prinse n cte o sfera de cristal care le poarta n jurul Pamntului. Deci
sistemele lor asupra structurii lumii erau geocentrice.

Claudiu Ptolemeu(sec.II .Hr.) sintetizeaza toate sistemele geocentrice n lucrarea sa Almagest. Dupa teoria lui,
toate planetele(7 la numar) descriu orbite circulare, cu o miscare uniforma n jurul Pamntului. Pentru a explica
miscarea aparenta a planetelor, el sustine ca, exceptnd Luna si Soarele, fiecare planeta descrie cte un cerc
mic(epiciclul), al carui centru descrie n jurul Pamntului un cerc mare(deferentul), admitnd chiar mai multe epicicle
pentru aceeasi planeta.
Alaturi de conceptia geocentrica au existat n antichitate si minti luminate, care au ntrezarit adevarul. Aristarh
din Samos(sec.III .Hr.) a aratat ca este mai logic a aseza Soarele mare n centrul Universului. Universul, fiind foarte
mare, nu se poate roti n jurul Pamntului, ci Pamntul este o planeta oarecare, cu o miscare de rotatie n jurul axei
sale.
Astronomului Nicolaus Copernic(1473-1543) i revine gloria de a fi descoperit ca Pamntul
este o planeta. El constata ca orbitele lui Mercur si Venus nu cuprind Pamntul si, spre deosebire de
celelalte planete, sunt convexe fata de Pamnt. De aici se deduce ca locul Pamntului si al Lunii
este ntre orbita convexa a lui Venus si orbita concava a lui Marte, deci n rndul planetelor, iar locul
Soarelui n centrul Universului. Sistemul sau cu Soarele n centru este un sistem heliocentric, avnd
urmatoarele caracteristici:

Soarele si stelele sunt imobile;

Planetele Mercur, Venus, Pamnt, Marte, Jupiter si Saturn

efectueaza miscari de revolutie n jurul Soarelui;

n timp ce descrie orbita n jurul Soarelui ntr-un an, Pamntul

executa si rotatii diurne n jurul axei proprii;

Toate miscarile au acelasi sens.

n baza teoriei heliocentrice, Copernic explica cu usurinta miscarea planetelor. Sa consideram Pamntul P si
planeta Marte(M) n jurul Soarelui S. Fie P 1, P2, P3, P4 si M1, M2, M3, M4 patru pozitii ale Pamntului si planetei n
vecinatatea opozitiei. Proiectia pe sfera cereasca a planetei Marte se deplaseaza n sens direct(M' 1, M'2) apoi este
vazuta retrogradnd(M'2, M'3) si din nou mergnd n sens direct(M' 3, M'4). Astfel, la fiecare opozitie, planeta va fi
vazuta descriind o bucla. Pastrnd falsul postulat al miscarii circulare si uniforme el nu reuseste sa studieze miscarea
reala a planetelor. Conceptia lui Copernic este cuprinsa n opera sa De revolutionibus orbium coelestium(1543),
adicaDespre miscarile de revolutie ale corpurilor ceresti.
b) Sistemul heliocentric
Ideile lui Copernic explicau miscarea aparenta a planetelor, dar nu dispuneau de dovezi necesare, mai ales ca
deplasarile aparente ale stelelor(elipsele de paralaxa) sugerate de Copernic nu erau puse n evidenta cu mijloacele
modeste de observare existente n epoca lui.
Ele au avut putini partizani, dar nflacarati. Giordano
Bruno(1548-1600) a fost nu numai propagatorul nflacarat al
ideilor lui Copernic, dar le-a depasit mult pe acestea. El
considera Universul nemarginit, deci centrul lui nu este n Soare
ci oriunde. n acest spatiu, stelele sunt sori, avnd planete n jurul
lor care se rotesc ca si Pamntul n jurul soarelui lor. Admite ca
unele dintre aceste nenumarate planete pot fi locuite.

Ideile lui Bruno erau opuse celor admise de biserica, care sustinea ca Pamntul cu
locuitorii sai este unic. De aceea, n anul 1600 a fost ars pe rug de catre inchizitie. n anul
1616, inchizitia constata ca "erezia" provine de la opera lui Copernic, care este pusa sub
index(interzisa de a fi citita).
Galileo Galilei(1564-1642) n cursurile sale tinute la universitatile din Pisa si Padova a
expus cu multa convingere sistemul heliocentric al lui Copernic. n 1609 a construit prima
luneta astronomica, cu ajutorul careia, observnd corpurile ceresti, aduce primele dovezi
materiale n sprijinul heliocentrismului, si anume:

Vede suprafata accidentata a Lunii, asemanatoare cu cea a Pamntului si ajunge la convingerea

inexistentei deosebirilor dintre "ceresc" si "pamntesc", sustinute de doctrina lui Aristotel;

Descopera primii patru sateliti ai lui Jupiter, pe care i observa ca se rotesc n jurul lui Jupiter si nu n
jurul Pamntului;

Descopera fazele planetei Venus si variatia diametrului sau aparent, de unde deduce ca planeta Venus
primeste lumina de la Soare si se roteste n jurul acestuia;

Descopera petele de pe suprafata Soarelui si cu ajutorul lor rotatia Soarelui n jurul axei sale;

Vede Calea Lactee descompunndu-se ntr-o multime de stele mici, deci Universul care este foarte
mare nu se poate roti n 24 de ore n jurul Pamntului.

Dar inchizitia l sileste sa renunte n scris la ideile heliocentrice, cuprinse n lucrarile sale Sidereus
nuncius(1612) si Dialogo sopra i due massimi sistem del mondo(1632) si-l obliga sa stea tot restul vietii sale n
localitatea Arcetri, lnga Florenta.
c)Legile lui Kepler
n a doua jumatate a sec. al XVI-lea, un observator neegalat, nvatatul danez Tycho Brahe(1546-1601), cu
ajutorul instrumentelor sale fara lunete, aduna un bogat material de observatii, erorile lor fiind mai mici de 2'- 3', cu
scopul de a confirma teoria lui Ptolemeu. Lasa toate observatiile asistentului sau Johannes Kepler(1581-1630), care
continua observatiile asupra planetei Marte. El compara observatiile cu calculul bazat pe ipoteza miscarilor circulare
n sistemul geocentric, dar gaseste diferente de peste 7', care nu puteau fi atribuite erorilor de observatie ale
profesorului sau. Atunci trece la sistemul heliocentric. Combinnd potrivit observatiilor, deduce orbita reala a planetei
Marte n jurul Soarelui ca fiind o elipsa. Apoi gaseste orbitele eliptice si ale celorlalte planete. Stabileste legile de
miscare ale planetelor, legi care i poarta numele(legile lui Kepler), cuprinse n operele sale Astronomia nova(1609)
si Harmonices mundi libri V(1619)(Cinci carti despre armonia lumii).

Legea I: Fiecare planeta descrie o elipsa, Soarele ocupnd unul din focare.
Elipsa este o curba plana definita ca locul geometric al punctelor pentru care suma
distantelor la doua puncte fixe numite focare este constanta. Marimea elipsei este

data de semiaxa mare a, iar forma ei de excentricitatea ei

care este
raportul dintre distanta focarului la centrul elipsei si semiaxa mare. Punctul elipsei cel mai apropiat de
Soare
se
numeste periheliu iar
cel
mai
departat afeliu.

Legea II: Raza vectoare pornind de la Soare la planeta

matura arii egale n timpuri egale (legea ariilor).
Raza vectoare a planetei este segmentul care uneste
planeta cu centrul Soarelui. Se vede ca n baza acestei
legi la periheliu viteza planetei este mai mare, iar la afeliu este cea mai mica.

Legea III: Patratele perioadelor siderale de revolutie sunt proportionale cu cuburile semiaxelor
mari ale orbitelor lor.

Notnd cu T si T' perioadele siderale de revolutie ale planetei si ale Pamntului si cu a si a' semiaxele
orbitelor lor, putem scrie:

. Cunoscnd datele referitoare la Pamnt, ca si perioada planetei, se poate calcula semiaxa

mare a orbitei planetei.
La aceste trei legi se pot adauga urmatoarele indicatii:
-

planele orbitelor planetare sunt aproape confundate cu planul eclipticii. Numai planul planetei Mercur este
nclinat cu 70 fata de planul eclipticii, iar al planetei Venus este nclinat cu 3 024'. Pentru toate celelalte planete
nclinarile sunt mai mici de 20;
toate orbitele planetare sunt parcurse n acelasi sens, sensul astronomic direct.

2.Soarele.Caracteristici principale ale Soarelui.

Structura i atmosfera Soarelui.
Soarele este cel mai mare corp din sistemul solar continand 98% din masa acestuia. El este o sfera de masa gazoasa
incandescenta de la care noi primim caldura si lumina. Are diametrul de 1.391.000 km ceea ce inseamna ca este de
109 ori mai mare decat Pamantul. 98% din materia solara este formata din hidrogen (73%) si heliu (25%).
STRUCTURA SOARELUI:
Nucleul este regiunea centrala care ocupa 20% din volumul Soarelui, contine
jumatate din masa lui si are o raza de aproximativ 120.000 km. Aici
temperatura este de 14 milioane de grade Celsius iar presiunea de 340 miliarde
de ori mai mare decat presiunea de pe Pamant (masurata la nivelul marii).
Aceste conditii permit ca 4 protoni ( nuclee de hidrogen) sa se uneasca pentru a
forma un nucleu de heliu, proces numit fuziune nucleara. In fiecare secunda
sunt convertite in heliu 592 milioane tone de hidrogen, proces in care 4,1
milioane tone sunt convertite in energie - conform celebrei relatii E=mc 2
Zona de radiaie este o regiune cu o latime de aproximativ 380.000 km in care
energia eliberata de nucleu sub forma de fotoni isi cauta drumul catre
suprafata. Desi fotonii se deplaseaza cu viteza luminii, strabaterea acestei regiuni poate dura milioane de ani deoarece
ei sunt permanent absorbiti si re-emisi de materia solara.
Zona de convecie are o latime de aproximativ 280.000 km. Energia emisa de nucleu ajunge aici sub forma de
caldura, care este transportata mai departe prin curenti : gazul cald se ridica la suprafata unde se raceste, dupa care
intra in interior pentru a se incalzi - proces numit convectie.
Fotosfera este un strat cu grosimea de aproximativ 250 km si reprezinta suprafata vizibila a Soarelui. Ea emite cea
mai mare parte din lumina solara si are o temperatura de aproximativ 5700 grade Celsius. Privita printr-un telescop
puternic, fotosfera apare ca o suprafata agitata pe care sunt raspandite granulele. Acestea sunt formatiuni de materie
gazoasa cu o temperatura cu circa 300 de grade mai ridicata decat cea a fotosferei si pot fi asemanate cu niste boabe de
orez cu dimensiunile cuprinse intre 250 si 1500 km in diametru, fiind comparabile cu marimea unei tari ca Franta. Ele
evolueaza rapid (apar si dispar) in mai putin de un sfert de ora. Granulele sunt determinate de gazele fierbinti care
ajung in fotosfera din zona de convectie.
Cromosfera este o regiune care poate ajunge pana la 5.000 km deasupra fotosferei si care are o temperatura medie de
aproximativ 4.500 grade (creste odata cu cresterea inaltimii avand in partea superioara 20.000 de grade Celsius). Fiind
mai rece decat fotosfera ea poate fi observata numai in timpul eclipselor totale de Soare, cand discul solar este acoperit
de discul aparent al Lunii. Aceasta regiune a fost denumita cromosfera deoarece in timpul eclipselor se prezinta sub
forma unui cerc de lumina rosiatica. Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald numite spicule care pot fi
observate la marginea discului solar. Spiculele se formeaza deasupra granulelor care se sparg. Spiculele pot ajunge

pana la inaltimea de 10.000 km, particulele constituente avand viteza de 15-20 km/s. Cromosfera este numita si
spayul fotosferic, deoarece pare a fi facuta in intregime din spicule de o mare varietate de dimensiuni.
Coroana solar este stratul exterior al atmosferei solare si se intinde de la limita superioara a cromosferei pana la
inaltimi de ordinul milioanelor de kilometri, scaldand planetele cele mai apropiate de Soare : Mercur, Venus, Pamant
si Marte. Fiind de un milion de ori mai putin stralucitoare decat fotosfera ea poate fi observata numai in timpul
eclipselor totale de Soare sau cu un aparat special care acopera discul solar, numit
coronograf si se prezinta sub forma unui halou argintat mai mult sau mai putin neregulat.
Coroana este formata din suvite de gaz rarefiat care evadeaza in spatiu dand nastere unor
particule incarcate electric cunoscute sub numele de vant solar. Viteza materiei ionizate in
vecinatatea Soarelui este mica (de ordinul zecilor de kilometri pe secunda) dar creste pe
masura ce acestea se indeparteaza ajungand ca in vecinatatea Pamantului sa fie de
aproximativ 350 km/s. In mod normal concentratia vantului solar este de 5-10 particule pe
centimetru cub .
In cadrul expunerii de mai sus straturile exterioare ale Soarelui (fotosfera, cromosfera si coroana) au fost privite ca
niste paturi linistite in care nu se intampla nimic. Din observatii stim ca in interiorul lor au loc procese active care se
desfasoara sub diverse aspecte. Totalitatea acestor procese constituie asa-numita activitate solara. In ceea ce priveste
activitatea solara ne vom opri asupra:

petelor solare ale fotosferei

protuberantelor din cromosfera

eruptiilor solare
Petele solare
Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de
activitate solara. Acestea sunt usor de pus in evidenta si au fost observate
din timpuri stravechi . O pata solara este o for-matiune de culoare
intunecata care apare printre granulele fotosferice . La inceput ea apare ca
un por care se dezvolta si poate sa dureze cateva saptamani.
Culoarea inchisa a petei se datoreaza faptului ca exista un efect de contrast intre stralucirea normala a
fotosferei si stralucirea petelor care au o temperatura mai scazuta (aproximativ 4230 grade Celsius).
Dimensiunile, aspectul si pozitia petelor solare sunt variabile in timp. O pata obisnuita are diametrul de circa
7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la pana la 50.000 km, iar in cazuri exceptionale pot avea diametre
mult mai mari (cea mai mare pata a fost observata in 1947, ea avand diametrul de 230.000 km ). Pentru a le
putea vedea cu ochiul liber ( cu masurile de protectie corespunzatoare) diametrul lor trebuie sa fie de cel putin
40.000 km - probabil ca despre astfel de pete se vorbeste in cronicile medievale. Pentru comparatie sa
mentionam ca diametrul Pamantului este de 12.740 km!
Din observarea petelor solare s-a constatat ca Soarele se roteste in jurul unei axe care trece prin centrul sau.
Sensul acestei rotatii, vazuta de pe Pamant, este de la stanga la dreapta observatorului, adica de la est spre
vest. Totodata s-a determinat ca viteza de rotatie scade de la ecuator spre poli, astfel incat perioada de rotatie
este de 27 de zile la ecuator , respectiv de 34 de zile la poli.
Din studii statistice s-a constatat ca activitatea petelor solare, adica numarul lor si suprafata ocupata de ele
variaza ciclic, cu o perioada de 11 ani - 1979 a fost un an cu activitate maxima, in 7 ani scade la minim, dupa
care in 4 ani s-a atins iar un maxim in anul 1990). Aceasta periodicitate se numeste ciclul activitatii solare si
este foarte importanta deoarece odata cu variatia petelor solare au loc si alte variatii in modul de manifestare a
activitatii solare. Anul 1998 este un an in care activitatea solara se intensifica , indreptandu-ne catre un maxim
care se va atinge in anul 2001.

Masuratorile spectroscopice au aratat ca in petele solare exista un camp magnetic de circa 9.000 de ori mai intens
decat cel al Pamantului. Petele solare se comporta ca polii unui imens magnet, ele aparand de multe ori pechi avand
polaritati opuse.
Protuberanele
Protuberantele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub aspectul unor tasnituri ale materiei din
cromosfera spre coroana. Protuberantele au forma unor suvoaie de apa aruncate de fantanile arteziene sau pot aparea
ca niste limbi de foc care se inalta deasupra cromosferei. Acestea sunt mai putin stralucitoare decat fotosfera si deci
pot fi observate numai in timpul eclipselor totale de Soare sau cu aparate speciale.
Unele din protuberante sunt calme, durand chiar mai multe rotatii solare, altele se
caracterizeaza prin dinamism si schimbari rapide. Aparitia acestora din urma este
legata de petele solare.
Erupiile solare
In timpul unei eruptii solare o cantitate enorma de energie care se afla in
cromosfera si in coroana este eliberata dintr-o data. Materia este proiectata in
coroana si deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h)
ele sunt expulzate in spatiul interplanetar, generand rafale ale vantului solar.
In vecinatatea Pamantului viteza particulelor care formeaza vantul solar este in
medie de 350 km/s si creste in urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, creste si concentratia lor, de la 5-10
particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbatii afecteaza campul magnetic terestru, deformandu-l. Particulele
incarcate electric, care in mod normal sunt deviate de campul magnetic terestru, urmaresc liniile de camp in regiunea
polilor si patrund in atmosfera incalzind-o, producand raze X si gaze ionizate.
Ca efecte putem mentiona aurorele polare, perturbarea telecomunicatiilor, aparitia unor supratensiuni pe liniile de
transport ale energiei electrice care pot deteriora retelele de distribuire a electricitatii; ca urmare a incalzirii produse
atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedica pentru sateliti, avand ca efect scoaterea lor de pe
orbita.Observarea Soarelui a pus in evidenta faptul ca aparitia protuberantelor si a eruptiilor este strans legata de
prezenta petelor solare, intreaga activitate solara avand deci un ciclu de 11 ani Variatiile activitatii solare afecteaza
clima de pe Pamant. Astfel, perioada 1645-1715, in care nu a fost inregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei
mai frigurosi ai "micii ere glaciare", o perioada in timpul careia temperaturile au fost anormal de scazute in Europa.
Incepand cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o crestere usoara a temperaturii medii a Pamantului.
Ciclul vieii Soarelui
Soarele a inceput sa se formeze cu mai bine de 5 miliarde de ani in urma dintr-un nor de gaz si de praf interstelar cu
diametrul de 46 de ani lumina. Acesta radia putina energie si era intr-un echilibru instabil: putea fie sa se condenseze,
fie sa se disipe.
Dupa 10 miliarde de ani de stabilitate in centrul Soarelui nu va mai exista suficient hidrogen; acesta se gaseste in
schimb din abundenta in straturile exterioare unde reactia de fuziune a hidrogenului in heliu va continua. Aceasta
deplasare a reactiei de fuziune spre exterior va avea ca efect cresterea dimensiunilor Soarelui si totodata modificarea
culorii sale spre rosu. Soarele va inghiti planetele Mercur si Venus topindu-le, ajungand chiar aproape de orbita
Pamantului. Vazut de pe Pamant, acest glob rosu va acoperi cea mai mare parte a cerului. Dar omul nu va avea
posibilitatea sa priveasca acest magnific spectacol cosmic, deoarece razele Soarelui dilatat vor incalzi suprafata Terrei
la 4000 grade Celsius si vor evapora tot ceea ce se afla pe planeta. Probabil ca pana atunci oamenii vor fi plecati spre
alta parte a galaxiei.
In final, dupa epuizarea heliului, fara combustibil si incapabil sa produca o presiune a radiatiei care sa mentina
regiunile exterioare, Soarele va colapsa intr-un corp de marimea Pamantului. Temperatura din interior va fi
insuficienta pentru fuziunea nucleelor de carbon (pentru aceasta ar fi necesara o temperatura de 600 milioane de grade
Celsius), dar destul de ridicata pentru ca steaua sa apara ca alba-fierbinte. Va deveni o pitica alba, atat de densa incat o

lingurita de materie va cantari o tona. Soarele va continua sa se raceasca sfarsind prin a fi incapabil sa maiemita
lumina. Ramas fara energie va ajunge la temperatura spatiului.
3.Stelele.Caracteristici principale.
Clasificare.Evoluie.
O stea este in general un anumit tip de corp ceresc, deseori cu forma de
sfera, masiv si stralucitor, format din plasma. Multe stele se pot vedea ca
puncte stralucitoare pe cerul noptii, ce tremura sau clipesc, datorita insa,
efectului atmosferei terestre. Soarele este o exceptie notabila, fiind singura
stea suficient de aproape de Terra pentru a fi vizibila ca un disc (nu ca un
punct). Unele stele pot fi orbitate de planete, acestea fiind numite
exoplanete.
Cu ochiul liber se pot observa aproape 5.000 de stele, dar folosind un
telescop optic se pot observa sute de mii de stele din galaxia noastra; cu un
radiotelescop se pot cerceta chiar milioane de galaxii din Univers (numarul
acestora fiind extrem de mare, circa 70.000.000.000.000.000.000.000 sau 7
la puterea 22). Caracteristicile unei stele, cum ar fi temperatura, volumul si
luminozitatea sunt determinate de masa sa. Caracteristicile fiecarei stele in parte variaza din cauza schimbarilor din
timpul vietii lor. Culoarea unei stele are legatura cu temperatura sa. Daca stii valoarea uneia din proprietati se poate
stabili cealalta. Stelele albastre sunt cele mai fierbinti. Cele rosii sunt cele mai reci, iar cele galbene, intermediare.
Cele albastre pot avea la suprafata 50.000 grade Celsius iar cele rosii, 2.000.
Ce sunt stelele?
Stelele sunt uriase acumulari de gaze (de obicei hidrogen si heliu) fierbinti si luminoase, de forma sferica. Stabilitatea
lor din punct de vedere al formei se datoreaza, in mare parte echilibrului format intre uriasele forte de gravitatie (care
isi exercita forta spre interior) si reactiilor termonucleare din interiorul stelei (care isi exercita forta spre exterior).
Vazute de pe Pamant toate stelele, cu exceptia Soarelui, par a avea acelasi loc pe bolta cereasca pentru un timp foarte
indelungat. Ele sunt intr-o miscare permanenta, iluzia starii fiind cauzata de distantele foarte mari dintre ele si Pamant.
Numarul stelelelor vazute cu ochiul liber de pe Pamant este in jur de 8000, dintre care 4000 din emisfera sudica, iar
4000 in emisfera nordica.
In Calea Lactee, galaxia in care se afla Soarele impreuna cu sistemul nostru solar, se estimeaza a fi cateva sute de
miliarde de stele, care au fost observate cu ajutorul tehnologiilor moderne. Numarul galaxiilor cunoscute este de
cateva sute de milioane, astronomii fiind convinsi ca numarul lor este mult mai mare. Cea mai apropiata stea de cea a
sistemul nostru solar este Proxima Centauri, o componenta a sistemului solar format din trei stele, Alpha Centauri.
Distanta dintre cele doua stele este aproximata la 4.29 ani lumina, adica 40 miliarde de kilometri. Caracteristicile
stelelor (culoarea, temperatura, luminozitatea, marimea) varieaza de la stea la stea in functie de masa lor (cantitatea de
material continuta) si in functie de modul de formare. Caracteristicile unei anumite stele varieaza de asemenea, din
cauza schimbarilor suferite in timpul perioadei de viata a acesteia. Viata unei stele varia de la sute de milioane pana la
zeci de miliarde de ani terestri.

Naterea unei stele:

Stelele iau nastere din nori de praf cosmic, a caror densitate constanta este de cateva miliarde de ori mai mica decat a
atmosferei terestre. La un moment dat, densitatea din norul de praf se mareste intr-un anumit punct, de obicei din
cauza trecerii unei unde de soc supernovice sau a unui meteorit sau asteroid. Punctul respectiv, cu o densitate, si astfel
cu o putere gravitationala marita, atrage o masa tot mai mare de materie. Astfel se creeaza un efect in cascada, urmand
ca el sa fie stabilizat in momentul in care temperatura si presiunea creste suficient de mult pentru a da nastere
reactiilor termonucleare din interiorul stelelei. Daca la inceput, in interiorul norului de praf cosmic era o temperatura
apropiata de zero absolut (273.15 oC), dupa formarea stelei temperatura acesteia poate atinge mai mult de 10
milioane.

Energia stelelor:
Reactiile termo-nucleare, care poarta numele de reactii de fuziune in fizica nucleara, sunt cele care fac stelele sa
produca energie. In cele mai frecvente cazuri aceasta se gaseste sub forma de lumina, caldura si radiatii (de diferite

frecvente). Reactiile de fuziune din interiorul stelelor, nu pot fi reproduse decat in anumite conditii, prezente numai pe
corpurile ceresti de masa foarte ridicata: temperaturi de cateva milioane de grade Celsius si presiuni foarte mari
(cauzate de forta gravitationala).
Reactiile termo-nucleare constau in fuziunea a doua sau mai multe nuclee de hidrogen pentru a forma un nucleu de
heliu, sau unul mai complex. In urma fuziunii, 0.7 la suta din masa hidrogenului este convertita in energie, ceea ce
semnifica foarte mult. In stelele de masa scazuta, asemanatoare Soarelui, in urma proceselor de fuziune rezulta
materiale relativ simple, cu un numar atomic mic, cum ar fi heliu sau litiu.
In urma fuziunii din stele cu o masa ridicata rezulta insa materiale mult mai complexe, cu un numar atomic mare. Fie
mari sau mici, stelele care au o masa suficienta pentru realizarea reactiilor termo-nucleare; pot "arde" un timp foarte
indelungat, deoarece la inceput toate sunt compuse in cea mai mare parte din hidrogen. Oameni de stiinta incearca in
continuare sa realizeze procesul de "fuziune la rece", o reactie asemanatoare celei din stele, care sa se poata realiza la
temperaturi mai scazute. Folosind un astfel de procedeu, apa ar putea devenii combustibilul de baza al planetei, un
litru de apa echivaland aproximativ 500 de litri de benzina.

Gurile negre:
Cand energia unei stele este pe terminate, tot hidrogenul a fost fuzionat in materie mai complexa din punct de vedere
al structurii atomice, steaua respectiva se destabilizeaza, pierzandu-se echilibrul dintre gravitatie si reactiile termonucleare, care sunt din ce in ce mai reduse. Stelele care au o masa si astfel o forta gravitationala imensa (de obicei
supernovele), incep sa se contracte. Cu cat suprafata stelei scade mai mult, campul gravitational creste. Intr-un anumit
punct al procesului de contractie, nici lumina nu mai poate iesi din campul gravitational.
Caracteristicile stelelor:
Astronomii se folosesc de energia pe care o emit stelele pentru a le studia proprietatile chimice si fizice.

Atmosfera stelar:
Singura parte vizibila a unei stele este atmosfera. De exemplu, atmosfera soarelui are inaltimea de 320 de km si
diametrul de 1.392.000 de km. Chiar atunci cand atmosfera este relativ mica in comparatie cu dimensiunea stelei,
astronomii pot aduna de la ea informatii importante despre stea. Lumina emisa de o stea are mai multe proprietati:
* magnitudinea este cea cu care astronomii masoara stralucirea unei stele
* luminozitatea reprezinta intensitatea totala a luminii pe care steaua o emite. Astronomii se folosesc de luminozitate
pentru a clasifica spectrul din care face parte steaua; ea mai ofera date si despre temperatura si compozitia chimica a
stelei.

Magnitudinea stelelor:
Initial astronomii au clasificat stelele dupa magnitudinea aparenta sau dupa stralucirea relativa a lor[necesita citare].
Au impartit stelele in sase grupuri, sau magnitudini, care corespund cate unui factor de stralucire. Cele mai
stralucitoare sunt clasificate ca avand magnitudinea 1; o stea de magnitudinea 2 prezinta o stralucire de 2,5 ori mai
mica. Cea mai "palida" stea are o magnitudinea 28.
Magnitudinea aparenta nu reda stralucirea reala a stelelor. Unele stele pot aparea cu o magnitudine aparenta mica, doar
pentru ca sunt la o distanta foarte mare de pamant. De aceea, astronomii folosesc si o alta magnitudine, numita
magnitudine absoluta (sau intrinseca), si care reda factorul de stralucire dupa proprietatile fizice ale stelei.
Luminozitatea stelelor:
Luminozitatea unei stele este stralucirea intrinseca sau totalitatea radiatiilor emise pe secunda. Energia stelelor este
generata de reactiile termonucleare care se produc in interiorul acestora. Luminozitatea depinde si de varsta stelei.
Stelele emit energie sub forma radiatiilor electromagnetice care includ si radiatiile ultraviolete, lumina vizibila, razele
infrarosii si undele radio. Printr-o sansa unica, ecranul protector de ozon din stratosfera Terrei retine cea mai mare
parte a radiatiei ultraviolete nocive din cosmos, facand astfel posibila viata pe Pamant. Calculul exact al luminozitatii
presupune masurarea radiatiei totale direct in spatiul cosmic, prin intermediul satelitilor.
Luminozitatea stelelor variaza mult de la stea la stea. Stelele pot avea o luminozitate chiar si de 500 000 de ori mai

intensa decat a Soarelui nostru

Spectrul stellar:
Astronomii determina spectrul stelelor cu ajutorul unui instrument numit spectroscop. Acesta imparte lumina intr-o
banda de culori strabatuta de numeroase linii mai inchise la culoare numite Liniile Fraunhofer. Aceste linii ne arata
elementele de pe suprafata stelara. Spre exemplu, hidrogenul apare in linii de culoare rosu inchis, sodiul apare in linii
de culoare galben inchis, fierul apare in aproape toate culorile. Fiecare element din atmosfera stelara care apare in
spectru depinde de temperatura si presiunea gazului respectiv.
Dupa multe cercetari, astronomii au reusit sa realizeze o clasificare a spectrelor dupa temperatura pe care o emite
fiecare stea. De la cea mai fierbinte la cea mai rece, tipurile sunt O, B, A, F, G, K, si M. Fiecare tip de culoare se
imparte mai departe in cate 10 subcategorii: O0, O1, O2, O3,...O9; B0, B1, B2, etc.
Soarele nostru este de tip G2, stea de culoare galbena, care are temperatura la suprafata de aprox. 6.000 C. Mai
fierbinti, stelele de tip A, au culoare alba si o temperatura de aproximativ 10.000 C. Cele mai fierbinti sunt cele de
tipurile B si O si au culoarea albastra, iar cele mai reci, de tip M, au culoarea rosie cu o temperatura la suprafata de
aprox. 3.000 C.
Diagrama H-R compara stralucirea stelelor cu temperatura acestora. Linia diagonala (de la stanga sus la dreapta jos),
este diagonala de referinta; stelele aflate deasupra diagonalei (numite giganti rosii) sunt foarte stralucitoare, chiar daca
culoarea lor este rosie, iar cele de sub diagonala (numite si piticele albe) sunt de culoare alba, dar nu foarte
stralucitoare. Acest spectru a fost conceput de Ejnar Hertzsprung (astronom danez) si Henry Norris Russell (astronom
american).
Corelarea intre spectru si diagrama nu este perfecta; aceasta nu arata culorile reale ale stelelor din spectru, pentru ca
nu tine cont de distanta lor pana la Pamant.

Temperatura efectiva a stelelor:

Temperatura unei stele variaza de la centrul stelei si pana la stratul atmosferic. De exemplu, miezul soarelui poate
atinge 27 de milioane de C, pe cand atmosfera acestuia este de circa 5.800-6.000 C. Astronomii masoara
temperatura atmosferei stelare comparand spectrul fata de un asa-numit corp negru (corp care absoarbe perfect si in
totalitate toate radiatiile care le intalneste, dar asta doar teoretic).
Marimea stelelor:
n 1920, cercetatorii au masurat diametrul angular al catorva stele gigant si supergigant, cu un instrument numit
Interferometru stelar Michelson. Acest diametru angular reprezinta diametrul masurat in grade si minute de arc; in
raport cu distanta pana la stea s-a calculat apoi si diametrul linear al stelei. Arcturus, a patra stea ca stralucire pe cer,
are un diametru solar de 23, in alte cuvinte de 23 de ori mai mare decat diametrul Soarelui nostru (diametrul acestuia
este de 1,39 x 106 km). Betelgeuse, stea in constelatia Orion, are un diametru solar de 1.000 de ori mai mare decat
diametrul Soarelui nostru.
O tehnica de masurare a stelelor binare (doua stele care se invart in jurul centrului de masa comun) este prin
observarea eclipselor reciproce.
Alta tehnica, folosind energia pe care o emit stelele, poate determina cat de fierbinti sunt acestea. Daca doua stele au
aceeasi temperatura, cea mai mare dintre ele emana o luminozitate mai puternica. De exemplu, Soarele si Capella sunt
doua stele de tip G cu o temperatura egala (5.800C). Din cauza luminozitatii, Capella este pozitionata in partea de sus
a diagonalei din diagrama H-R, si conform aceste diagrame, aceasta stea trebuie sa fie mai mare decat Soarele de 16
ori (ca diametru). Iar stelele de tip A si F (piticele albe) care se afla in partea de jos a diagonalei trebuie sa aiba aceeasi
dimensiune. Unele pitice albe pot avea dimensiunea planetei noastre.

Interiorul stelelor:
Pentru a intelege comportamentul stelelor, marimea, luminozitatea si forta gravitationala, trebuie studiate masa si
compozitia chimica a lor.

Masa:
Forta gravitationala a unei stele depinde de masa acesteia si de distributia materiei pe care o contine. Astronomii pot

calcula masa stelelor binare masurand distanta dintre ele precum si durata revolutiei lor; orbitele stelelor binare depind
de atractia gravitationala a acestora, iar atractia depinde de masa lor si de distanta.
Relatia masa-luminozitate ne arata cat de masiva este steaua. De aici, astronomii calculeaza marimea miezului stelei si
cantitatea de material expulzat ca urmare a reactiilor de fuziune. Cu cat masa stelei este mai mare, cu atat cantitatea de
materie transformata in energie este si ea mai mare. Piticele albe si-au consumat deja cea mai mare parte a
combustibilului avut, si conform diagramei sunt mai mici.

Compozitie chimic:
Chiar daca toate stelele contin in cea mai mare parte hidrogen si heliu, totusi compozitia chimica este diferita de la o
stea la alta. De exemplu, recent s-a stabilit ca stelele tinere contin metale in proportii mari, iar stelele mai batrane
(piticele albe) au mai mult heliu in compozitie decat hidrogen. Gigantii rosii si-au epuizat combustibilul de hidrogen,
dar ard heliu si alte elemente mai grele.
Odata "aprinse", stelele isi iau energia, aproape pe tot parcursul vietii lor, din fuziunea hidrogenului cu heliul, care are
loc in regiunile lor centrale. Dar acest proces are o durata mai lunga sau mai scurta, in functie de masa stelei. Pentru o
stea ca Soarele, acesta poate dura si 10 miliarde de ani, dar pentru o stea de 3 ori mai masiva procesul se sfarseste
dupa 500 de milioane de ani; pentru o stea de 30 de ori mai masiva, in numai 6 milioane de ani. Stelele cele mai grele
la "nastere" sunt si cele mai luminoase.

Miscarea stelelor:
Din cauza distantelor enorme, miscarea stelelor nu se poate constata direct, cu ochiul liber sau telescoape, dar de fapt
ele se pot deplasa cu viteze chiar foarte mari, relativ la pozitia Pamantului. Astronomii pot calcula viteza cu care
acestea se deplaseaza prin studierea spectrului lor.
Studiind stelele din apropierea sistemului nostru solar, astronomii au ajuns la concluzia ca acestea se deplaseaza pe
orbite nedeterminate cu viteza de aproximativ 24 km/sec. Soarele se deplaseaza cu 26 km/sec in directia constelatiei
Hercule, de langa steaua Vega.

Distanta:
Daca urmarim o stea suficient de apropiata de Pamant la un interval de sase luni, adica in doua perioade cand
Pamantul se afla in pozitii opuse pe orbita, nu o vedem pe cer exact in acelasi loc. Cunoscand diametrul orbitei terestre
(300 de milioane de kilometri), putem calcula unghiul sub care steaua pare ca s-a deplasat pe cer. Distanta stelei fata
de Pamant se obtine pornind de la valoarea jumatatii acestui unghi. Aceasta metoda se numeste Paralaxa, dar nu poate
fi aplicata decat in cazul celor mai apropiate stele. Pentru celelalte stele, unghiurile de masurare sunt prea mici.
Distanta care le separa de Pamant nu poate fi evaluata decat prin metode indirecte. Stelele, chiar si cele mai apropiate,
se afla atat de departe, incat distanta lor este greu de exprimat in kilometri. Se prefera folosirea unei unitati mult mai
mari: anul lumina). Acesta este distanta parcursa de lumina intr-un an, in vid. Lumina se propaga cu cea mai mare
viteza posibila: ea parcurge in vid aproximativ 300.000 de kilometri pe secunda. Steaua cea mai apropiata de noi se
afla la o distanta de peste 4,22 ani-lumina, adica aproximativ 40 de mii de miliarde de kilometri (Proxima Centauri).

Stelele se grupeaza in mai multe categorii.

* Dupa stralucirile lor absolute si dupa temperaturile sau spectrele lor:
- stele normale, (cele din secventa principala),
- stele gigante, (de diferite categorii),
- stele pitice albe,
- stele subpitice.
* Dupa compozitia lor chimica, dupa pozitia in galaxie si dupa miscarile lor, stelele se impart in diferite:
- populatii de stele.
* Dupa existenta satelitilor care le insotesc (cu sateliti luminosi sau sateliti intunecati):
- stele duble.
- stele duble optice, Dupa modul de separare spre a fi vizibile:
- stele duble vizuale, (separate cu luneta),

- stele duble spectroscopice, (puse in evidenta prin deplasarea periodica a liniilor spectrale).
- stele duble cu eclipsa, (puse in evidenta prin eclipsarea lor reciproca)
- stele duble fizice.
- stele multiple,
- sisteme planetare.
* Dupa modul de grupare in spatiu:
- asociatii de stele,
- roiuri de stele:
- roiuri difuze,
- roiuri globulare, (care pot contine sute de mii de stele).
- galaxii, (care pot contine sute de miliarde de stele).
* Dupa modul de stralucire:
- stele cu stralucire constanta,
- stele cu stralucire variabila, periodica sau neregulata, datorita pulsatiilor intrinseci sau exploziilor, (numite stele
variabile).
Diagrama Hertzsprung-Russell:
Diagrama Hertzsprung-Russell e folosita pentru determinarea tipului si varstei unei stele. Temperatura suprafetei stelei
(calculata in functie de culoarea luminii pe care o emite) este comparata cu stralucirea ei si steaua e clasificata in
functie de pozitia sa pe diagrama. Conform acestei diagrame, stelele sunt casificate in felul urmator:
stralucitoare(mari), palide(mici), fierbinti(tinere) si reci(batrane).
Cum produc stelele energie:
Dupa 1920 astronomii au descoperit ca reactia nucleara (energie eliberata de fuziunea nucleelor din atomi) este
principala sursa de energie a stelelor. Aceasta se produce in regiunea centrala a stelei unde temperatura atinge milioane
de grade Celsius; la o astfel de temperatura, electronii sunt expulzati din nucleele atomilor, formand plasma. (atomii
isi pierd electronii si devin ioni), lovindu-se unii de altii si provocand reactii termonucleare.
n Soare, hidrogenul intra in fuziune pentru a forma heliu in lant proton-proton:
41H 22H + 2e+ + 2nu;e (4.0 MeV + 1.0 MeV)
21H + 22H 23He + 2 (5.5 MeV)
23He sup>4He + 21H (12.9 MeV)
rezulta mai departe:
41H 4He + 2e+ + 2 + 2e (26.7 MeV)

Cum se nasc stelele:

"Nasterea" unei stele are loc in decursul milioanelor de ani, pe parcursul mai multor etape: in interiorul unui nor
molecular se formeaza globule, care cu timpul se transforma in protostele si apoi in stele.
Nor molecular
n spatiu exista imensi nori de gaze si pulbere: nebuloasele. ntr-unii din ei materia este mai densa si mai concentrata:
ea formeaza nori moleculari. Acestia sunt atat de mari, incat dureaza zeci de ani ca lumina sa-i traverseze. Masa totala
a unei nebuloase poate fi de cateva sute de ori mai mare decat cea a Soarelui. Materia lor este foarte rece. Se numesc
nori moleculari pentru ca gazul pe care il contin este prezent peste tot sub forma de molecule, (adica grupari de atomi).
Fiecare nor molecular se afla intr-un echilibru fragil. Sub efectul unei perturbatii exterioare acest echilibru se poate
rupe. n acest caz o parte din nor se prabuseste in sine sub propria sa greutate, iar materia sa incepe sa se contracte.
Apoi norul se fragmenteaza in mici roiuri de materie.

4.Noiuni de cosmologie.Galaxie noastr.

Alte galaxii.
O galaxie (cuvntul provine din greac de la , galaxias, nsemnnd cerc lptos, o referire la Calea Lactee)
este un sistem cumas, unit de fore gravitaionale, alctuit dintr-o aglomeraie de stele, praf i gaz interstelar precum
i, dar nc nedovedit, materie ntunecatinvizibil i energie ntunecat. [1][2] n Univers exist cca 200 de milarde de
galaxii.

Galaxiile tipice conin ntre 10 milioane (107 - galaxiile pitice)[3] i un bilion

(1012 - galaxiile gigante)[4], sau chiar mai multe stele, toate orbitnd n jurul
unui centru de gravitaie comun. n plus fa de stele singuratice i de un
mediu interstelar subtil, majoritatea galaxiilor conin un numr mare
de sisteme stelare, de clustere stelare i de tipuri variate de nebuloase.
Majoritatea galaxiilor au un diametru cuprins ntre cteva zeci i cteva sute
de mii de ani lumin i sunt de obicei separate una de alta prin distan e de
ordinul ctorva milioane de ani lumin. Unele galaxii mari cuprind n
structura lor complex i un numr de galaxii mai mici, numite galaxii
satelit.
Cu toate c aa numitele materie ntunecat i energie ntunecat reprezint peste 90 % din masa majoritii galaxiilor,
natura acestor componente invizibile nu este neleas bine. Cu privire la gurile negre, exist unele dovezi c n
centrul unor galaxii (probabil a tuturora) exist guri negre imense.
Spaiul intergalactic, spaiul dintre galaxii, este aproape vid, avnd o densitate de mai puin de un atom pe metru cub
de gaz sau praf. n totuniversul vizibil probabil c exist mai mult de 1011 galaxii.
Tipuri de galaxii:
Edwin Hubble a clasificat galaxiile n trei grupe: eliptice, spiralate i lenticulare; n afar de aceste grupe generale mai
exist i tipuri particulare de galaxii, cum ar fi cele neregulate. Cu toate c secven a Hubble cuprinde toate galaxiile,
ea se bazeaz numai pe aspectul morfologic vizibil, deci poate omite importan a anumitor caracteristici ale galaxiilor
cum ar fi rata de formare a stelelor.
Galaxia noastr, Calea Lactee, uneori numit pur i simplu Galaxia (prima liter cu majuscul), este o galaxie n
spiral cu bare de forma unui disc, avnd un diametru de aproximativ 30 kiloparseci sau 100.000 ani-lumin i o
grosime de aproximativ 3.000 ani-lumin. Ea conine aproximativ 310 11 stele i are o mas de aproximativ 61011 ori
masa Soarelui.
La galaxiile spiralate, braele spiralei au forma asemntoare cu spiralele logaritmice, o structur care poate rezulta n
mod teoretic n urma unei dislocri ntr-o mas uniform de stele rotative.
Asemenea stelelor, braele spiralei se rotesc i ele n jurul centrului, aceasta ntmplndu-se cu o vitez
unghiular constant. Asta nseamn c stelele se deplaseaz n interiorul i n afara bra elor spiralei. Se crede c
braele spiralei sunt suprafee cu densitate mare. Pe msur ce stelele se mi c n interiorul unui bra , ele ncetinesc,
crend astfel o densitate mai mare. Braele sunt vizibile deoarece densitatea mai mare faciliteaz formarea de stele noi,
deci adpostesc multe stele strlucitoare i stele tinere.
Un nou tip de galaxii, clasificate drept Galaxii Pitice Ultra Compacte, au fost descoperite n 2003 de Michael
Drinkwater de la Universitatea din Queensland, Australia.

Structuri de proporii mari:

Puine galaxii exist n mod separat. Majoritatea galaxiilor sunt legate gravita ional de alte galaxii. Structurile
coninnd pn la 50 de galaxii sunt numite grupuri de galaxii, iar structurile mai mari, coninnd multe mii de galaxii
nghesuite ntr-o arie de civa megaparseci n diametru sunt numite clustere. Clusterele de galaxii sunt adesea
dominate de o galaxie eliptic gigantic, care, cu timpul, distruge galaxiile satelit din jurul ei i le
ncorporeaz. Superclusterele sunt colecii gigantice coninnd zeci de mii de galaxii, gsite n clustere, grupuri i
cteodat individuale.
Galaxia noastr este membr a Grupului Local, pe care-l domin mpreun cu galaxia Andromeda; per total, Grupul
Local conine cam 30 de galaxii ntr-un spaiu de aproximativ un megaparsec diametru. Grupul Local este la rndul lui
parte component a Superclusterului Virgo, care este dominat de Clusterul Virgo (din care Galaxia noastr nu face
parte).

Istoric:
Aceast contabilizare a istoriei a explorrii galaxiei noastre i a altor galaxii este luat n mare parte din
[1].n 1610, Galileo Galilei a folosit un telescop pentru a studia banda strlucitoare de pe cerul nop ii, cunoscut i sub
numele de Calea Lactee, i a descoperit c este alctuit dintr-un numr imens de stele mici. ntr-un tratat din
1755, Immanuel Kant, inspirndu-se din munca lui Thomas Wright, a speculat (corect) c galaxia ar fi un corp rotativ
alctuit dintr-un numr imens de stele, grupate de for e gravitaionale, asemenea sistemului solar, dar la o scar mult
mai mare. Discul de stele rezultat va fi vzut ca o band din perspectiva noastr din interiorul discului. Kant a
presupus de asemenea c unele din nebuloasele vizibile pe cerul nopii ar fi galaxii separate.
Spre sfritul secolului al XVIII-lea, Charles Messier a ntocmit un catalog coninnd cele mai strlucitoare 109
nebuloase, urmat mai apoi de un catalog de 5000 de nebuloase, creat de William Herschel. n 1845, Lord Rosse a
construit un telescop nou i a fost capabil s disting ntre nebuloasele eliptice i cele n spiral. Cu toate acestea,
nebuloasele nu au fost acceptate ca fiind galaxii separate, pn cnd problema a fost rezolvat de Edwin Hubble la
nceputul anilor 1920 folsind un nou telescop. El a reuit s determine pr ile exterioare a unor nebuloase n spiral ca
fiind colecii de stele individuale i a identificat cteva variabile Cefeide, astfel permind estimarea distanelor pn
la nebuloase: erau prea departe ca s fac parte din Calea Lactee. n 1936, Hubble a produs un sistem de clasificare a
galaxiilor care se folosete i astzi, numit "secvena Hubble".
Prima ncercare de a descrie forma Cii Lactee i pozi ia soarelui n interiorul ei a fost realizat de William
Herschel n 1785 prin numrarea atent a stelelor n diferite regiuni ale cerului. Folosind o abordare mbunt it,
n 1920, Kapteyn a ajuns la imaginea unei galaxii elipsoidale mici (cu diametrul de aproximativ 15 kiloparseci), avnd
Soarele aproape de centru. O metod diferit, folosit de Harlow Shapley, bazat pe catalogarea clusterelor
globulare a condus la o imagine total diferit: un disc plat cu diametrul de aproximativ 70 kiloparseci i Soarele
departe de centru. Amndou analizele nu au luat n calcul absorb ia luminii de praful interstelar prezent n planul
galactic. Odat ce Robert Julius Trumpler a cuantificat acest efect n 1930, studiind clusterele deschise, imaginea
actual a galaxiei prezentat mai sus s-a stabilit.
n 1944 Hendrik van de Hulst a prezis radiaia microundelor ca avnd o lungime de und de 21 centimeti, rezultat din
hidrogenul atomic interstelar. Aceast radiaie a fost observat n 1951 i a permis un studiu mult mbunt it al
Galaxiei, deoarece nu este absorbit de praf, iar deplasarea sa Doppler poate fi folosit pentru a urmri mi carea
gazului n Galaxie. Aceste observaii au condus la postularea unei structuri sub form de bar rotativ n centrul
Galaxiei. Cu ajutorul telescoapelor radio mbuntite, hidrogenul putea fi urmrit i n alte galaxii. n anii 1970 s-a
realizat c masa total a galaxiilor vizibile nu se potrive te cu viteza gazului rotativ, astfel s-a ajuns la
postularea materiei ntunecate.

Galaxia Abell 1835 IR1916 se vede ca un punct mic n aceast fotografie a galaxiilor deprtate. Imagine pus la dispozi ie
de ESO (European Southern Observatory).

ncepnd cu anii 1990, telescopul Hubble a produs observaii mbuntite. Printre altele, s-a stabilit c materia
ntunecat nu poate consta doar din stele slabe i mici. Telescopul a fotografiat Cmpul Adnc Hubble, aducnd
dovezi pentru miliarde de galaxii care exist n universul vizibil.
n 2004, galaxia Abell 1835 IR1916 a devenit cea mai deprtat galaxie vzut vreodat de oameni.

5.Metagalaxia

Misterul universului si galaxiile reprezinta pentru multi o atractie inca din copilarie. Oricat de
mult s-ar stradui oamenii de stiinta, chiar cei mai invatati si pasionati dintre ei, tot nu vor reusi
prea curand sa vina in clarificarea anumitor probleme, printre care cu siguranta, cea mai
arzatoare ar fi geneza exacta a universului si istoria galaxiilor, care pe zi ce trece isi modifica
intelesul, pentru ca se fac tot mai multe descoperiri. Iar asta numai din simplul fapt ca tot ceea
ce exista este exterior noua si ce nu putem atinge cu mana nu poate capata o forma decat in
imaginatia noastra, cel mai adesea.
Termeni generali de perceptive:
In termeni generali, galaxia inseamna o mare aglomeratie de stele, de praf cosmic, de gaze si de asa zisa materie
intunecata sau neagra, care sunt tinute la un loc cu ajutorul gravitatiei. Galaxiile de cele mai mici dimenisiuni pot avea
cateva sute de ani lumina, avand in componenta lor aproximativ 100.000 de stele, iar galaxiile cele mai mari pot
ajunge si pana la 3 milioane de ani lumina, avand in componenta lor chiar mii de miliarde de stele. Edwin
Hubble este cel care a introdus un sistem in urma caruia au reusit sa fie clasificate formele galaxiilor si in ciuda
faptului ca cea numita materie neagra sau intunecata ori energie intunecata reprezinta mai bine de 90% din
componenta majoritatii galaxiilor, deci reprezinta masa majoritara, aceasta insa nu este tocmai bine inteleasa. S-au
adunat totusi dovezi in urma carora in mijlocul galaxiilor (unii sunt de parere ca in centrul tuturor) sunt formate gauri
negre de marimi imense.

Clasificarea galaxiilor:
In cele din urma s-a ajuns la o clasificare ce include patru categorii de galaxii, organizate in functie de forma lor,
acestea fiind: neregulate, eliptice, in spirala barata si in spirala. Secventa Hubble, care cuprinde toate galaxiile, este
cea care poate da o descriere putin mai detaliata a acestor tipuri de galaxii, aceasta bazandu-se strict pe tipul
morfologic vizibil. Astfel ea poate sa treaca cu vederea peste importanta anumitor trasaturi ale galaxiilor printre care
rata cu care se formeaza stelele. Galaxia noastra este numita Calea Lactee, are forma de spirala si contine aproximativ
de 500 de miliarde de stele. Se spune ca ea s-a format dintr-un urias nor ce continea gaz si praf, in urma cu 10 miliarde
de ani, iar ca in centrul ei se afla un nucleu sferic si dens ce cuprinde stele, acesta putand contine gauri negre. Nucleul
are in jurul lui un disc, care la randul sau are brate cu forma de spirala, acestea fiind formate din stele mai tinere, iar
spre nucleu si spre marginea discului se afla stele mai batrane.
Galaxiile mai sunt cunoscute si sub denumirea de globuri, roti imense sau nori de materie, insa
in acceptiunile foarte largi. Asa cum am precizat si pana acum, galaxiile sunt foarte variate, iar
dincolo de granitele Caii Lactee, se afla un taram nemaipomenit, taramul galaxiilor, care se
infatiseaza sub aspectul unor mari intinderi de spatiu. Se spune ca in prezent chiar se afla o
mica galaxie in coliziune cu galaxia noastra, avand in vedere ca in vecinatatea ei se afla si cele
mai apropiate. Unele contin poate doar stele batrane de culoare rosie sau galbena, acestea fiind galaxiile mai vechi, iar
cele mai tinere contin stele de culoare albastra, alba cat si sori foarte stralucitori. Dupa aceste criterii s-au facut in cele
din urma si clasificarile galaxiilor, care le indica istoria si originea.
In functie de forma, dupa cum spuneam inainte, galaxiile se clasifica in eliptice, spirale, lenticulare si neregulate.
Dintre cele care sunt in Universul apropiat, cu aproximativ 25 30 % au forma de spirala, iar fiecare dintre ele are un
fel de disc aplatizat, ce contine materie plina de gaz si de praf, aceasta orbitand in jurul unui nucleu de forma sferica,
care de regula contine stele mai batrane, de culoare rosie sau galbena si de cele mai multe ori au forma de bara. Cele
mai stralucitoare dintre stele sunt cele tinere, insa se pot gasi numai la bratele spiralelor. Daca ne uitam dinspre
pamant, ni se pare ca spatiul cuprins intre aceste brate este complet gol, insa el este plin de alte stele. Sub disc si
deasupra lui se afla un halou, in cadrul caruia gasim roiuri globulare.
Galaxiile spirala se caracterizeaza prin faptul ca se rotesc incet, de regula odata la cateva multe sute de milioane de
ani, insa ele nu se poarta asemeni unui obiect solid. Stelele care orbiteaza mai aproape de nucleu au nevoie de mai
putin timp ca sa isi completeze orbita, insa cele care orbiteaza mai departe au nevoie de tot mai mult timp, astfel
timpul fiind direct proportional cu distanta fata de nucleu. Totodata, stelele din cadrul discului urmeaza si ele o serie
de orbite eliptice, incadrate intr-un unic plan, de vreme ce stelele dinspre centru au orbite haotice, neregulate, ce
contin anumite inclinatii.

Galaxiile eliptice au o simpla structura, avand in vedere ca par asemeni unei mingi, capatand diverse dimensiuni. La
unul dintre capete ele sunt ca un fel de roiuri mici care cuprind milioane de stele ce par slabe si difuze, acesta fiind
cazul celor foarte mici, unele fiind imprastiate in spatiu in interiorul unor galaxii mai mari, avand si ele cel mai
probabil materie neagra, plina de mister, invizibila. La capatul celalalt, se gasesc elipticele gigante, ele fiind gasite
numai in cadrul vecinatatii centrului marilor roiuri galactice, avand in componenta lor sute de miliarde intregi de stele.
Unele galaxii eliptice gigante ce se mai numesc si galaxii cD, au o anvelopa la exterior de stele si de concentratii
multiple, in centru, tot de stele. Acest fapt duce cu gandul ca au fost formate prin contopirea unor eliptice de
dimensiuni mai mici. Majoritatea stelelor din aceasta categorie au culoare galbena ori rosie, iar praful si gazul din care
se formeaza stele este foarte rar, ceea ce sugereaza si faptul ca in interiorul acestor galaxii nu s-au mai format de mult
stele. Orice stea orbiteaza pe propria sa cale in nucleul dens al galaxiei, iar sansele unei posibile coliziuni sunt destul
de slabe, pentru simplul motiv ca distanta dintre ele este foarte mare, iar dimensiunile lor sunt foarte mici.
Galaxiile lenticulare, asemeni celor eliptice, au nucleul aproape sferic, si sunt formate tot din stele de culoare galbena
si rosie, batrane. Totusi le diferentiaza ceva, si anume discul de gaz si stelele pe care il au in jurul nucleului. Chiar
daca au aproape aceeasi forma si dimensiune, totusi acest tip de galaxii au o forma de lentila si un nucleu mai
cuprinzator fata de cel al spiralelor si in plus nu au brate spirale. Ele sunt aproape la fel ca primele doua tipuri de
galaxii, insa sunt ceva mai greu de deosebit fata de acestea. Nici formarea lor nu este tocmai precisa, dar se spune ca
ar fi fost la origine galaxii spirale care si-au pierdut in timp din gaze si din praf.
Alte tipuri de galaxii sunt destul de greu de definit, avand in vedere ca ele nu sunt nici eliptice, nici spirale si nici
lenticulare, iar din acest motiv au fost numite neregulate, unele fiind clasificate sub numele de galaxii pec sau
galaxii ciudate. Ele se afla in continua coliziune cu altele sau, specialistii sunt de parere ca gravitatia galaxiilor din
vecinatate le strica in acest mod propria structura. Majoritatea galaxiilor neregulate sunt de tipul Irr- si au in
interiorul lor o activitate foarte puternica de a forma stele si contin foarte mult gaz, stele albastre, praf si stele fierbinti.
Totodata au fost observate si multe galaxii de tip neregulat care aparent au in structura un fel de bara centrala sau mai
bine spus un fel de brat. Doua exemple foarte cunoscute din aceasta categorie sunt Norul Mare si Norul Mic al lui
Magellan, care sunt catalogati ca fiind cei mai stralucitori companioni ai galaxiei noastre.
Trasaturi comune:
Toate aceste tipuri de galaxii au in comun faptul ca in nucleu contin o zona intunecata care difera de cele din zonele
intunecate din exterior, iar stelele din vecinatatea acestor nuclee au orbite foarte rapide, fapt ce sugereaza ca exista o
anumita concentratie foarte puternica si enorma de masa in volumul lor redus si finalmente singurul obiect care poate
atinge o asemenea densitate este doar o gaura neagra. Aceasta are insa o atractie gravitationala enorma si totusi
materia din jurul ei si-a stabilit de foarte mult timp orbite stabile in mai toate galaxiile existente. Astfel daca nu mai
are materie de absorbit, gaura neagra nu ramane decat o forta inactiva. In momentul in care un nor format din gaz sau
un obiect ajunge foarte aproape de gaura neagra, ea se poate trezi si sa atraga astfel materia hoinara, reusind sa o
incalzeasca si in cele din urma sa produca o radiatie. Astfel se poate produce orice fel de radiatie, pornind de la undele
radio de putere mica, ajungand pana la razele X de putere foarte mare. In cazuri foarte extreme, radiatia din nucleu
devine singura caracteristica dominanta a unei galaxii, care in cele din urma va fi numita galaxie activa.

6.Tabloul tiinific al lumii.

Concepii contemporane despre structura i evoluia universului.
TABLOUL FIZIC AL LUMII no-iune care marceaz sistemul de obiec-te teoretice, constituite de o teorie a fizicii (sau cteva teorii) i mandatate cu statutul ontologic. T.f.l. caracterizeaz lumea obiectiv prin prisma noiunilor
fizico-teoretice, legi i principii, de aceea trebuie s-l deosebim de reali-tatea obiectiv, care nu depinde de nici o
teorie fizic. T.f.l. prezint n sine un model teoretic al obiectelor fizice i proceselor, care reproduce sub form de
obiecte i structuri abstracte i idea-lizate esena observabil a fenomene-lor fizice. n acest sens T.f.l. a fost atomismul
antic, fizica lui Descartes, sistemul lui Newton. n sec. XIX T.f.l. se bazeaz pe ideea ierarhiei formelor de micare i
pe trecerile lor reciproce. Pe parcursul sec. XX s-au fcut dife-rite ncercri de a construi un T.f.l
n istoria fizicii se observ o tendin continu spre reducerea teoriilor fizice la o teorie global, universal valabil. n
acest context i fizicienii contemporani ntreprind eforturi considerabile de a unifica cele patru tipuri de interacii
fizice ntr-o interacie unic.Unificarea interaciunilor devine conceptul de baz al fizicii particulelor elementare.
Ideea unificrii interaciilor ncepe de pe vremea lui Galileo Galilei, care susinea c legile fizice, descoperite pe
Pmnt, rmn aceleai oriunde n Univers.Isaac Newton dezvolt ideile predecesorului su. El stabilete trei principii

fundamentale ale mecanicii clasice i extinde fora de atracie terestr la una de atracie universal.O sut cincizeci de
ani mai trziu, J. Maxwell demonstreaz teoretic c dou interacii electric i magnetic considerate pn atunci
separate, snt aspecte nrudite ale unuia i aceluiai fenomen. Are loc unificarea electromagnetic.ncepnd cu anul
1916, Albert Einstein ncearc (dar fr succes) s elaboreze o teorie unitar a interaciilor gravitaionale i
electromagnetice.Evoluia post-einsteinian a unificrii continu in anii 19601970. Fizicienii americani S. Glashov,
S. Weiberg i pakistanezul A. Salam (Premiul Nobel pentru fizic n 1979) reuesc contopirea interaciei
electromagnetice cu cea slab, denumit interacie electroslab, i prezic existena a trei particule-mesager care o
mediaz, numite weakoni (din egl. weak slab). Weakonul ncrcat pozitiv W +, cel negativ W i cel neutru Z0
au fost detectai ulterior de olandezul S. van Meer i italianul Carlo Rubbia (Premiul Nobel pentru fizic n 1984) n
acceleratorul de la Centrul European de Cercetri Nucleare (CERN).n prezent, snt n toi tentativele de a unifica
interacia electroslab i cea tare. Teoria respectiv are denumirea de teoria marii unificri (GUT, de la englezescul
Grand Unified Theory). nc o direcie de lucru a fizicienilor, i mai ambiioas, este sinteza interaciei gravitaionale
cu cea electroslab i cu cea tare, numit superunificare. Succesele posibile ar conduce la o interacie unic i la
elaborarea unei teorii, numite teorie general (TOE, de la englezescul Theory of Everything) sau teorie a totului. S-a
estimat c aceast interacie unic se manifesta n condiii specifice care ar fi existat acum 13,7 miliarde de ani, cnd o
explozie primordial de energie i materie marcheaz apariia Universului, un eveniment numit convenional Big
Bang (Marea Explozie).Teoria Big Bang repune n discuie i ncearc s rspund la o ntrebare venic a
omenirii cea a originii lumii: Lumea a aprut la un moment dat sau a existat venic?Opinii contrare s-au conturat
nc din antichitate: Aristotel era adeptul unui univers etern, n timp ce pentru nvtorul su Platon acesta a fost creat
de Demiurg. Astrofizicienii de astzi (majoritatea crora susin teoria Big Bang) au reuit s restabileasc tabloul
evolutiv al Universului, pe care l vom prezenta ntr-o scurt privire de ansamblu.
7.Rolul fizicii i astronomie n progresul tehnico-tiinific
i n dezvoltarea societii.
Astronomia reprezint un domeniu al cunoaterii care a cunoscut o mare dezvoltare recent, n paralel cu
dezvoltarea tehnologic, a aparaturii tiinifice de investigare a spaiului cosmic. Dezvoltarea tehnic i tehnologic
impulsioneaz evoluia tuturor tiinelor. Cnd spunem cuvinte ca "dezvoltare", "evoluie", "progres", n general lumea
percepe aceste noiuni i ceea ce se leag de ele, ca fiind ceva pozitiv. Dar dac spun : "Dezvoltarea (evoluia,
progresul) galopant a nmulirii celulelor tumorale, a condus la decesul persoanei X, recent diagnosticat cu cancer",
vei putea dobndi o imagine mai corect a termenilor, care nu conin n sine nimic pozitiv sau negativ, raportarea
trebuind efectuat la situaia contextual. Nu trebuie s atribui din start calitatea de "bun" sau "ru" unei noiuni cum
este cea de "dezvoltare". Revenind la ideea dezvoltrii i evoluiei galopante tehnico-tiinifice din ziua de azi, i
observnd efectele acesteia n plan social, orice om normal i poate pune ntrebarea : "Reprezint aceast dezvoltare
extraordinar i revoluionar ceva sntos, benefic i constructiv, sau ceva ...nesntos, malefic, distructiv ?"
Omenirea, vzut ca un organism a crui celule sunt constituite din toi oamenii ce triesc pe planet, prin aceast
dezvoltare tiinific, accelerat, fr precedent, se ndreapt spre o stare de sntate mai bun, echilibrat i
armonioas, sau spre o stare de boal ?... Pe de o parte observm o mbuntire a nivelului de trai n rile cele mai
avansate tehnologic, din punct de vedere al confortului individual al cetenilor, dar pe de alt parte remarcm faptul
c aceti oameni sunt supui unui nivel de stres tot mai ridicat, sunt ntr-o continu criz de timp, exist o alienare
social tot mai pronunat, a crescut rata divorurilor i implicit numrul copiilor cu probleme afective, care provin din
familii dezbinate, au proliferat boli cronice precum cancerul, diabetul i maladiile psihice, exist arme i tehnologii
nucleare care pot distruge viaa pe ntreaga planet, am intrat n era crizelor economice planetare, etc.
Pentru a gsi rspunsul, trebuie analizate cauzele i efectele, ncercnd s nelegem spre ce anume se ndreapt
omenirea urmnd aceast cale, conform principiilor determinismului cauzal. Renun pentru o clip la convingeri i
prejudeci,i mediteaz, pe marginea i n continuarea ideilor prezentate.
naintea existenei lui Copernic i Galilei, oamenii aveau o viziune diferit asupra Universului, comparativ cu viziunea
tiinific materialist de astzi. Reprezentrile formate pe vremea lui Galilei, Kepler, Copernic, trateaz sub o form
abstract, matematic-mecanic, fenomenele spaiului cosmic. Analiza acestor fenomene este efectuat prin prisma
legilor i principiilor unor tiine abstracte, cum sunt matematica i mecanica, totul bazndu-se pe calcule : calcularea
distanelor, vitezelor, unghiurilor, maselor, energiilor, forelor,... sub raport cantitativ, dar modul calitativ de a percepe
Universul, n care atrii cereti erau privii ca individualiti ce manifest anumite proprieti care se afl n strns
legtur cu viaa i destinul oamenilor i umanitii, a disprut complet din viziunea actual. Modul tiinific abstract,
numeric- cantitativ, de a percepe lucrurile, a devenit exclusiv, att pentru domeniul astronomiei, ct i pentru celelalte
domenii ale vieii. Omul modern, educat n spirit materialist-tiinific, privete lucrurile prin prisma unor noiuni
spaio-temporale, conform unor reprezentri fizice, i este nvat tot mai mult s exprime totul n cifre, numeric,
matematic. Lumea n care triete se transform tot mai mult ntr-o estur supercomplicat de formule matematice.

El pur i simplu a nceput s nu i mai poat reprezenta lumea altfel dect prin ochii oamenilor de tiin, deoarece ia nsuit prin educaie, de mic copil, un set de convingeri asupra realitii, care i limiteaz orizontul nelegerii,
impunndu-i-se prin constrngere viziunea tiinific a momentului prezent. Un astfel de om tinde s se revolte cnd
ncepe s citeasc pentru prima dat materiale ce trateaz subiecte legate de lumile suprasensibile i percepia
extrasenzorial. I se par naive i stupide, deoarece nu poate s le neleag, din cauz c sunt netiinifice.
8.Contribuia fizicii la dezvoltarea tehnologiilor
informaiilor i comunicaionale.
Fizica este o tiin care se ocup de studiul fenomenelor naturii. De la nceputul lumii , oamenii ncearc s
creeze lucruri noi care s i ajute s duc o via mai bun.
Prima mare inventie, roata, a fost un pas mare al omenirii n evoluie. Urmtoarele invenii i descoperiri au
influenat hotrtor evoluia uman: aprinderea controlat a focului, prelucrarea metalelor(cupru, i mai trziu font),
navigaia, busola, luneta (sistemul de lentile concave), fora aburilor, automobilul, aeronautica, telefonul, undele radio
i microundele, cea de-a patra stare de agregare-plasma, razele X (Roentgen), i sunt probabil nite elemente cheie
pentru alte noi aplicaii care, dei astzi ne par imposibile, se vor putea ntmpla n viitor, (teleportarea, cltoria n alt
spaiu sau alt timp).
Aprinderea focului pentru prima dat n mod controlat a fost facut prin frecarea sau lovirea a dou corpuri,
observndu-se o cretere a temperaturii la suprafaa de contact.
Prelucrarea bronzului, un aliaj dur al cuprului cu staniul, a fost de asemenea un pas mare n evoluia omului i
a societii. Acest fapt a avut un mare impact n producerea uneltelor, n trecerea de la cele de lemn i piatr la cele
mai rezistente, de metal.Descoperiri ale unor elemente chimice cum ar fi poloniul sau radiul, fcute de Marie Curie au
fost de asemenea foarte importante. Fizica dovedete nu numai utilitatea cercetrii atomului ci i necesitatea relurii
semnificaiei termenului (atom=indivizibil), ntruct acum este demonstrat divizibilitatea atomului.Alte descoperiri,
cum ar fi reaciile nucleare, izotopii radioactivi, fuziunea termonuclear, au avut ns i utilizri negative, unii
folosindu-se de aceste proprieti ale atomilor pentru a produce bombe nucleare, extrem de destructive si de nocive,
atat pentru planet ct i pentru organismele vii.Fizica spaial este un ajutor de asemenea i n medicin; n urma unor
experimente s-a observat evoluia strii sntii unor bolnavi de cancer, iar experii au spus c boala a stagnat.Busola
a fost o descoperire mare pentru navigatorii vremii, inventatorii acestei a folosindu-e de proprietatea magnetitei de a se
ndrepta spre polul de valoare opus lui(+- i +), ajutndu-i s se orienteze n cltoriile comerciale.n anul 1818,
Augustin Fresnel demonstreaz s fenomenele luminoase sunt de origine mecanic, provenind din vibraii care se
propag n unde succesive.n anul 1820, Andre Ampre demonstreaz c dou fire paralele, strbtute de curent
electric, exercit unul asupra celuilalt fenomene de atracie sau de respingere, n funcie de sensul reciproc al
curentului care trece prin fiecare. J.C. Maxwell a artat c deplasarea electricitii se efectueaz prin unde. Fora
aburilor a fost pusa n aplicaie pentru prima oar la un motor care antrena un fierstru de tiat lemne, deci un motor
static. Abia mai trziu a fost inventat locomotiva. Scepticii spuneau c trenurile nu trebuiau lsate s prind vitez de
fric s nu se fac vid n interiorul trenului i s se sufoce cltorii. Automobilul a fost o alt invenie epocal, astfel
oamenii puteau s circule cu uurin prin locuri prin care nu se putea ajunge cu trenul.Aeronautica a permis omului s
zboare peste oceane i s cltoreasc pe distane mari ntr-un timp mai scurt.Telefonul a fost inventat de Alexander
Bell i a fost un progres deoarece se puteau transmite date i informaii n timp real.Pasul decisiv a fost fcut n 1895
de ctre C. Roentgen, care anun descoperirea radiaiilor X. Roentgen pornete de la experiena curentului de nalt
tensiune ntr-un tub vidat, pentru explicarea anumitor propriei ale fulgerului luminos produs, ca de exemplu
proprietatea de a traversa plcile fotografice n ciuda proteciei lor izolante; aceasta descoperire cunoate o aplicaie
rapid n domeniul medicinei n cercetarea structurii scheletului omenesc. Studiul lui Roentgen este continuat de
cercetrile asupra unor elemente chimice presupuse a fi inerte cum ar fi uraniul.n cadrul cercetrii vitezei luminii,
Albert Einstein descrie relativitatea i interdependena timpului i spaiului cu cea a masei i energiei. Celebra formul
a relativitii, E=mc , exprim urmtoarea relaie: energia(E) coninut n fiecare particul de materie este
echivalent cu masa sa(m) multiplicat prin ptratul vitezei luminii(c).La lista inveniilor ar putea fi adugate i alte
invenii, printre care cele mai importante au fost laserul, computerul, internetul, televizorul i radioul.Astfel putem
vedea c fizica este pretutindeni, ea ne conjoar i ne face s fim dependeni de ea pentru c este o stiin a naturii,
aceeai natur de care aparinem i noi.